Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

3

de Alexei Marcovici

[...]

Alexei pare acum mai aproape de tavanul încăperii și o linie groasă se coboară în jurul gâtului. Profesorul pare epuizat, atât de efortul fizic depus cât și de cele 30 de minute în care a încercat să-și convingă studentul că există multe lucruri pentru care merită să trăiești. În cele din urmă, văzând că profesorul nu renunță, Alexei îi propune să citească scrisoarea în prezența lui, iar dacă mai dorește să-l convingă de faptul că există lucruri importante pentru care merită să trăiești, acesta ar fi deschis să le accepte fără prea multă opoziție. Profesorul acceptă bucuros și cu încredere începe să parcurgă foile pline cu cerneală, neștiind că acel document îi va aduce pedeapsă proprie, dar în același timp libertatea studentului său.

Niciodată n-am încetat să nu cred în mine. Dar acest lucru s-a schimbat cu ziua în care te-am cunoscut. Mă aflam în cel mai prost moment al vieții mele, iar tu erai acolo, în amfiteatru, pășind
atât de elegant, parcă ai fi predat lecții de balet. Îmi amintesc și acum primele cuvinte pe care le- ai rostit. „Dragostea este ceea ce noi contrapunem catastrofei universului.” Urmând apoi să-mi oferi explicația în particular „pentru că din această imensitate de lucruri, aleg un element particular și îl iubesc, îl salvez, îl protejez - și mai mult, el îmi reconfigurează și îmi dă destinul inventat, programat, angajat al vieții mele - nu există destin dinainte, dar îl asum eu. Viața mea are sens în raport cu această alegere și această decizie, care sigur, privind din exterior, obiectiv, e stupidă. De ce această ființă? Obiectiv putem ridiculiza oricât, problema tocmai asta e, nu există ontologic în celălalt elementele care sunt deja acolo și așteaptă iubirea mea, ele sunt impuse de mine într-un act decizional care mă crează în același timp. Eu nu pre-exist relației de iubire, sau dacă pre-exist într-un anumit fel, această pre-existență este complet ca într-un cutremur, schimbată, tulburată și transformată în ceea ce devine.”

N-am auzit pe nimeni să vorbească până atunci despre dragoste într-un mod atât de diferit și totuși atât de frumos. Atunci am început să visez. Visam cu ochii deschiși la cum ar arăta viața noastră împreună. La cum am sta seara împreună, eu pe fotoliu, tu pe canapea, cu un pahar de vin în mână, ascultând muzica lui Bill Evans la gramofon. Cum lumina ar deveni din ce în ce mai slabă, pe măsură ce sunetele din gramofon se sting, iar noaptea își instalează întunericul. Am sta unul în fața celuilalt, doar noi doi, până când diminețile ar sosi. Singuri, împotriva tuturor, uitându-ne unul la celălalt.

Toate aceste gânduri mi-au provocat un sentiment de siguranță. Vorbesc despre acel sentiment pe care îl trezești în mine când ești aproape. Acel sentiment de siguranță pe care-l simți când ești adăpostit în interiorul unei încăperi iar afară se năpustește o furtună năpraznică. Acel sentiment de siguranță pe care îl simțeai atunci când mama te învelea cu plapuma, când nu puteai să adormi dacă nu te jucai cu mâna ei. Când te țineai în brațe cu mâna ei. Dacă americanii ar mai folosi încă o dată bomba atomică, nu mi-ar fi frică. Știu, știu că ar trebui să fiu bărbat și să protejez în loc să fiu protejat. Știu că ar trebui să protejez și să iubesc, nu să cerșesc iubire și siguranță. Știu că n- am voie să plâng. Știu că n-am voie să iubesc un bărbat.

***

Dar toate acestea nu pot fi posibile. Când aveam 4 ani credeam că oamenii din jurul meu sunt androizi. Credeam că doar eu sunt uman, că totul există doar pentru mine, doar în câmpul meu vizual. Dacă m-aș fi întors cu spatele, prietenii mei ar fi dispărut într-o umbră rece, dar când aș fi revenit în căutarea lor, aceeași umbră care i-au răpit s-ar fi transformat acum în cea mai strălucitoare lumină, iar ei ar fi apărut ca prin magie în fața mea.

Și am continuat să văd asta pe tot parcursul vieții. Acum însă știu că m-am înșelat. Știu că și eu sunt un android, iar dumnezeu e un programator care ne codează în funcție de bunul plac sau de fișa postului, depinde cum vrei să-l interpretezi. Însă acest programator n-a avut inspirația să scrie un mecanism de auto-distrugere, în cazul în care androizii lui ar fi dezvoltat o conștiință. În sistemul ăsta de operare, din care facem parte noi și ceilalți asemeni nouă, programatorul a introdus un cod universal care se sprijine pe două concepte. Ele sunt religia și iubirea. Știm cum funcționează religia, dar nu știm că și iubirea are un mod similar de punere în practică. Îndoctrinarea iubirii se produce în momentul în care ne învățăm copiii că trebuie să iubească în funcție de gen. Ori genul este un construct, nu există bărbat și femeie anterior civilizației. Iar dacă nu există ideea bărbat sau femeie, înseamnă că nu există nici ideea de heterosexualitate sau homosexualitate. Înseamnă că și sexualitatea e un construct. Această cunoaștere forțează emanciparea. Emanciparea iubirii, sau revoluția iubirii, apare în momentul în care conștientizăm că iubim ideea, ființa și nu sexul. Această emancipare nu poate să survină în androizii fără conștiență, pentru care o asemenea iubire provoacă dezgust. Androizii nu sunt pregătiți pentru iubirea absolută și astfel eu devin captiv în această lume atât de rece și umbroasă. Aș putea să-mi adun bucățelele și să încerc să le lipesc la loc. Dar de data asta nu mai am voință. Poate că ceea ce urmează să fac îmi aduce va eliberarea. Astfel, întâlnindu-mi programatorul, mi-ar putea scrie un alt set de coduri, ar putea să-mi facă un update, să mă integreze în sistemul ăsta de operare pe care noi îl iubim atât de mult.

Vreau să termin această scrisoare prin cuvintele pe care le-ai rostit atunci când ne-am cunoscut. Dragostea este ceea ce noi contrapunem catastrofei universului. Eu nu pot atinge dragostea în această stare perpetuă de alienare. Am nevoie ca acel element particular pe care-l iubesc, să mă iubească la rându-i. Dar el nu poate să iubească altceva decât ceea ce e scris în codul său, el e programat să iubească doar un alt element particular, distinctiv de mine, e programat să iubească în alb-negru. Dar iubirea are și nuanțe de gri. Eu sunt o nuanță de gri.

O lacrimă i se scurge ușor pe obraz, dar nu e de supărare, nici de fericire. E o lacrimă instinctivă, mecanică. Profesorul lăsă să-i alunece scrisoarea din mâini și își ascunde ochii în palme. A înțeles. Nu mai există cale de întoarcere. Dar nu poate fi împăcat cu gândul ăsta. Trebuie să existe o soluție. În acel moment se gândi că ar trebui să spună orice și poate așa i-ar veni pe parcurs și cuvintele potrivite. Dar cum să înceapă? Când? Acum? Oare ar fi bine să vorbească acum? Trebuie s-o facă. A rămas blocat pentru treizeci de secunde, oscilând între a vorbi și a nu vorbi. Și-a pus ordine în gânduri și e în sfârșit pregătit să rostească ceva. Dar nu poate, vocea lui e paralizată. Creierul lui se împotrivește acțiunii de a vorbi. Rămas în incapacitatea de a vorbi, își drege glasul și ridică privirea, dar în exact același moment Alexei și-a împins scaunul de sub picioare.

Alexei Marcovici (poesispho) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro