Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

P?zitor la albine (2)

de Viorel Darie


P?zitor la albine (2)

Câinele
Aveam ?i aici tovar??i: câinele, albinele, trec?torii de pe drum, viet??ile p?durii mi?unând în jur, peisajul cel frumos pe care-l puteam reproduce în mintea mea în cele mai mici am?nunte, precum ?i cânt?re?ul din spatele colibei - pârâul.
Câinele era mic de statur?, de?i avea ani buni, adic? p?rea un c??el ce nu avea o bogat? experien?? de via??. Unul din stupari îl adusese pentru siguran?a deplin? a stupinei. De?i era mic, era aprig ?i ar??gos. Îns?, ce folos, dac? nu avea ?i for?a necesar? în caz de nevoie. De altfel, el se ar?ta tare b??os, se strop?ea la trec?torii de pe drum, parc? era un leu, dar ?tiam c? la un pericol real ?i-ar fi strâns coada între picioare ?i ar fi amu?it. Probabil c? acest aparent surplus de curaj ?i îndr?zneal? pe care îl afi?a îi venea de la instinctul c? nici el nu este singur, c? este al cuiva, c? are pe cineva de n?dejde în spate, adic? pe mine, în caz de ananghie. ?i astfel acest pact nescris între noi, aceast? încredere reciproc? ne ajuta s? împ?r?im nesiguran?ele ?i fricile care ne cuprindeau mai ales dup? l?sarea întunericului. Atunci îi str?luceau doar ochii ?i mica stea alb? de pe gât. În rest era negru ca fundul ceaunului ori ca miezul nop?ilor f?r? lun?. De obicei, seara, îl dezlegam. Imediat o zbughea pân? la cotul drumului, de unde înc? se mai vedea coliba, ?i acolo, ciulindu-?i urechile asculta cu aten?ie. Apoi, inventând un du?man imaginar, începea s? latre de zor pân? se s?tura. Alteori se aventura prin p?durea din spatele colibei, dar se întorcea repede mânat de ni?te temeri numai de el ?tiute. Se a?eza lini?tit în fata colibei ?i, vis?tor, asculta sunetele parchetului. ?i, la un anumit moment, la un semnal numai de el ?tiut, se n?pustea pe plaiul care urca prin zmeuri?. Apoi îi auzeam scâncetul de bucurie c?ci se întâlnea cu tata care cobora spre stupin? pe întuneric. Dup? întâlnire o lua la fug? înaintea tatei spre colib?, bucuros nevoie-mare, ca s?-mi dea de ?tire vestea cea bun?. Iar eu îl mângâiam pe cap ?i pe spate pentru isprava lui, ?i se sim?ea tare folositor ?i împlinit. Apoi când tata ajungea la stupi, se ducea iar înaintea lui, se t?v?lea pe c?rare , încurcându-l la mers. ?tia c? o s?-i pice ?i lui ceva din mâncarea din rucsac, pe care între timp o adulmecase cu mirosul s?u ascu?it.
Sub privirea atent? a câinelui începeam inventarierea rucsacului. De obicei era mâncare doar pentru o zi, ca s? nu se strice pe c?ldurile acelea. O bucat? de m?m?lig?, ni?te brânz? sau urd?, ou? fierte, salat? de ceap? verde cu ridichi, lapte dulce sau acru, uneori ?i smântân?, mere, pere, prune de var?, cam astea se roteau ?i, bineîn?eles, nu toate deodat?, ci pe rând, dup? posibilit??ile de acas?. Mâncarea era bun?, proasp?t? ?i s?n?toas?, singurul cusur pe care îl avea era acela c? se termina totdeauna prea repede. A doua zi, dup? amiaz?, deja m? apuca o foame teribil? din cauza aerului tare al p?durii ?i, pân? seara, când venea tata, mai era mult. Pe moment, am?geam foamea cu fragii din parchet, dar dup? aceea îmi era foame ?i mai r?u.

Stupii
Atunci mergeam în p?dure ?i c?utam pe scoar?a molizilor „mesteaca” - a?a-i spuneam noi la o r??in? bun? de mestecat. Nu orice r??in? era bun?. „Mesteaca” se g?sea mai rar, ?i ar?ta ca ni?te boabe aurii, tari, precum cristalul la spargere, f?r? impurit??i, ?i cu un miros nemaipomenit de pl?cut. În gur? nu se lipea de din?i ?i nu era amar?, ca r??ina obi?nuit?, ci dulceag? ?i cu o arom? ce-?i r?corea suflarea. Mai la începutul mestec?rii, era de culoare alb? ?i era mai moale, apoi, dup? un timp, devenea mai tare, iar culoarea începea s? bat? spre roz. Mai apoi se f?cea aproape ro?ie ?i tare ?i începeau s? doar? f?lcile de la mestecat. La urm? se sf?râma în gur? ?i trebuia s-o arunci. Tot acest timp dura peste o or?.
Dar pân? seara mai era mult. Urm?ream cu ner?bdare umbra dealului din spatele colibei, ce se târa atât de încet prin parchet, în sus, spre poian?. Când trecea de mijlocul parchetului, se f?cea r?coare în vale, ?i se porneau s? cânte ni?te p?s?ri de noapte. Cântecul lor era un ?ârâit prelung, cu pauze scurte, cu unduiri line ale tonului ?i t?riei, ca mulsul laptelui în c?ldare. De aceea localnicii numeau aceste p?s?ri mulge-capra. Le-am c?utat ?i le-am v?zut. Erau mai mari, cât un cuc, ?i sem?nau bine ?i cu ulii mai tinerei.
Unele zile erau mai norocoase, când se întâmpla s? vin? câte un stupar, sau chiar doi, deodat?, s? vad? ce mai fac albinele lor. Unul venea cu bicicleta, unul cu motocicleta sau cu tractorul, altul cu c?ru?a, fiecare cu ce avea. Cu mult înainte de a ajunge ei la stupin?, eu ?tiam care dintre ei vine, numai cel cu bicicleta m? lua prin surprindere. Dup? ce-?i terminau treaba, veneau la colib? s? ia o gustare. Eram miluit ?i eu cu câte ceva, iar ce mai r?mânea c?dea tot mie, pentru mai târziu. Dar nu cu to?i mi-a mers a?a, cel care venea cu bicicleta, de cele mai multe ori, nu aducea nimic de mâncare. Era un fel de neam? de origine, str?mutat de pe la Cern?u?i. Era tare meticulos ?i calculat în tot ce f?cea, de altfel bun gospodar, dar prea grijuliu s? nu s?r?ceasc? cumva. Dar într-o zi a adus ?i el mâncare, bun? mâncare: ou?, cozonac, ca?caval, ni?te pr?jituri nem?e?ti. Îmi d?du ?i mie câte pu?in, în mod simbolic. Eu eram mul?umit în sinea mea ?i savuram deja în minte bun?t??ile ce-mi vor r?mâne. Dar omul, dup? ce mânc?, împachet? tacticos ce a mai r?mas, puse totul în rucsac, se sui pe biciclet? ?i plecat a fost. Am r?mas în fata colibei, uitându-m? lung în urma bicicletei ce disp?rea dup? curb?, nespus de dezam?git, încât mai-mai s?-mi dea lacrimile. De atunci am prins o ciud? adânc? fa?? de el, de nu puteam s-o mai scot din minte.
Stupii erau de diverse m?rimi ?i culori, ?i erau a?eza?i pe piloni de lemn de molid, peste care s-au b?tut scânduri. Unii dintre stupi aveau form? cubic?, al?ii erau alungi?i ca ni?te l?zi de zestre. ?i mai erau unii supraetaja?i, precum pagodele chineze?ti, mai noi, ori sp?l?ci?i de vreme. Culorile erau de asemenea foarte diverse, ro?u, verde, maroniu, albastru, gri, galben, ?i multe alte amestecuri ale acestora. De fiecare stup erau sprijinite, în fata urdini?ului, câte o scânduric? de zbor. Acolo poposeau o vreme albinele care se întorceau din lungul drum, aducând miere ?i polen. Apoi intrau în stup, dup? ce primeau viza de la albinele de paz? postate la urdini?. La urdini? era un permanent fream?t: unele albine intrau, altele ie?eau, mul?imea aceea înaripat? venea, plecând în acela?i timp. În mijlocul stupinei, acolo unde se întret?iau toate c?r?rile, erau câ?iva stupi mici, pe ni?te piloni mai înal?i. Acolo erau cresc?toriile de m?tci pentru stupii care ar fi r?mas, prin anumite împrejur?ri, f?r? regin?.
Imediat dup? r?s?ritul soarelui v?zduhul se umplea de fream?t de albine. Aceste harnice înaripate, dup? ce ie?eau pe urdini?, nu trând?veau ci î?i luau imediat zborul. Întâi f?ceau câteva rotocoale deasupra stupilor iar apoi urmau o direc?ie bine stabilit?, care, cu siguran?? ducea la ni?te flori pline de nectar ce n-au apucat s? fie vizitate cu o sear? înainte fie din cauza l?s?rii întunericului fie din cauza unei ploi care se ab?tea pe nea?teptate asupra întregului ?inut.

(va urma)

Viorel Darie (vioreldarie) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro