Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Păzitor la albine (2)

de Viorel Darie


Păzitor la albine (2)

Câinele
Aveam și aici tovarăși: câinele, albinele, trecătorii de pe drum, vietățile pădurii mișunând în jur, peisajul cel frumos pe care-l puteam reproduce în mintea mea în cele mai mici amănunte, precum și cântărețul din spatele colibei - pârâul.
Câinele era mic de statură, deși avea ani buni, adică părea un cățel ce nu avea o bogată experiență de viață. Unul din stupari îl adusese pentru siguranța deplină a stupinei. Deși era mic, era aprig și arțăgos. Însă, ce folos, dacă nu avea și forța necesară în caz de nevoie. De altfel, el se arăta tare bățos, se stropșea la trecătorii de pe drum, parcă era un leu, dar știam că la un pericol real și-ar fi strâns coada între picioare și ar fi amuțit. Probabil că acest aparent surplus de curaj și îndrăzneală pe care îl afișa îi venea de la instinctul că nici el nu este singur, că este al cuiva, că are pe cineva de nădejde în spate, adică pe mine, în caz de ananghie. Și astfel acest pact nescris între noi, această încredere reciprocă ne ajuta să împărțim nesiguranțele și fricile care ne cuprindeau mai ales după lăsarea întunericului. Atunci îi străluceau doar ochii și mica stea albă de pe gât. În rest era negru ca fundul ceaunului ori ca miezul nopților fără lună. De obicei, seara, îl dezlegam. Imediat o zbughea până la cotul drumului, de unde încă se mai vedea coliba, și acolo, ciulindu-și urechile asculta cu atenție. Apoi, inventând un dușman imaginar, începea să latre de zor până se sătura. Alteori se aventura prin pădurea din spatele colibei, dar se întorcea repede mânat de niște temeri numai de el știute. Se așeza liniștit în fata colibei și, visător, asculta sunetele parchetului. Și, la un anumit moment, la un semnal numai de el știut, se năpustea pe plaiul care urca prin zmeuriș. Apoi îi auzeam scâncetul de bucurie căci se întâlnea cu tata care cobora spre stupină pe întuneric. După întâlnire o lua la fugă înaintea tatei spre colibă, bucuros nevoie-mare, ca să-mi dea de știre vestea cea bună. Iar eu îl mângâiam pe cap și pe spate pentru isprava lui, și se simțea tare folositor și împlinit. Apoi când tata ajungea la stupi, se ducea iar înaintea lui, se tăvălea pe cărare , încurcându-l la mers. Știa că o să-i pice și lui ceva din mâncarea din rucsac, pe care între timp o adulmecase cu mirosul său ascuțit.
Sub privirea atentă a câinelui începeam inventarierea rucsacului. De obicei era mâncare doar pentru o zi, ca să nu se strice pe căldurile acelea. O bucată de mămăligă, niște brânză sau urdă, ouă fierte, salată de ceapă verde cu ridichi, lapte dulce sau acru, uneori și smântână, mere, pere, prune de vară, cam astea se roteau și, bineînțeles, nu toate deodată, ci pe rând, după posibilitățile de acasă. Mâncarea era bună, proaspătă și sănătoasă, singurul cusur pe care îl avea era acela că se termina totdeauna prea repede. A doua zi, după amiază, deja mă apuca o foame teribilă din cauza aerului tare al pădurii și, până seara, când venea tata, mai era mult. Pe moment, amăgeam foamea cu fragii din parchet, dar după aceea îmi era foame și mai rău.

Stupii
Atunci mergeam în pădure și căutam pe scoarța molizilor „mesteaca” - așa-i spuneam noi la o rășină bună de mestecat. Nu orice rășină era bună. „Mesteaca” se găsea mai rar, și arăta ca niște boabe aurii, tari, precum cristalul la spargere, fără impurități, și cu un miros nemaipomenit de plăcut. În gură nu se lipea de dinți și nu era amară, ca rășina obișnuită, ci dulceagă și cu o aromă ce-ți răcorea suflarea. Mai la începutul mestecării, era de culoare albă și era mai moale, apoi, după un timp, devenea mai tare, iar culoarea începea să bată spre roz. Mai apoi se făcea aproape roșie și tare și începeau să doară fălcile de la mestecat. La urmă se sfărâma în gură și trebuia s-o arunci. Tot acest timp dura peste o oră.
Dar până seara mai era mult. Urmăream cu nerăbdare umbra dealului din spatele colibei, ce se târa atât de încet prin parchet, în sus, spre poiană. Când trecea de mijlocul parchetului, se făcea răcoare în vale, și se porneau să cânte niște păsări de noapte. Cântecul lor era un țârâit prelung, cu pauze scurte, cu unduiri line ale tonului și tăriei, ca mulsul laptelui în căldare. De aceea localnicii numeau aceste păsări mulge-capra. Le-am căutat și le-am văzut. Erau mai mari, cât un cuc, și semănau bine și cu ulii mai tinerei.
Unele zile erau mai norocoase, când se întâmpla să vină câte un stupar, sau chiar doi, deodată, să vadă ce mai fac albinele lor. Unul venea cu bicicleta, unul cu motocicleta sau cu tractorul, altul cu căruța, fiecare cu ce avea. Cu mult înainte de a ajunge ei la stupină, eu știam care dintre ei vine, numai cel cu bicicleta mă lua prin surprindere. După ce-și terminau treaba, veneau la colibă să ia o gustare. Eram miluit și eu cu câte ceva, iar ce mai rămânea cădea tot mie, pentru mai târziu. Dar nu cu toți mi-a mers așa, cel care venea cu bicicleta, de cele mai multe ori, nu aducea nimic de mâncare. Era un fel de neamț de origine, strămutat de pe la Cernăuți. Era tare meticulos și calculat în tot ce făcea, de altfel bun gospodar, dar prea grijuliu să nu sărăcească cumva. Dar într-o zi a adus și el mâncare, bună mâncare: ouă, cozonac, cașcaval, niște prăjituri nemțești. Îmi dădu și mie câte puțin, în mod simbolic. Eu eram mulțumit în sinea mea și savuram deja în minte bunătățile ce-mi vor rămâne. Dar omul, după ce mâncă, împachetă tacticos ce a mai rămas, puse totul în rucsac, se sui pe bicicletă și plecat a fost. Am rămas în fata colibei, uitându-mă lung în urma bicicletei ce dispărea după curbă, nespus de dezamăgit, încât mai-mai să-mi dea lacrimile. De atunci am prins o ciudă adâncă față de el, de nu puteam s-o mai scot din minte.
Stupii erau de diverse mărimi și culori, și erau așezați pe piloni de lemn de molid, peste care s-au bătut scânduri. Unii dintre stupi aveau formă cubică, alții erau alungiți ca niște lăzi de zestre. Și mai erau unii supraetajați, precum pagodele chinezești, mai noi, ori spălăciți de vreme. Culorile erau de asemenea foarte diverse, roșu, verde, maroniu, albastru, gri, galben, și multe alte amestecuri ale acestora. De fiecare stup erau sprijinite, în fata urdinișului, câte o scândurică de zbor. Acolo poposeau o vreme albinele care se întorceau din lungul drum, aducând miere și polen. Apoi intrau în stup, după ce primeau viza de la albinele de pază postate la urdiniș. La urdiniș era un permanent freamăt: unele albine intrau, altele ieșeau, mulțimea aceea înaripată venea, plecând în același timp. În mijlocul stupinei, acolo unde se întretăiau toate cărările, erau câțiva stupi mici, pe niște piloni mai înalți. Acolo erau crescătoriile de mătci pentru stupii care ar fi rămas, prin anumite împrejurări, fără regină.
Imediat după răsăritul soarelui văzduhul se umplea de freamăt de albine. Aceste harnice înaripate, după ce ieșeau pe urdiniș, nu trândăveau ci își luau imediat zborul. Întâi făceau câteva rotocoale deasupra stupilor iar apoi urmau o direcție bine stabilită, care, cu siguranță ducea la niște flori pline de nectar ce n-au apucat să fie vizitate cu o seară înainte fie din cauza lăsării întunericului fie din cauza unei ploi care se abătea pe neașteptate asupra întregului ținut.

(va urma)

Viorel Darie (vioreldarie) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro