Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Cele dou? case

de florentin gheorghe sorescu


Sigur nu mai ?tiu ce m-a determinat s? m? sinucid. Cum de am luat hot?rârea.
?in minte c? lucrurile începuser? s? mearg? din ce în ce mai prost la ?coal?. Cred c? eram în clasa a doua sau a treia, poate a patra.
De fapt cam totul îmi mergea prost, nu numai ?coala. Notele erau un efect a ceva cu mult mai grav. Dar p?rin?ii erau departe de a ?ti cum s? gestioneze situa?ia. În acele vremuri prea pu?in se ?tia de dusul la psiholog.
În fiecare an marcam câte-o internare, îndeosebi la Chirurgie Plastic? ?i Reparatorie, în Bucure?ti. Un spital cu coridoare înalte ?i ferestre mari, gen cl?dirile din perioada interbelic?, unde accesul la etajele superioare se f?cea printr-un lift hodorogit, înconjurat de plase de sârm? în locul pl?cilor de beton de acum. Un fel de capsul? în care puteai s? vezi figurile celor care urcau de la un etaj la altul cum stau acolo cumin?i a?teptând s? fie înghi?i?i de ca de un animal carnivor.
La Budapesta am v?zut de curând unul similar într-un bloc vechi, specific, din câte am în?eles, acestui ora? din vremurile de odinioar? ?i brusc m-am trezit din nou în acel loc pe care îl credeam demult uitat, înconjurat de figurile triste ?i obosite ale bolnavilor.
Ei bine, cu acel lift erau adu?i ar?ii. Mai întâi te izbea mirosul de p?r pârlit ?i carne, dup? care vedeai corpurile mutilate cum sunt aduse în scaunele cu rotile sau pe targ?. De cele mai multe ori doar ochii î?i ar?tau c? cineva înc? mai locuie?te în acele trupuri inerte pentru care orice mi?care, cât de mic?, însemna cel mai cumplit chin. Ochi care se mutau de la unii la al?ii speria?i ?i ale c?ror priviri spuneau totul.
În spital intrai mutilat ?i ie?eai, într-un fel, ?i mai mutilat decât înainte. Cel pu?in dup? ce auzeai povestea fiec?ruia, nemaivorbind de suferin?ele îndurate. Atâta doar c? eram noi între noi. Poate acesta este motivul pentru care mult? vreme dup? ce ie?isem de acolo preferam s? ajung acas? str?b?tând coridoarele lungi ?i întortocheate, asemenea unui labirint, ale unei policlinici din apropiere. Mirosul de eter ?i fe?ele suferinde îmi d?deau un anume sentiment de confort. Aceasta era acasa mea, aveam s? în?eleg mai târziu. Locul în care îmi întâlneam semenii f?r? a mai sim?i c? sunt respins.
Nu ?tiu de ce scriu toate astea. Poate pentru c? de-abia acum am g?sit puterea s? m? întorc în pielea copilului de odinioar?, s?-i întind o mân? ?i s?-l încurajez s? vorbeasc?, stiind c? va fi în sfâr?it ascultat. Iar prin asta s? le spun tuturor povestea celor pe care poate o v?d de multe ori în via??, dar trec pe lâng? ea f?r? s? le pese. A celor neajutora?i, izgoniti, izola?i, lipsi?i de c?ldura ?i sprijinul celor de lâng? ei.
Nu mai re?in ce imagini vedeam prin acele ferestre mari ale spitalului. În orice caz, unele mohorâte. De parc? ?i lumea de-afar? era tot un pacient.
?in minte, spre exemplu, o imagine în care ningea cu ni?te fulgi mari, imen?i. Sau poate eu o vedeam a?a din dorin?a de a acoperi totul cu z?pad?. ?i prin ninsoarea aia am v?zut un om ?i omul ?la târa ceva dup? el. Trist, obosit. Adus de spate. Uitându-m? mai atent mi-am dat seama c? târa dup? el ceva aducând cu un trup inert.
- Ce se întâmpl? acolo? am întrebat.
Nu ?tiu dac? a?teptam un r?spuns, dac? eram singur sau se mai afla cineva la fereastr?.
?tiu c? am auzit r?spunsul ?i mi s-a p?rut c? glasul vine din acel coridor ca dintr-un gâtlej:
- Nimic. Îl duce la morg?.
Dup? care luminile s-au stins încet, încet.
Nu ?in minte nici acum motivul concret al sinuciderii. Mai degrab? îl presupun.
Ceea ce ?tiu este c? am luat un medicament dintr-o cutie de care tata spusese s? nu ne atingem sub nicio form?, apoi un altul... În fine,
le-am înghi?it pe toate. ?tiam de puterea lor magic?, fratele meu luase unul singur odat? ?i îi fusese r?u toat? ziua. Calitate garantat?, marf? adus? din Italia. Moarte ambalat? sub forma unor pastile mici, lucioase, frumos colorate. Roz. Numai bun? de ucis copii.
Habar nu am nici acum cum de am sc?pat. Tat?l meu a trecut pe-acas? în timpul serviciului, cu toate c? nu ar fi trebuit s? se întâmple a?a. A v?zut c? dorm ?i l-a întrebat pe fratele meu dac? s-a întâmplat ceva.... Iar fratele meu si-a luat inima în din?i ?i i-a spus.
Eu nu mai eram acolo în acel moment ?i cu exactitate nu a? putea relata ce s-a mai întâmplat, cum am fost luat repede în bra?e, urcat în ma?in? ?i dus la spital.
Începusem deja s? c?l?toresc, nu ?tiu cât de departe reu?isem s? ajung. Cred c? în c?utarea acelui loc în care totul este acoperit de z?pad?.
Ideea este c? atunci când m-am trezit nu am mai în?eles unde sunt. M? a?teptam s? v?d acelea?i coridoare lungi, întunecate, ferestrele mari ?i lumea necunoscut? din spatele lor.
Dar imaginea pe care o vedeam acum prin geam nu mai era nici pe departe una atât de mohorât?. Pe seam? ce priveam am început s? identific locuri cunoscute. În dep?rtare se vedeau ni?te blocuri înalte, din c?r?mid?, aliniate ca ni?te juc?rii de-a lungul c?ii ferate. Încet-încet am z?rit ?i blocul în care locuiam, ferestrele de la apartamentul nostru str?lucind în soare.
?i brusc am sim?it cum m? cuprinde o bucurie imens?. Era prima dat? când puteam s?-mi v?d acasa dintr-un spital. Ajunsesem acas? ?i m? sim?eam ca acas?.

florentin gheorghe sorescu (gavril) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro