Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Etosul poeziei moderne

de Marin Mihalache

După ce Nietzsche a dat de veste că Dumnezeu ar fi murit, în mintea omului modern și în etosul cultural s-a produs o „disociere a sensibilității” poetice (T.S. Eliot). Astfel, la poeți romantici precum Nerval, Rimbaud, chiar când aceștia scriu poezie cu iz religios nu mai avem de-a face atât cu un misticism religios, cu poezie creștină „per se”, ci mai degrabă cu un subtil și rafinat misticism panteist, cu o încercare de divinizare poetică a naturii. Astfel romantismul european a însemnat apariția în lumea modernă a unei noi religii, o religie a sublimului estetic, iar literatura, în special poezia, inspirate și create în acest spirit s-au proclamat deschis și revoluționar drept substitute al religiei tradiționale aflate chiar de atunci deja în curs de deconstrucție teologică și demitologizare prin supunerea pe masa de operație la o riguroasă analiză critică și istorică a literaturii canonice și a textelor sacre privite cu precădere prin prisma științifică și prin lentilele agnostice de gândire atent șlefuite ale arheologilor, filozofilor și teologilor germani din secolul al XIX -lea.

Încercarea prometeică a omului fără Dumnezeu de a-L ucide pe Dumnezeu și de a răspunde atacurilor demonilor din lume și din sine prin propria sa voință de putere, a fost atunci revelată poetic și profetic de genii precum Baudelaire sau Rimbaud. „Călătoria” lui Baudelaire este expresia unui miraj zadarnic în care omul dorește să-și depășească limitele condiției sale. La capătul „călătoriei” nu omul ci poezia sa a avut șansa salvării, a ieșirii din labirinturile și tenebrele visării.

În același spirit și ordine de idei, dar în alt context Edgar Allan Poe a profețit despre imaginea omului viitorului ca fiind o ființă ruptă de rădăcinile sale ancestrale și religioase și astfel expus unei inevitabile morți spirituale prin intrarea omului în eonul „haosului perpetuu”. De atunci se pare că s-ar fi produs în conștiința umană și în cultură o ruptură spirituală între „sfințenia afectivă” și „adevărul imaginației”. Astfel la Keats chiar religia devine o slujnică a frumosului poetic. Punând semn de egalitate între frumusețea estetică și Dumnezeu, Keats a devenit nu un poet creștin, ci un poet teist, adică un poet care-l caută pe Dumnezeu în metafizică, fiindcă nu l-a găsit în Cuvântul Întrupat, cel al revelației religioase, al literei și a spiritului biblic. Tot așa și Mathew Arnold, Emily Bronte, Emily Dickinson, deși scriu poezie de natură mistică, totuși se depărtează de etosul poeziei creștine tradiționale, după cum Kant încercase cândva să salveze ideea divină prin legea morală din sinele omenesc. Când mai târziu Hegel voiește să capitalizeze același spirit și să-l înglobeze într-un sistem filozofic complet și comprehensiv, individul, existența sa, pierd și acestea prerogativă și privilegiul acordat de Kant, părintele iluminismului și al raționalismului. Esteticizarea credinței religioase începe prin extazul provocat de frumusetea naturii și frumusetea ori urâțenia morală din om. Numai după părintele existențialismului modern, Kierkegaard, estetica este o categorie aparte și exterioară eului omenesc, inferioară deci preceptelor și doctrinelor morale și religioase care după Kierkegaard au un rol mai important în procesul de emancipare și elevare a condiției umane. Heidegger a încercat un secol mai târziu să reabiliteze esteticul și poezia ca forme și mijloace de salvare a autenticității ființei, a etosului omenesc subminat și amenințat de pericolele imanente provocate de triumful implacabil al științei și tehnologiei.

Tot astfel, după Henry Bremond poezia este o stare extatică, o pregătire înaintea rugăciunii. Ceea ce poetul se străduiește să ne comunice în ciuda tuturor modelor și stilurilor literare este nevoia sufletului de a găsi un sens lumii sensibile. Poezia, ca și arta în genere, sunt căi ale cunoașterii sensibile și ale sensibilității înțelegătoare, o încercare de re-creare imaginativă a lumii din noi. Și când întradevăr Dumnezeu i se descoperă poetului toată metafizica devine și ontologie. De fapt chiar mișcarea literară simbolistă găsea că viziunea personală a poetului asupra realității este aceea a unei lumi supranaturale și că între lumea invizibilă și cea vizibilă, între ordinar și extraordinar, există o corespondență descoperită de poet sub măștile simbolului și ale metaforei. Încă de la începutul secolului al XX-lea chiar și simbolismul își pierde din forța creativă, din capacitatea estetică de a inventa noi paradise și iaduri ale imaginației cu ajutorul corespondențelor dintre limbaj și realitate. O prăpastie se deschide în gândire datorită antagonismului ireconciliabil dintre conceptele estetice și cele de ordin metafizic și religios atât în fenomenologie cât și în epistemologia modernă.

Paradoxal poate, dar mai aproape de înțelesul creștin al poeziei ar fi Byron, Gerard Manley Hopkins or Shelly (deși acesta s-a declarat pe sine ateist). Dar ca să se termine o paradigmă și să înceapă alta, Coleridge și Wordworth, în „Prefața la baladele lirice” chemase deja poeții să scrie „în limba comună a omului”, așa cum a sfârșit în a da de înțeles mai târziu și neliniștitul logician al matematicii, minții și al lingvisticii, Wittgenstein. In același spirit dar în alt context, T.S. Eliot, Ezra Pound, Auden și alții au produs o adevarată revoluție literară în poezia engleză și universală prin revalorificarea limbajului și a resurselor semantice luate ca atare, invocând imperativul estetic modern de a se continua să se creeze totul din nou dar pe fundația a ceea ce este valoros în tradiția culturală universală, în conjunctura „dasein”, în matricea stilistică, fie și dacă ar fi ca lumea nouă, modernă sau postmodernă, ar continua să treacă deocamdată tot printr-un „waste land”, printr-o criză spirituală de identitate: „Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch...”.

Marin Mihalache (marin.mihalache) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro