proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Orice haiku trebuie formulat în a?a fel
încît s? spun? mai mult decît spune.

Un haiku ratat este ca o scoic?
în care marea nu r?sun?.

C?utînd tonul

Dac? ?ii s? te adresezi cuiva pentru a-i înlesni contactul cu ?i apropierea de haiku nu-i cel mai recomandabil lucru s?-i faci o prezentare doct? a poemului, amintindu-i de unde se origineaz? ?i în ce cultur? exotic? s-a n?scut el. ?i nici s?-i prescrii o cur? de spiritualitate zen ?i s?-l înde?i cu termenii japonezi care, numai ei, ar spune adev?rul, evident nipon, al fiec?rui detaliu cu care va intra în rela?ie. Tentativa poate fi de-a dreptul neproductiv?. Este îns? mult mai profitabil ?i mai eficace s?-l faci s? simt? atitudinea din care izvor??te acest poem ?i s?-l aju?i s? în?eleag? ?i s? prind? gustul acelei st?ri de spirit care guverneaz? lumea celor care îl cultiv?.

O lume aparte ca op?iuni spirituale, existînd îns? difuz într-o arie deja planetar?, din moment ce se scrie haiku în aproape toat? lumea ?i în cele mai diferite culturi ?i limbi. O lume care cultiv? acelea?i resurse suflete?ti care-l fac posibil ?i dincolo de închiderea presupus? a vreunei matrici culturale. A pune în eviden?? deci acele tr?s?turi care nu au grani?e geografice sau culturale dar contureaz? profilul iubitorului de haiku ?i a face apel la ele pentru a face în?eles specificul poemului înseamn? a face cea mai adecvat? promovare a lui.

Pentru c? nu po?i fi japonez dac? nu te-ai n?scut acolo ?i e greu de crezut c? vei ajunge s? faci un stagiu într-un ashram ca s? te p?trunzi de duhul doctrinei zen, e mai plauzibil ?i mai convenabil s? cau?i în tine acele predispozi?ii care cultivate te pot face s? savurezi haiku-ul ?i s? fii capabil s?-l compui. Omul de ast?zi nu mai tinde ?i nu mai poate s? fie o fiin?? monolitic?, un om dintr-o bucat?. Bolovan f?r? fisur?. Fiind silit s? joace atîtea roluri sociale, de multe ori incompatibile unul cu altul, el este mai curînd o fiin?? schizoid?, un conglomerat, un mozaic (de persoane) c?ruia se str?duie?te totu?i s?-i dea un chip uman.

Unul din aceste roluri ar putea fi ?i acela de autor de haiku. Critica literar? îl nume?te eu auctorial. ?i el poate fi jucat cu succes dac? te str?duie?ti s? în?elegi ?i s? dobînde?ti acele tr?s?turi ?i competen?e absolut necesare care îl fac posibil. Evident c? fiin?a ta nu va fi schimbat? din temelii (devenind cu totul alta), vei fi doar un actor bun care joac? cu seriozitate, cu angajament ?i profesionalism înc? un rol. Î?i vei exersa astfel libertatea, privilegiul de a te elibera de lucrurile care nu-?i plac, pentru a deveni rob al lucrurilor care-?i plac.

?i poate c? o vreme vei sta mut ?i încurcat, în expectativ?, a?a cum î?i poate sugera o pas?re stingher? într-un peisaj urban care distoneaz? cu menirea ei:

t?cerea mierlei
pe bra?ul macaralei –
c?utînd tonul


F?cînd cu ochiul

Zilele trecute, gîndindu-m? la una din tr?s?turile acelei spiritualit??i de care este p?truns haiku-ul (?i lumea celor care se bucur? de el, adic? cei care îl scriu ?i îl citesc), mi s-a p?rut c? discre?ia ?i complicitatea t?cut? a atitudinii pe care o cultiv? ?i o recomand? acest poem ar putea fi simbolizat? prin gestul de a face cu ochiul. Haiku-ul nu are ambi?ia de a spune ceva, de a declara anumite lucruri sau de a exhiba anume emo?ii. El face, ferindu-se s-o fac? flagrant sau pregnant, doar un semn prin care atrage aten?ia asupra a ceva obiectiv ?i semnificativ. Nu vorbe?te despre acel ceva, nu îl descrie (mai mult sau mai pu?in expresiv), nu-l comenteaz? sau interpreteaz?, ci îl nume?te ?i îl evoc?. Ca ?i cum, pe de-o parte, ar avea o încredere des?vîr?it? în flerul complicelui, ?i, pe de alta, ar considera c? tevatura iscat? în jurul acelei semnal?ri ar putea-o distorsiona, el se p?streaz? în postura unui observator decent ?i precaut, cuprins de o oarecare sfial? în fa?a faptului semnalat.

raza fugar?
strecurat? prin frunze –
f?cînd cu ochiul

Poemul de mai sus este un fel de ars poetica, o ilustrare normativ? a felului în care este conceput ?i construit haiku-ul. Sînt numite cu precizie dou? fapte: sclipirea unei raze ?i un gest uman, ambele la fel de alerte, fugare, discrete. Cele dou? sînt oarecum izomorfe sau, dac? vre?i, al?turate astfel, se contamineaz? reciproc de ceva greu de exprimat. Raza ne face cu ochiul, clipirea ochiului emite o raz?, autorul ne face p?rta?i la contopirea faptelor, poemul ne pune pe gînduri. Cel care l-a scris s-a sfiit s? comenteze cele dou? întîmpl?ri de team? s? nu le altereze mesajul.

Cuvintele poemului par s? se fereasc? ?i ele de a ajunge la acel format minim (deprins în ?coal?) al comunic?rii v?dite ?i valide - propozi?ia care afirm? sau neag? ceva. Sintagmele textului, de?i sînt îmbin?ri de cuvinte limpezi ?i precise, manifest? o re?inere în a fi continuate pentru a atinge sensul deplin, discursiv sau senten?ios, purt?tor de informa?ie. Sensul lor se rezum? la a numi pentru a aduce în fa?a cititorului dou? imagini, dou? fapte. Dou? fapte care vorbesc f?r? cuvinte, care dau de în?eles.

Orice haiku bun spune doar atît: ia aminte. ?i î?i îndreapt? aten?ia spre lumea lucrurilor. Î?i focalizeaz? sim?urile pe ceea ce comunic? implicit lumea din jurul nostru. Odat? semnul complicit??ii f?cut, sim?it, acceptat, restul se desf??oar?-n t?cere. Este o în?iruire de t?ceri semnificative. Contemplative. Meditative. Reveriace. ?i pilduitoare.

Gestul de la care am plecat, a face cu ochiul, pare a fi prototipul atît al modului în care lumea ?i natura necuvînt?toare comunic? cu omul, cît ?i al chipului în care autorul de haiku ?i poemul s?u i se adreseaz? cititorului. Totul ne face semne. Semnele sînt îns? discrete, nu imperative. Iar dac? vrem s? le percepem ?i s? le în?elegem tîlcul, ni se cere o alt? a?ezare în lume ?i un gen aparte de perspicacitate. Haiku-ul este poezia care ne dezv?luie acest lucru ?i ne îndeamn? ?i preg?te?te s? facem fa?? acestei provoc?ri.


Socotind silabe

Cînd te aba?i pu?in de la drumul pe care mergi de obicei, po?i observa lucruri noi. Mai bine zis, nu mai e?ti pe pilot automat ?i dai mai mult? aten?ie noului traseu. A?a azi, dup? ce am tot trecut pe lîng? locuri de joac? nou amenajate, preferate de p?rin?i ?i copii ?i destul de animate, luînd-o pe alt? alee, mi s-a ivit în fa?? unul cam pr?fuit, unde era a?ezat pe-o banc? doar un b?rbat abstras de gîndurile lui. Copii, nici ?ipenie.

Nu m-am mai uitat la b?rbat pentru c? mi-a venit ideea. B?rbatul singur într-un loc de joac? pentru copii simboliza foarte bine p?r?sirea lui. Faptul c? a început ?coala ?i elevii au alte preocup?ri. Mai elevate. Puteam s? caut o preocupare ?i pentru b?rbat, oricare, în contrast cu joaca pentru care era amenajat spa?iul. Poate un cer?etor care-?i lua micul dejun frugal adunat de prin co?urile de gunoi. Poate unul care î?i f?cea deja siesta citind ?tirile de pe un ziar vechi de luni de zile, primit îns? recent prin po?ta vîntului care i-l adusese chiar acum lîng? banc?. U?? n-avea. Nici cas?.

Am mers deci pe un prim vers care s? spun?, eliptic, doar c? a început ?coala (?i copiii nu mai au atîta timp de joac?):

din nou la ?coal? –

sugerînd în felul acesta c? locul de joac? nu mai e frecventat. Acum trebuia s? g?sesc o preocupare interesant? pentru singurul beneficiar al locului de joac?. M-am gîndit c? un cer?etor, un om al str?zii, f?r? ad?post nu s-a prea îndeletnicit cu studiul ?i s-ar putea s? nu fie un cititor des?vîr?it, poate c? de fapt nu prea cite?te, abia silabise?te. Ar fi fost ceva care-l apropia în mod ciudat de ?colarii afla?i deja în clase. Ziarul îi d?dea de lucru. ?i, nefiind o obliga?ie, p?rea un exerci?iu pl?cut. Oricum, în felul ?sta, locul de joac? devenea ?i el un spa?iu de instruire în aer liber. Nu f?ceau la fel, în alte vremuri, ?i peripateticienii plimbîndu-se prin gr?dina lui Akademos?

pe-o banc? un cer?etor
silabise?te

Poemul era deja mai complex. Educa?ia se face la orice vîrst?, copiii la ?coal?, cei care au abandonat-o reciclîndu-se prin parcuri. Uitîndu-m? mai atent, am v?zut c? banca era totu?i prea pu?in pentru a sugera locul de joac?. Ar fi fost mai bun un leag?n. ?i, la urma urmei, dac? tot era vorba de pedagogia f?r? frontiere, am zis c? e mai bine s? nu abuzez de milogii atît de frecven?i prin haiku-uri. Poate c? un b?trîn ar fi fost mai de dorit ?i mai în antitez? cu copilul. Am mai mizat ?i pe un doar care s? marcheze exclusivitatea (numai el se afla acolo) ?i prezen?a inadecvat? a b?trînului într-un loc destinat celor de alte vîrste. ?i, pentru c? b?trînul ar trebui s? fie în?elept ?i, evident, ?tiutor de carte, am zis s? înlocuiesc silabisirea cu ticul arhicunoscut al celui care tot încearc? s? încropeasc? un haiku:

în leag?n doar b?trînul
socotind silabe

Acum apropourile erau mai multe ?i prindeau nu doar aluzia la instruirea perpetu? ci ?i la dobîndirea unui anume înv?? sau n?rav.

din nou la ?coal? –
în leag?n doar b?trînul
socotind silabe

?i leag?nul î?i actualiza nu doar aluzia la locul de joac? ci ?i sensul mai subtil de origine, de loc miraculos al unui alt început oricînd posibil. Un apropo pe care-l va gusta orice autor de haiku. Versat sau doar novice. Mai ales c? num?rarea silabelor este unul din ticurile cele mai compromi??toare pentru autorii care, nu-i a?a, ar trebui s? se îngrijeasc? mai mult de esen?a poemului decît de forma lui. Iar primul vers, pe m?sura ce poemul avansa, a glisat ?i el u?or de la p?r?sirea locului de joac? c?tre ?coala perpetu?.

Un câine se uit? mirat

Nu to?i oamenii sînt, cel pu?in din punct de vedere temperamental, expansivi ?i exuberan?i, dornici s?-?i exhibe sentimentele ?i s? le împ?rt??easc? public celorlal?i. Pe de alt? parte, nu toat? lumea crede c? excesul de comunicativitate ?i sociabilitatea f?r? limite este neîndoielnic o calitate care merit? s? fie cultivat?. Mai mult ca sigur c? exist? ?i persoane care nu cred necondi?ionat în unicitatea lor excep?ional? care ar trebui trîmbi?at? constant celorlal?i ?i nici în excelen?a vibra?iei lor emo?ionale care ar trebui împ?rt??it? imediat altora.

Constitutiv sau adoptiv, o parte mai mare sau mai curînd mai mic? dintre oameni manifest? un comportament rezervat, re?inut, discret. Ca ?i cum la manifest?rile lor ar fi cuplat un amortizor de zgomot. O surdin?. Ca ?i cum ar c?uta mai curînd compania t?cut? a lucrurilor ?i a fiin?elor necuvînt?toare. Este o op?iune existen?ial? care, de?i legitim?, este greu de sus?inut ?i de validat în fa?a celorlal?i. Ba este chiar hazardat s? te expui în fa?a lor f?r? s? fi verificat în prealabil dac? nu le po?i p?rea ?icnit.

pe verand? –
de nu vor observa
c? privesc luna

Poemul lui Radu Patrichi, citat mai sus, m?rturise?te aceast? evadare suspect? din mijlocul celor care particip? probabil la o agap? zgomotoas? ?i înfierbîntat?. Poate c? cel despre care e vorba a ie?it în noaptea r?coroas? doar ca s? ia o gur? de aer ?i a r?mas, fascinat, s? priveasc? luna. ?i acolo se simte în pericol de a fi acuzat c? se sustrage de la agita?ia, nu-i a?a, mult mai îndrept??it?, a petrec?re?ilor.

O s? spune?i c? e prea mult? susceptibilitate aici. Radu Patrichi este îns? un împ?timit al r?t?cirii zurliu-contemplative. ?i, cu ironia care-l caracterizeaz?, m?rturise?te c? îl bîntuie aceast? suspiciune ?i cînd e singur:

satul de vacan?? pustiu –
doar un câine se uit?
mirat la mine

pe vremea asta
pe falez? înc? unul –
nu e nebun, e beat

S-ar putea îns? ca aceia care refuz? comunicarea proptit? în cîrjele cuvintelor, s? fie adep?ii cuminec?rii, ai în?elegerii spontane nemijlocite, cu inima, ?i ea ?inut? îns? sub surdin?. Lucrînd sub regimul discre?iei maxime – surdina – totul poate avea atunci, în mod paradoxal, un efect ciudat, penetrant ?i amplificator. ?i orice tremur de gean? sau pîlpîire, orice atingere sau tres?rire vor avea un r?sunet incalculabil, neb?nuit - de cutremur. C?ci ele se vor petrece pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor ?i vor r?zbate miraculos, cum spune Blaga:

Strîns ?inut? sub surdin? -
ca o pîlpîire de lumin?
inima tresare.
?i r?spunde-n Ursa Mare.


Jurnalul unui hoinar

Merit? s? d?m crezare faptului c? o mare parte din lucrurile adunate într-o culegere de poeme haiku sînt rodul observa?iilor atente ale autorului care umbl? pe coclauri. Cu îndrept??ire dar ?i cu autoironie, l-am putea vedea pe acest specimen ciudat ca pe un împ?timit al hoin?relii. El umbl? ?i ia aminte, observ? ?i ia not?. Noteaz?. Cum m?rturise?te acela?i Radu Patrichi:

odihn? în parc –
pe foaia cu haiku-uri
cade o frunz?

Strînge, cu ?i f?r? voie, în carnetul s?u ?i vorbe, ?i frunze. ?i, uneori, ajuns acas?, observ? c? un fulg de om?t, nimerit între file, i-a sp?l?cit iremediabil însemn?rile. Alteori, cînd vîntul nu i-a furat foi?a cu haiku, se întoarce bucuros spre cas? – / în carnet / (doar) cu flori de tei.

Haiku-ul nu este îns?, cum s-ar putea crede, un simplu poem de nota?ie. Impresiile ?i însemn?rile pot constitui un material de lucru dar în niciun caz poeme gata f?cute. Observa?iile remarc? lucruri ?i detalii care pot fi semnificative, important? este nu doar colec?ionarea unor momente expresive sau pline de în?eles, ci acea ampl? experien?? a contactului nemediat cu lumea, acea sum? a tr?irilor fa??-n fa?? cu natura care ?i se ofer? f?r? s?-?i bage totu?i în traist? tîlcurile ?i tainele sale.

S? presupunem c? vezi un loc în care o cas? este d?rîmat?. Moloz ?i praf, ziduri f?cute una cu p?mîntul. Poate fi o simpl? întîmplare, urmarea unor îndelungi acumul?ri în str?dania de a examina atent lucrurile sau, de ce nu, de-a dreptul un noroc s? vezi, pe un zid care abia se mai ?ine în picioare, un melc în ascensiune. Observa?ia nu duce îns? automat la acest poem:

se demoleaz? –
netulburat pe-un fost zid
un melc cu cas?

Ioana Dinescu

Ai v?zut ?i poate ai notat acel fapt pentru tine surprinz?tor sau chiar revelator. Observa?ia ?i notarea sa trebuie îns? prelucrate, trebuie remarcat ?i pus în eviden?? contrastul implicit dintre omul care distruge case ?i melcul care ?i-o poart? mereu cu sine. În acest caz, opozi?ia este aceea dintre cele dou? p?r?i ale poemului care devin sensuri, moduri de a fi, idei despre via??. Totul se ordoneaz? de-o parte ?i de alta a cuvîntului netulburat. În toat? tevatura, fa?? de omul omul agitat ?i nestatornic care construie?te ?i acum, iat?, demoleaz?, melcul, cu casa la purt?tor, pare imperturbabil. Este cumva o mustrare, un elogiu, o pild?? N-ai cum s? decizi. Dar e suficient s? r?mîi pe gînduri. ?i s? sim?i tensiunea înmagazinat? în imagini. Vibra?ia ciudat? ?i vital? a lumii în care tr?ie?ti.

Colocvii cordiale

Nu e greu de în?eles c? apuc?tura de a hoin?ri m?rturise?te o oarecare înstr?inare a amatorului de haiku de lumea celor predispu?i la flec?real? ?i palavre. Partenerii s?i de conversa?ie (relat?rile sînt tot ale lui Radu Patrichi) sînt un scatiu: al?turi pe crengu??, / scatiul are atâtea / de povestit, un vr?bioi: pe digul de larg, / discu?ie îndelungat? / cu un vr?bioi, un pesc?ru?: la balustrada falezei, / de vorb? cu pesc?ru?ul / de pe piatr?. Discu?iile, mai mult mute, se poart? f?r? polite?uri ?i f?r? menajamente: degeaba vorbesc cu ea –/ în vârful pomului / cioara tot cârâie. ?i nu rareori, necuvînt?toarele nu se las? atrase în ?uete sterile: de lâng? mal / r??u?ca ?i-a luat zborul – / n-a stat la vorb?.

Comunicarea f?r? cuvinte ?i lipsa oric?rui protocol verbal îl predispun pe autorul de haiku la un comportament taciturn. Dac?-l vei înso?i o vreme în pregrin?rile sale, s? nu te surprind? t?cerile lui. Vei constata c?, f?r? s? fie ursuz, este extrem de scump la vorb?. Vorbe?te rar ?i cînd o face este laconic. Prefer? s? r?spund? monosilabic. Îi repugn? limbu?ia celui ce se confeseaz? ?i face mereu declara?ii.

Totu?i, cel mai simplu mod de a te apropia de ceea ce simte ?i gînde?te un autor de haiku este acela de a-i fi al?turi o vreme. De a-l suporta ?i a-l observa (m?car în închipuire dac? aievea n-ai ocazia) în r?t?cirile sale. De a te bucura c? te îng?duie al?turi f?r? a se str?dui s? se fac? pl?cut prin conversa?ie. Abia atunci s-ar putea s? ai parte de o comunicare nonverbal? înfiripat? din simple gesturi indicatoare. ?i vei fi gratulat cu semnele unei complicit??ii neconfesive. O mic? întoarcere a capului ?i o clipire discret? din ochi te va ghida c?tre locul unde se întîmpl? ceva aproape imperceptibil. Ridicarea u?oar? a unui deget, cerînd lini?te, te va face atent la un sunet, un fo?net, un fream?t care altfel ?i-ar putea sc?pa. O mic? nelini?te a n?rilor, c?utînd o mireasm?, te va îndrepta ?i pe tine c?tre adierea care o poart?. ?i repertoriul ar putea continua…

Vei accepta atunci c? fiin?a lîng? care stai are ?i ea interese, sensibilit??i ?i emo?ii ?i c?, în felul ei re?inut ?i rezervat, ar vrea s? ?i le împ?rt??easc?. Dar nu prin vorbe. Neavînd preten?ia de a-?i impune ceva, ea dore?te doar s? te pun? în contact viu cu lumea unde le surprinde, s? te contamineze de meteahna dialogului sobru cu lucrurile. Gesturile lui, f?r? s? fie impulsive, sînt totu?i ferme ?i generoase. ?i, voluntar sau nu, oarecum mucalite.

Vei în?elege astfel de ce a ales s? scrie haiku. Nu atît pentru scurtimea poemului, cît pentru limbajul s?u de conversa?ie nepreten?ioas?, prea pu?in articulat, pentru recursul la o vorbire care se rezum? la a semnala ?i, în acest fel, a recomanda ceva din afara lui pe care-l crede demn de interes. Limbaj pe care îl agreeaz? ?i în via?a de zi cu zi. Asta îl fere?te pe de-o parte de a se m?rturisi f??i?, lucru pe care-l dezavueaz?, iar pe de alta îl confirm? ca un c?ut?tor al emo?iei prezente în lucrurile care-l înconjoar?, în configura?ia lor sau în felul hazardat dar plin de în?eles în care întîmplarea le pune al?turi unul de altul.

Limbajul haiku-ului se apropie de limbajul colocvial, expeditiv ?i eliptic, care scurteaz? cît poate o sintagm? sau expresie în a?a fel încît în?elesul ei s? poat? fi totu?i recunoscut. În poemul de mai jos de pild?:

cioata uscat?
pierit?-n iarba crud? –
creanga prin crînguri

cititorul versat va recunoa?te c? în ultimul vers nu e vorba de o creang? din crîng ci de a umbla creanga prin crîng. Folosind prepozi?ia prin ?i men?ionînd locul umbletului (subîn?eles), verbul a fost omis ?i sugestia p?strat?. În plus, exist? ?i o fals? aluzie la o ramur? din crîng care face totdeauna textul mai picant.

Se sus?ine c? textul haiku-ului doar evoc? lucruri, fapte, scene, întîmpl?ri. Asta ?i pentru c? folose?te registrul colocvial al limbajului (dialogat) care, de obicei, f?r? nicio grij? de a rosti propozi?ii, nume?te ?i cheam? în fa?a ochilor sau a tuturor sim?urilor obiecte, situa?ii, st?ri pur ?i simplu numindu-le. Cînd se petrece un asemenea fapt, interlocutorii sînt angaja?i într-un joc emo?ional precipitat ?i palpitant. Iar cuvintele lor sînt un fel de gesturi tandre care invoc? lucrurile, ar?tînd c?tre ele, f?r? s? le comenteze în niciun fel. Tocmai pentru a le l?sa s?-i emo?ioneze pe cei de fa?? doar prin apari?ia lor autentic? în închipuirea generoas? a participan?ilor la ?uet?.

Textul haiku-ului are rolul de a convoca obiectele cu care cititorul va intra într-un dialog de durat? f?r? cuvinte. El este îns? cu atît mai eficace cu cît cititorul în?elege (presupune) aceast? situa?ie (originar?, nepomenit? în text) care l-a generat: un grup afin gata s? urm?reasc?, cu sufletul la gur?, lucruri ?i scene pline de în?eles, semnalate verbal cît se poate de succint. Auster, alb, neutru, sec, textul este un fel de ?ip?t de uimire stilizat. Este totodat? surdina pe care autorul a pus-o, mai mult sau mai pu?in premeditat, peste emo?ia pe care a sim?it-o, peste tensiunea pe care a tr?it-o. ?ine de conven?ia haiku-ului s? admi?i, s? în?elegi, s? consim?i la aceast? învoial? ?i s?-i recuno?ti rosturile.

Singur pe drumuri –
o moin? câteodat?
înso?itoare

S? nu spune?i c? ?erban Codrin nu e convins aici de o gr?mad? de lucruri care privesc atît haiku-ul (de fa??) cît ?i atitudinea cultivat? de el. E aici o mic? alegorie a austerit??ii vie?ii. Autorul nu-?i permite s? se lamenteze de soarta lui. Din contra, asumînd-o, el îi îmb?rb?teaz? pe to?i cei care se simt singuri pe drumurile vie?ii. Oricum ar fi vremea, din cînd în cînd vitregia ei se moaie ?i po?i avea parte de r?stimpuri de dezghe?. E bine s? fii avizat, s? te p?strezi receptiv. ?i s? te bucuri de r?gazul oferit.


Creatorul profit? de legi ca de propria sa libertate

Faptul c? haiku-ul este cea mai scurt? poezie poate fi resim?it ca o limitare, ca o constrîngere. Ca o supunere la reguli ?i rigori care par s? amputeze crea?ia sau cel pu?in s?-i restrîng? drastic mijloacele folosite. Dac? privim îns? lucrurile prin prisma felului în care el se potrive?te cu o atitudine uman? legitim? ?i, m?car pentru o parte dintre oameni, dezirabil?, atunci laconismul s?u poate fi considerat mai curînd ca o provocare. Dac? regula nu e resim?it? ca o silnicie exterioar? ci ca o exigen?? provenit? din atitudinea, concep?ia ?i conduita celui ce cite?te sau compune poemul, atunci scurtimea canonic? este o lege care se confund? cu propria sa libertate.

Asceza voluntar? (laic? ?i nu determinat? de aderarea explicit? la vreo confesiune religioas?), austeritatea, modestia, re?inerea, retragerea ?i preferin?a pentru exprimarea mijlocit?, prin rico?eu sau prin delega?ie, a emo?iilor se potrive?te cu vorbirea succint?, lapidar?, laconic?, cu faptul de a fi scump la vorb? ?i a apela (pentru a te m?rturisi) la confirm?ri exterioare, obiective. Se poate spune c? op?iunii pentru ascetismul existen?ial îi corespunde aceea pentru ascetismul textual.

Dac? adoptarea acestui stil re?inut este cu siguran?? un mod de ini?iere în comunicarea cu lumea lucrurilor ?i a fiin?elor necuvînt?toare, în ce prive?te limbajul folosit el este redus la minim atît ca num?r de cuvinte cît ?i ca structuri sintactice folosite. Dincolo deci de preferin?a pentru limbajul colocvial, evocativ ?i relativ dezarticulat, autorul de haiku va adopta, literar vorbind, stilul reductiv, acela al expresiei eliptice ?i al suprim?rii expresive. El va cultiva figurile reticen?ei, diminuarea ?i atenuarea, ?i va face parte dintre autorii numi?i leaver-outers, cei care elimin?, las? pe dinafar? (sau, altfel vorbind, folosesc figurile de stil reductive).


pe foaia goal?
doar un creion f?r? vârf –
ninge ca-n pove?ti

Stilul reductiv este tenta?ia fundamental? a autorilor de haiku. Maria Tirenescu pare c? a notat mai sus m?rturisirea sincer? a unui artist care a ajuns la în?elegerea umil? a nevolniciei artei sale fa?? cu ninsoarea fabuloas? pe care o contempl? mut. Foaia alb? este un pandant al z?pezilor de alt?dat?. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabil? a pove?tilor.

Libertatea pe care o viseaz? asimptotic autorul de haiku este aceea de a t?cea fascinat de ceea ce tr?ie?te. O libertate locuit? îns? de exigen?e. F?cînd numai din cînd în cînd semne de complicitate, stilizate sub form? de haiku, acelora care au înv??at s? le primeasc? ?i le a?teapt? cu r?bdare ?i în?elegere.


Asceza textual?

Dac? textul haiku-ului ?ocheaz? obi?nuin?ele cititorului de poezie occidental?, acest lucru este foarte firesc. Particularit??ile lui deriv? din tr?s?turile de caracter ale autorului s?u, le prelungesc pe acestea ?i ofer? cititorului o înf?ptuire care-i seam?n?. Exigen?ele existen?iale sînt transpuse astfel în cele textuale. ?i dac? inten?ia exist? de la început ca exigen??, ceea ce mai trebuie s? dobîndeasc? autorul sînt tehnicile prin care s? realizeze un asemenea text.

Lucrul cel mai important este depersonalizarea textului. Eliminarea sau evitarea prezen?ei explicite în text a eului. Iat? un prim exemplu (toate poemele citate în acest subcapitol sînt ale lui ?erban Codrin):


Nimic dup? scris –
la geam cu umilin??
o floare de nuc

Autorul nu e prezent nici ca persoan?, nici ca emo?ie. Se spune doar ceva despre momentul de dup? scris. Generalizînd sau depersonalizînd prin felul re?inut în care e spus. E prezent? la geam doar o floare de nuc. Ni se sugereaz? c? de-o parte ?i de alta a geamului, fa??-n fa??, se afl? dou? umilin?e gemene. Floarea de nuc nu este una care epateaz? nici prin colorit, nici printr-o corol? fastuoas?, nici printr-un miros seduc?tor. La fel pare, probabil, ?i ceea ce a fost scris (mai ales dac? e vorba de un haiku). Floarea, în sobrietatea ei, e pu?in trist? ?i auster?, ca ?i autorul epuizat (golit spiritual) de gestul crea?iei. Redus la dimensiunea existen?ial? a înfloririi: f?r? preten?ii, f?r? repro?uri, f?r? efuziuni parazitare. Fiin?? auster-roditoare.

Lucrurile sînt mult mai evidente cînd textul nu mai face aluzie în niciun fel la autor ?i nici la îndeletnicirea sa:


Reflectat în zori
de geamul muzeului -
un zbor de l?stun

Zborul ?i reflexia pun totu?i în opozi?ie muzeul ?i l?stunul. Un tablou viu în care gîndul poate explora f?r? ca autorul s?-i spun? mai mult distan?a dintre viu ?i inanimat. Oricine va sim?i c?, la fel de discret, poemul de mai jos vizeaz? un ghem de gînduri ?i emo?ii nu departe de trimiterile celui anterior.


Vechiul imperiu –
câteva pietre lâng?
o floare de mac

O manier? foarte uzual? de a nu vorbi despre tine este aceea de a folosi gerunziul, mod impersonal care las? în suspensie f?ptuitorul, sau, mai bine zis, concentreaz? aten?ia asupra faptului, ignorîndu-i agentul:


Stingând veioza –
num?rul ?ân?arilor
cre?te-n camer?

Ignorînd cratima, avem de a face cu un silogism. Pare o paradigm? a insomniei în dormitorul l?sat în întuneric, de?i cititorul pricepe lesne ironia paradoxului sporirii ?în?arilor.

Suprimarea autorului (?i pe cît se poate a subiectului, a agentului unei ac?iuni, a omului) este una din exigen?ele care asigur? ?i sobrietatea inten?iei poemului, ?i laconsimul textului. El spune astfel, doar aluziv, mai mult decît e dispus s? spun? literal.


Omisiunea elocvent?

Dac?, pentru cei care iau contact cu haiku-ul nepreveni?i sau neini?ia?i, omisiunea eului ?i a sentimentului, a figurilor de stil augmentative, ca ?i a discursivit??ii, cu efectele ei de informare ?i persuasiune, produce doar derut? ?i repudiere, pentru cei care i-au deprins gustul ele sînt semne clare ale preferin?ei pentru sobrietate vital? ?i textual?. Absen?a lor vorbe?te despre reticen?a autorilor ?i d? haiku-ului aura unui lirism obiectiv. Cele trecute sub t?cere, nepomenite deci în text, r?mîn doar subîn?elese. Surdinizate. Omisiunea, vorbind astfel (printre rînduri) despre preferin?a existen?ial? a autorului pentru discre?ie, delicate?e, subtilitate, d? alt? valoare celor nem?rturisite f??i?. Le situeaz? în zona celor despre care e bine s? vorbe?ti f?r? excese exhibi?ioniste. Indirect, prin delega?ie, prin rico?eu. Aluziv. Sugerînd.


Apus de soare –
urmele polenului
pe verighet?

?erban Codrin

Autorul nu e prezent în poem, niciun cuvînt despre emo?ia uman?, nu se vorbe?te la vreo anume persoan?, nicicum despre vreun eu. La asta ajut? omisiunea verbului. Apusul (substantiv) supline?te lipsa verbului. ?i urmele sînt o vag? aluzie la ceva (o ac?iune) care le-ar fi l?sat pe verighet?. (Poate c? e un asfin?it de prim?var? ?i polenul a c?zut de pe o floare pe inel.) Cititorului nu i se impune îns? nimic, textul nu are formul?ri (suficient de dezvoltate) care s? o fac?. Totu?i (sau poate cu atît mai mult) i se solicit? cooperarea. Cineva îi semnaleaz? dou? lucruri ?i îl provoac? s? le pun? în leg?tur?. Ele sînt ce sînt, dar ca s? se lege trebuie s? fie ?i altceva. Pentru c? sînt al?turate, se na?te o alegorie: apusul este o aluzie la vîrsta înaintat? a omului, polenul (acum doar urme) la vîrsta fecund? a primei tinere?i, verigheta la un anume leg?mînt cu consoarta, cu soarta, cu via?a. E un tablou complex în care lucrurile se contamineaz? unele de altele ?i îns?ileaz? o poveste despre om ?i via??. ?i toate lucrurile sînt ele însele în planul imaginilor ?i totodat? altceva, simboluri ale altor realit??i care nu pot fi sim?ite senzorial, ci doar într-o nou? dimensiune, aceea a spiritului.

Acum e momentul s? m? laud. Observa?i c? autorul a fost foarte zgîrcit cu vorbele. F?r? colaborarea mea ca cititor, cele trei rînduri riscau s? r?mîn? pe mîna cuiva care s? declare ritos c? haiku-ul este o poezie stafidit? în bikini. Trei oase ?i-un rînjet. Nici pic de seduc?ie.



Glisînd de la simptomul existen?ial la exigen?a textual?

Restrîngerea formul?rilor la acelea succinte, asem?n?toare cu cele ale limbajului colocvial dialogat, pare s? fie omisiunea simptomatic? a precipit?rii celui ce-?i exprim?, f?r? prea mult? grij? pentru felul în care o face, uimirea. Inten?ia spontan? a autorului de haiku nu este diferit? de aceea a oricui dore?te s? atrag? aten?ia asupra unor lucruri care-l surprind prin nea?teptata lor putere de a da de în?eles. Starea emo?ional? ?i graba recurg în aceste situa?ii la semne, gesturi, mimic? sau la sumarele lor echivalentele verbale.

Zi de martie -
pe-o singur? frunz?
toat? z?pada

Valentin Busuioc

Nimeni nu poate spune c? cele dou? îmbin?ri de cuvinte transmit ceva, o idee, o ?tire, o informa?ie. Ele sînt doar denumiri, în formule mai extinse (sau mai precise), ale unor lucruri care pot fi percepute, contemplate, resim?ite ca atare ?i senzorial, ?i prin atmosfera simbolic?, prin aura spiritual? care le înso?e?te. O zi de prim?var? timpurie, faptul c? z?pada, topindu-se, mai rezist? doar pe suprafa?a restrîns? a unei frunze.

Totu?i, pentru autorul de haiku, dincolo de aceast? urgen?? a evoc?rii lucrurilor care-l uimesc, în plan secund, este prezent? ?i o alt? exigen?? ?i inten?ie, ?i un alt efect consecutiv primului: renun?area la tenta?ia de a lungi formul?rile încît acestea s? afirme, s? nege, s? declare, s? conving?, s? descrie. Concizia textului, involuntar? în prim? instan??, devine voluntar? ?i programatic?, abandonînd principial discursivitatea ?i tot ceea ce ea permite ?i promite unui text. Prin recursul la omisiunea retoricii, autorul î?i m?rturise?te refuzul de a influen?a sau a manipula în orice fel cititorul prin intermediul textului.


Var? târzie.
Pe puntea ?ubred?
o libelul?

Dan Doman

Laconismul textului este deci cumulard ?i ca inten?ie, ?i ca efect. El tr?deaz? pe de-o parte (simptomatic) felul de a fi taciturn ?i rezervat al autorului, dar pe de alta, conservat ?i prelucrat ulterior, îi confirm? acestuia ?i reticen?a, discre?ia, modestia, faptul c? nu ?ine s?-l d?sc?leasc? pe cititor. Omisiunea înseamn?, în primul rînd ?i în întreg poemul, c? autorul se retrage din text, se d? de-o parte ?i ofer? prin el cititorului doar lucruri, fapte, situa?ii. Autorul ?i textul s?u tind, atît incon?tient, cît ?i con?tient, s? refuze o comunicare direct?, ofensiv?, confesiv?, exhibi?ionist? sau persuasiv?.


Omisiunea subiectului asigur? obiectivitatea textului ?i a poemului

Omisiunea fundamental? ?i originar? a textului unui haiku este aceea care epureaz? textul de intruziunea autorului ?i a subiectului. F?r? ele, textul devine obiectiv atît prin faptul c? în el se face referin?? doar la obiecte, cît ?i prin acela c? autorul nu le mai deformeaz? prin inten?iile sale con?tiente sau sub presiunea emo?iilor subiective. Strategia autorului (reticent) este aceea de a g?si ?i a evoca obiectele care s? vorbeasc? pentru el. O putem numi o strategie a deleg?rii sau a rico?eului: nu autorul ?i nu textul transmit emo?ia, ci obiectele evocate, prin for?a lor simbolic? ?i prin întîlnirea lor ciudat? unul cu altul, devin purt?toare de cuvînt ?i de vibra?ie poetic?. Talentul autorului este acela de a g?si acele corespondente obiective ale emo?iei ?i a le face s? vorbeasc? singure sau pentru el cititorilor.


apus de soare -
r?mas? s? lumineze
doar crizantema

Valeria Tama?

Aici se face, surdinizat, neexplicit, pe ocolite, un elogiu crizantemei, luminozit??ii ei de excep?ie. Crizantema îns??i este delegat? s? lumineze ?i noaptea de toamn?, ?i sufletul cititorului. Situa?ia în care este plasat? spune acest lucru de la sine. Autorul a ales aceast? situa?ie pentru a se feri s? o laude în mod expres. Encomiasmul este astfel evitat. Cititorul este invitat doar s? asiste la faptele crizantemei. ?i s? simt? singur despre ce poate fi vorba.

Efectul acestei omisiuni de principiu este acela c? activizeaz? cititorul, îl provoac? s? caute tîlcul poemului acolo unde l-a g?sit ?i autorul – în rela?ia sa nemediat? cu lucrurile. ?i a lucrurilor între ele. Textul, aparent alb, arid, sec, va fi perceput ca elegan?? a sobriet??ii ?i austerit??ii unui anume mod de a vorbi.


Cum ?i de ce poate fi omis obiectul

Uneori, pentru c? textul poemului este prea scurt, autorul alege s? omit? obiectul de referin?? complet sau doar pîn? la ultimul vers. Aceast? tehnic?, asem?n?toare ghicitorii, face ca poemul s? capete tensiune. Cuvintele se acumuleaz?, se articuleaz?, spun limpede ceva, dar sensul nu se finalizeaz?, obiectul vizat nu se încheag?: c?utînd ceva / se-adînce?te-n lun?. Agentul care face aceast? ac?iune bizar? r?mîne o enigm? ?i ea nu poate fi dezlegat? f?r? ca autorul s? dea solu?ia: leb?da neagr?. Abia avînd solu?ia poate fi vizualizat? scena: o leb?d? neagr? pescuie?te în cercul de lumin? al lunii oglindite-n ap? (27 de silabe). Cuvintele mele, descriind cît mai simplu faptele, sînt într-adev?r prea multe pentru un haiku. Formularea lui Eduard ?ar? reu?e?te s? elimine din poem apa, oglindirea, pescuitul. Celelalte cuvinte le sugereaz?, iar cititorul trebuie s? fac? efortul de a recompune ?i a vedea scena. Aceasta completare a contextului real, la care cuvintele fac doar aluzie, constituie efortul merituos ?i bucuria cititorului care particip? activ la construirea sensului. Eduard ?ar? face un lucru asem?n?tor ?i în poemul urm?tor:


în urma broa?tei –
un plesc?it în noapte
?i luna… ??nd?ri


Tot ce se spune textul sînt doar circumstan?ele unei întîmpl?ri al c?rei actor este broasca. Într-un fel, efectele unui eveniment care n-a fost, de fapt, consemnat. F?pta?ul nu mai e, a disp?rut. Sînt evocate (auditiv) doar plesc?itul ?i (vizual) ??nd?rile lunii. Faptul n-a fost observat pentru c? e noapte ?i pentru c?, pîn? la contactul cu apa, a fost el însu?i silen?ios. Ceea ce se observ? (senzorial) este doar ecoul lui în ap?. Ca mediu lichid ?i ca oglind? virtual?. Cuvîntul salt nu a fost scris, dar din aluziile celorlalte (ca ?i din cunoa?terea poemului lui Bashō) poate fi dedus. ?i de data asta resortul poemului a fost r?sucit de aceast? cochet?rie a spusei oprite la vreme cu sugestiile. Sugestii care vizeaz? nu doar realul ci ?i livrescul.

La concursul Haiku Club, cu tema tehnica ghicitorii, în poemul compus de Lucre?ia Horvath lucrul în jurul c?ruia este construit r?mîne nenumit:

scâr?âit de pa?i –
doar povara t?cut?
pe banca de lemn

Z?pada, ea este cea vizat? ?i nenumit?, e evocat? prin cîteva tu?e senzoriale: scîr?îitul unor pa?i, t?cerea ?i grosimea stratului a?ezat pe banc?. Trebuie s? o ghicim, dar poemul nu se rezum? la aceast? intuire, dincolo de z?pada care acoper? banca, ghicim emo?ia celui care este împov?rat de o amintire la fel de covîr?itoare legat? de banca la care revine de cîte ori are ocazia. Poate în amintirea unei dulci poveri din trecut.

La fel am procedat ?i eu într-un poem în care am evitat s? numesc lucrurile despre care e vorba, evocînd doar ceea ce li se întîmpl? acestora:

nu mai tremur? –
cad leg?nat t?mîind
str?vechiul gorgan

Cititorul este provocat aici s? completeze scena folosind aluziile posibile. ?i nu e greu s? vad? c? e toamn? ?i frunzele, care mai demult tremurau, cad leg?nat ?i se a?eaz?-n straturi pe p?mînt. Tot ca sugestie este prezent, u?or metaforic, ?i ritualul unei c?delni??ri profane.


Omisiunea structural? - kireji

Am v?zut c? laconismul poemului înseamn? recursul, d voie, de nevoie, la omisiunea elocvent?, preferin?a pentru figurile reticen?ei. A omite s? vorbe?ti despre autor ?i emo?ia lui, a prefera un limbaj prea pu?in articulat, a refuza senten?iozitatea constituie o omisiune simptomatic? vorbind atît despre firea autorilor de haiku, cît ?i despre obiectivitatea produc?iile lor.

Exist? îns? ?i o omisiune fundamental-structural? care este proprie haiku-ului. O omisiune patent? – ruperea în dou? a poemului, juxtapunerea, în japonez? kireji. Haiku-ul este format astfel din dou? p?r?i, dou? îmbin?ri de cuvinte care evoc? dou? imagini, sensuri, idei diferite. Textul este t?iat în dou?, sec?ionat, în haiku-urile scrise în limba român?, de o cratim?. Ceea ce exprim? una din p?r?i nu se continu? în cealalt? nici sintactic, nici ca în?eles. Un poem al lui ?erban Codrin ne poate ghida în a în?elege aceast? ruptur?.

Dulcea?? de fragi –
prea pu?in din mireasma
p?durii în zori

În prima parte este vorba despre ceva ce po?i g?si într-un borcan din c?mar?. În a doua se evalueaz?, se pare cu regret, mireasma drastic diminuat? a p?durii acum cînd zorii au r?mas demult în urm?. Este evident? omisiunea din partea a doua, dar modul exclamativ în care este pronun?at? ne pune pe gînduri. Ceva ne spune brusc c? p?durea din zori are mireasma copil?riei, a vremii cînd plecam cu ceata la cules de fragi. ?i c? noi, acum în tîrziul vie?ii, nu mai avem acces la acea fr?gezime. Raportat la acea fragilitate efemer înmiresmat? a buchetului de fragi, borcanul cu dulcea?? este doar o f?c?tur?. Aproape o blasfemie.

Aceast? omisiune este un strategic?, ea trimite la un spa?iu inexistent f?r? aceast? al?turare. Un spa?iu virtual de rezonan??, de leg?tur?, de unificare între p?r?ile diferite. Este ca ?i cum cele dou? p?r?i ar intra în vibra?ie c?utînd o lungime de und? comun? pe care s? poat? sus?ine un dialog fructuos. În acest spa?iu are loc activitatea de explorare a cititorului, tatonarea, c?utarea, închipuirea ?i, eventual, încîntarea ?i savurarea celor g?site. Este un spa?iu generos în care se promulg? în cele din urm? o lege unicat: leg?tura indisolubil? dar profund misterios? dintre fragi ?i zori.


Abrevierea textului ?i elipsa

Chiar dac? preferin?ele existen?iale ale autorului de haiku îl ajut? s? aprecieze asceza textual? ?i s? opteze pentru ea, s? savureze limbajul colocvial laconic, fragmentar ?i adesea mali?ios, procedeele de ob?inere a unui text care s? fie scurt, elegant ?i consistent cer ani de exerci?iu.

Nu este deloc u?or s? evoci ceva extrem de precis în pu?ine cuvinte. Trebuie s? ai experien?a elimin?rii, prin încerc?ri repetate, a cuvintelor de prisos, cizelînd expresia pîn? la a numi doar acel lucru, fapt, scen?, f?r? a-l descrie, comenta sau împopo?ona. Trebuie s? ?tii cum s? te ab?ii de la a-?i l?uda obiectul, a-?i glorifica faptul, a celebra evenimentul. Totul pentru a ob?ine un text alb, neutru, aproape arid. Aproape de un proces verbal constativ. Extrem de precis îns?. ?i, uneori, chiar expresiv.

zi friguroas? -
doar în stogul de paie
soarele verii

Cezar-Florin Ciobîc?

Prima parte, luînd în considera?ie ?i nuan?area p?r?ii a doua, ne situeaz? în tîrziul înnegurat al toamnei. Unde s? fie oare soarele verii? Atît cît mai e, este acolo, retras în stogul de paie. Singurul accident coloristic ?i de relief în peisajul aplatizat ?i monocrom. ?i unica surs? pentru pentru hrana animalelor din staul.

Dac? aceast? exigen?? a dr?muirii cuvintelor strict necesare este îndeplinit? pe m?sura cî?tig?rii experien?ei în compunerea haiku-ului, trebuie s? observi c? un poem scurt se scrie de preferin?? cu cuvinte mai scurte. ?i, în consecin??, s? fii mereu în stare s? alegi, la nevoie, dintr-o serie se sinonime pe cel cu mai pu?ine silabe. În poemul care urmeaz?, pentru a exprima sensul dorit, cuvîntul cel mai potrivit ar fi fost prieteni (de-o clip?), dar versul ar fi fost de 6 silabe. Autoarea a preferat sinonimul amici:

un fluture hoinar
mi s-a l?sat pe um?r -
amici de-o clip?

Vali Iancu

Amic e pu?in vetust ?i nici nu prea mai e în uz. Pe de alt? parte, este evident demonetizat de felul, aproape mereu peiorativ, în care l-a folosit Caragiale. ?i totu?i, el reu?e?te s? dea prieteniei, evident efemere, un aer de deta?are, de camaraderie, de complicitate glumea?? care nu cere nimic mai mult ?i se mul?ume?te cu înso?irea trec?toare. O anume elegan?? u?or ironic?. De data asta, înlocuirea nu a fost doar una formal? ?i util?, ci a îmbun?t??it ?i sensul poemului.

De mare ajutor în ob?inerea formul?rilor cît mai scurte poate fi suprimarea unor cuvinte dintr-o expresie cunoscut? în a?a fel încît cuvintele lips? s? fie subîn?elese ?i sensul cunoscut al expresiei s? poat? fi recunoscut. Figura de stil care realizeaz? acest lucru este elipsa.

iar prim?var? -
o data cu-nserarea
creanga pe alei

Ana Urma

Cine este versat va sim?i de prima dat? c? nu e vorba de un ram aflat pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui s? fie crengi, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba f?r? nicio grij?. A nu-?i veni s? mai intri în cas?.


Elipsa verbului – propozi?ia nominal?

Cititorul de haiku observ? lesne c? autorul este tentat s? elimine din îmbin?rile de cuvinte folosite verbul. În special verbul la modurile predicative. Motivul principal este acela c? textul haiku-ului are rolul de a evoca lucrurile. Ori cele mai potrivite pentru aceast? inten?ie sînt substantivele ?i grupurile substantivale formate în jurul lor.

Fraza închis? ?i încheiat? la to?i nasturii este potrivit? doar pentru descrierea fotografic? detaliat? a realit??ii. Arborescen?a ei complex articulat? este un fel de p?ienjeni? logic ?esut anume peste lume pentru a o putea capta f?r? rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearc? s? epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafa?a sa.

Sintaxa haiku-ului este una eliptic? ?i defectiv?. Ea nu are ambi?ia de a descrie realitatea în toat? extensia ei ?i este tentat? de concizia sintagmei care reu?e?te s? focalizeze sim?irea cititorului pe un obiect într-un anume moment. Atît sintactic, cît ?i stilistic, putem considera sintagmele folosite în haiku drept un fel de tu?e verbale care au func?ia de a semnala, a indica, a ar?ta c?tre ceva ce trebuie evocat în închipuire, func?ie pe care o îndeplinesc la fel de bine ?i în limbajul colocvial, unde frecven?a lor este remarcabil?. Ele nu descriu realitatea, ci o tu?eaz? cu atingerile u?oare dar decisive ale vîrfului unei florete, l?sînd o pat? de culoare zvîrlit? ca din ?fichiul unei pensule, delimitînd, cu un contur abia vizibil, spa?iul ?i momentul unei revela?ii. C?ci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît s? surprind? ?i s? marcheze pe suprafa?a realit??ii locul unde adîncul palpit? ?i se poate deschide unei priviri care ?tie s? vad? cu ochiul din frunte.

Omisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regul? (ce ar trebui urm?rit? în mod rigid), cît o consecin?? a faptului c? autorii buni simt c? alte cuvinte pot absorbi în?elesul verbelor ?i ?tiu s? construiasc? înl?n?uiri de cuvinte în care verbele s? fie prezente f?r? s? fie exprimate explicit. Gramatica nume?te asemenea construc?ii propozi?ii nominale. Defective de predicat, de verb. Stilistic este vorba de un gen de elips?, verbele lips? sînt subîn?elese, suplinite de cititor.

În grupul substantival de mai jos, centrat în jurul florii de nuc, f?r? s? fie consemnate verbele exist? / st? / s-a ivit / a r?s?rit / bate / m? prive?te sînt prezente implicit în prepozi?ia la care regizeaz? o scen?, în timp ce cu umilin?? d? tonalitatea modal? a celor ce se petrec.

la geam cu umilin??
o floare de nuc

?i în îmbinarea de cuvinte care urmeaz?:

printre fire verzi
un pai de anul trecut –

prepozi?ia printre cheam? de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a r?mas / înc? se mai vede / abia se mai z?re?te, inutil de pronun?at. Se poate observa c?, în ambele cazuri, exist? un evantai de verbe, relativ de sugestii, care deriv? din ambiguitatea pe care o creeaz? contragerea expresiei.

Completarea virtual? a propozi?iei defective de verb

din aceea?i lingur?
de lemn cu nesa?

este cît se poate de fireasc?: ce se poate face cu o lingur? decît s? m?nînci / s? sorbi / s? te hr?ne?ti?

Înd?r?tul muste?te mai jos de sugestii la adresa p?ienjenilor: î?i ?es plasa / a?teapt? / pîndesc / conspir?.

p?ianjeni înd?r?tul
imperiilor

O prim? concluzie a exemplelor de mai sus este c? sintagmele din care verbul este omis cî?tig? în densitate ?i for?? de expresie. Verbul nu a fost omis pentru c? autorul s-a c?znit s? aplice o regul? fad?, ci pentru c? a avut sim?ul poemului ?i a g?sit acele sintagme care ori fac inutil? prezen?a lui, ori se bucur? s? sugereze o mul?ime de verbe care stimuleaz? închipuirea cititorului.


Juxtapunerea patent?

Juxtapunerea veritabil? este aceea în care continuitatea poemului este curmat? de faptul c? lucrurile despre care se vorbe?te în cele dou? p?r?i fac parte din domenii diferite ale experien?ei. Spusa din prima parte nu se continu? în cea de a doua nu doar pentru c? este întrerupt? leg?tura logic? ?i gramatical? dintre p?r?i, ci ?i pentru c? obiectele, faptele, st?rile evocate sînt din zone distincte, dep?rtate una de alta, ale realit??ii. A?a cum s-a v?zut în capitolul anterior dulcea?a de fragi ?i mireasma p?durii în zori sînt entit??i totalmente diferite, greu de apropiat altfel decît într-un haiku. Iat? ?i un alt exemplu:

Ţur?uri picurând –
b?trânul strânge-n palm?
un ceas ruginit

Eduard Ţar?

Indiscutabil c? între ?ur?urii care picur? ?i gestul b?trînului care strînge în pumn un ceas ruginit e o distan?? prea mare ca s? nu recunoa?tem c? cele dou? imagini sînt realmente distincte. ?i c?, aparent, n-au nicio leg?tur? alta decît cea pe care va trebui s? o descoperim ca cititori care nu ne d?m b?tu?i în fa?a unei dificult??i serioase.

E suficient s? sim?im ce spun imaginile ?i s? ne l?s?m purta?i de gîndurile ?i emo?iile care se ivesc în mintea ?i-n sufletul nostru atunci cînd le contempl?m. ?ur?urii se topesc deta?at ?i nu ruginesc niciodat?. Ei m?soar? imperturbabili ve?nica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea ceasului în palm? este pentru b?trîn ?i o strîngere de inim?. Timpul s?u, de?i egal m?surat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd pr?bu?indu-se în st?ri de colaps. De unde ?i crisparea în fa?a trecerii sale ireversibile prin via??. Dou? gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Non?alan?a cu care se desprind ?i clipocesc picurii contrasteaz? cu spasmul mîinii care ar vrea parc? s? re?in? clipa sau m?car s? întîrzie avansarea ruginii.

Aceast? distan??, aparent insurmontabil?, între cele dou? p?r?i face farmecul haiku-ului ?i creeaz? o tensiune direct propor?ional? cu m?rimea ei, dar ?i o satisfac?ie echivalent? dificult??ii învinse ?i tîlcului m?rturisit. Distan?a dintre cele dou? p?r?i se poate îns?, de?i nu avem certitudinea unor instrumente de m?sur? strict etalonate, mic?ora, în ultim? instan?? ele ajungînd s? fie tangente, s? se intersecteze sau una din p?r?i s? o includ? pe cealalt?.


Juxtapunerea deturnat?

Teoria american?, intitulat? phrase and fragment, vede juxtapunerea celor dou? p?r?i ale poemului ca pe o al?turare de elemente complementare. Partea scurt? de un singur vers, fragment, noteaz? cadrul în care se desf??oar? un eveniment, notat în partea mai lung?, de dou? versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge c? asemenea compozi?ii sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie s? lipseasc? dintr-un haiku autentic.

iaz de var? - / stînjenei galbeni se-apleac? / în umbre

amurg - / un cormoran planeaz? / un pic deasupra apei

amurg - / un pelican plonjeaz? / ?i prinde un pe?te!

lini?te - / z?pada acoper? piatra / sub stelele iernii

ciorile se adun? / în mijlocul pinului… / adiere de iarn?

clar de lun? în august – / pe o creang? sub?ire / vrabia î?i freac? ciocul

un crab / apare dintr-o cr?p?tur?… / soare-n miezul nop?ii

ce multe scoici / pe plaj?-n seara asta... / maree-n reflux

Se sus?ine c? haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se petrece într-o atmosfer?, într-o ambian??. C?, într-un fel, este vorba de rela?ia macro-micro, c? acel detaliu surprins este pur ?i simplu înglobat în rama spa?io-temporal? (?i emo?ional?) ca-ntr-un decor c?ruia, de fapt, îi apar?ine. Mai precis, exist? un fundal macro ?i un fapt micro. Pe o scen? anume, mai vast?, se joac? o scenet?. Una este scenografia general? în care se petrece cealalt?: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o al?turare a unor imagini care nu sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate fireasc?, ci de imagini care fac parte, evident, din acela?i întreg: totul ?i partea, întregul ?i detaliul.

Diferen?a a dou? elemente autonome, pe care o vizeaz? juxtapunerea, este redus? astfel la o rela?ie de incluziune, iar impactul ciocnirii celor dou? ?i spa?iul revela?iei ivit în urma coliziunii nu mai exist?.



Diferen?a organic?

Al?turarea a dou? imagini permite îns? ?i un joc mai subtil. Imaginile juxtapuse î?i stau al?turi ca dou? organe diferite dintr-un organism. Exist? între cele dou? elemente o cotinuitate, o leg?tur? func?ional?, un rost comun la care conlucreaz?. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele.

uluca rupt? -
toamna intr?-n gr?din?
pe nev?zute

Valeria Tama?

Uluca rupt? este o afec?iune a gardului ?i gr?dina ca întreg, cum e ?i firesc, sufer? ?i ea. Prin gardul care o înconjoar? se pot strecura acum intru?ii. ?i, paradoxal, cea care oricum urma s? vin?, toamna, o face pe furi?, profitînd de sl?birea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd, alegoria func?ioneaz? ?i ea. Unde o fi rupt? uluca prin care ne-a invadat pe nesim?ite toamna vie?ii?

În urm?torul poem, simbolismul stelei c?z?toare, plin de triste?ea c? odat? cu steaua înceteaz? ?i o via?? de om, este ingenios atenuat de o ipotez? fermec?toare: se pare c? stelele, prea înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul, dornice de alinarea ierbii primitoare. Într-un mod asem?n?tor asimil?rii mor?ii cu nunta mioritic?, c?derea unei stele devine doar o pogorîre într-un leag?n îmbietor. Scena este închipuit? atît de simplu încît aproape ascunde compasiunea uman? care a pl?smuit-o.

mai cade o stea -
ce primitoare e azi
r?coarea ierbii

Zvon

Eliptic, doar printr-o sugestie, corcodu?ul copt, din poemul de mai jos, îl întîmpin? pe noul venit ?i face oficiile de a-l introduce în urbea aparent ostil? (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oar? piciorul într-un ora?). Întîmpinîndu-l plin de roade, corcodu?ul îl familiarizeaz? cu ospitalitatea locului, pe care o ?tie de-acas? sau, oarecum, dintotdeauna, din rela?ia fireasc? a oric?rui om cu pomul doldora de roade.

ora? necunoscut -
în sta?ia de autobuz
un corcodu? copt

Cristina Monica Moldoveanu

Merit? s? observ?m c? în toate cele trei poeme avem de a face cu personific?ri ale toamnei, ierbii ?i corcodu?ului. ?i c? acestea dau valoare poemelor. Fac ca sim??mintele nerostite ale omului s? se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor.


Saltul de nivel

De cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai fericite cazuri, diferen?a dintre p?r?ile poemului prilejuie?te un salt de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresioneaz? direct, senzorial cititorul. Impactul a dou? imagini fericit alese salt? sensul poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice ?i al emo?iilor simbolice.

sub strea?in? -
covata cr?pat?
plin? cu soare

Iulian D?m?cu?

În poemul de mai sus avem de a face cu dou? imagini vizuale organice, f?cînd parte din microuniversul unei gospod?rii ??r?ne?ti din acel sat unde, spune Blaga, s-ar fi n?scut ve?nicia. Scena-n sine este ancestral?: existen?a permanent? sub strea?in?, recurgînd la recipiente uzate ?i hîrbuite, dezafectate de la utilit??ile lor primare, a cîtorva capt?ri de ap? din resursele cere?ti. ?i, a?a imperfect?, cr?pat? ?i paradit?, covata e integrat? armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei s?te?ti care, iat?, înglobeaz? prin intermediul ei ?i soarele. Covata, cu minim? utilitate practic? acum, este plin? de rosturi cosmice: cît nu pierde toat? apa prin cr?p?turi, ea p?streaz?, oglindit cu infinit? delicate?e, ?i soarele. Apa ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observ?.

plou? cu soare –
cânt?rind curcubeul
cump?na fântânii

Valer G. Pop

E realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile ?i ceea ce spun ele inimii f?r? s? sufle o vorb?. În ploaia cu soare resim?im totdeauna bucuria de moment a împ?c?rii elementelor altfel adverse, dac? nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia popular? continu? cele spuse cu mîine-i s?rb?toare. ?i iat?: curcubeul s-a nimerit c?lare pe cump?na fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobili?? purtat? pe um?r de o fiin?? cvasimitic?, un fel de erou din basme sau din pove?ti. La ce-ar fi bun? cump?na decît la a cump?ni, a cînt?ri lucrurile ?i a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic ob?inut prin cl?tin?ri ?i leg?n?ri u?oare. În cazul de fa??, se pare c? f?ptura inconsistent? a curcubeului poate ?ine în echilibru, în uimirea noastr? de moment, toat? am?r?ciunea nem?rturisit? a vie?ii.

O lume paradoxal?

Întîlnirea a dou? imagini distincte ne dezv?luie de multe ori o lume paradoxal?, neobi?nuit?, ciudat? dar plin? de seduc?ie. Aluzia poemului de mai jos:

prim?var? –
copilul ascute
creionul verde

Elena Manta-Ciubotariu

ar fi aceea c? vestitorul prim?verii ar fi copilul care ascute creionul verde. C?ci nu mai ?tii bine dac? prim?vara nu erupe cumva din creionul ascu?it cu bucurie de copil. Oricum, pare s? existe o misterioas? solidaritate între ascu?irea creionului ?i rena?terea vegeta?iei. Dar iat? c? exist?, în ton cu semnifica?ia anotimpului, ?i o simetrie invers?:

pastel de toamn? -
din nou între creioane
unul f?r? vârf

Ana Urma

creionul se ascute cînd irumpe via?a vegetal? ?i se rupe cînd natura se ofile?te. Odat? cu toamna, creionul, simbol al vegeta?iei ve?tejite, se epuizeaz?, ostene?te, se anemiaz? ?i-?i pierde puterea de a mai zugr?vi. Se molipse?te ?i el de boala lumii.

Un pas mai departe, scena este aceea a unui sfîr?it anun?at, iar creionul f?r? vîrf are implica?ii mult mai serioase ?i mai directe în sfera uman?. A?a mut, abdicînd fa??-n fa?? cu iarna, autorul pare s? intoneze un cîntec de leb?d?.

pe foaia goal?
doar un creion f?r? vârf –
ninge ca-n pove?ti

Maria Tirenescu

Este, poate, m?rturisirea sincer? a unui artist care a ajuns la în?elegerea umil? a nevolniciei artei sale fa?? cu aceast? ninsoare fabuloas?. Foaia alb? este un pandant al z?pezilor de alt?dat?. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabil? a pove?tilor.


Mimarea continuit??ii

Al?turarea celor dou? p?r?i ale poemului poate s? mimeze simpla datare a unei întîmpl?ri. Prima parte joac? în acest caz rolul circumstan?ial de precizare a momentului cînd are loc ceea ce este evocat în partea a doua.

Apus de soare –
urmele polenului
pe verighet?

?erban Codrin

Aparent nevinovat?, datarea mascheaz? rela?ia (neexplicitat?) a apusului de soare cu polenul. Sugestia e îns? mai puternic?: amploarea asfin?itului ?i fr?gezimea polenului, sfîr?itul ?i începutul. ?i, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a polenului pe metalul pre?ios.

Multe poeme mimeaz? datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc s?rb?tori consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism tradi?ional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre sintagma luat? în sensul special, deja consacrat, ?i sensul propriu-zis. Poate cel mai ilustrativ pentru poten?ialul ironic al unei asemenea tehnici este remarcabilul poem al lui ?erban Codrin:

De ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal

Evocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele de cal uscîndu-se la soare, poemul persifleaz? festivismul sintagmei, punîndu-ne în fa?a adev?ratelor efecte ale zilelor de munc? – uscarea trupeasc? ?i sufleteasc?. În?bu?irea ?i anularea noble?ei de a fi asemenea unui cal robust ?i n?r?va?.

Tot la o s?rb?toare, de data asta religioas?, apeleaz? ?i Cezar Florin Ciobîc? pentru a data o întîmplare oarecum neînsemnat? de?i agasant? ?i totdeauna nedorit? în contextul unor evenimente serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sun? impertinent.

de În?l?are -
dintr-un telefon mobil
Oda bucuriei

Totu?i, semnalul de apel al telefonului se pare c? a fost setat în concordan?a cu s?rb?toarea. Sau s-a petrecut o minune!?

În alt poem, Cezar, prin intermediul altei zile festive, aceea a eroilor, reu?e?te s? ne dea o idee ?i despre fragilitatea de puf de p?p?die a celor ce, cu alt? expresie, au fost doar carne de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme pompoase.

Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
p?p?diile

Mai intimist, poemul urm?tor se folose?te ?i la propriu, ?i la figurat de sintagma zilele babei (licen?? pentru zilele babelor), evocînd simultan, ?i deci mai economic, atît un moment calendaristic cît ?i unul al vie?ii ajunse la neputin??.

Zilele babei -
din cuptorul bunicii
niciun mucenic

Cî?iva autori prefer? s? aleag? ca moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. Bel?ugul a?teptat este îns? mereu unul negativ – se contabilizeaz? doar datoriile, pungile de plastic, b?t?turile.


ziua recoltei -
tata î?i socote?te
datoriile

Marcela Ign?tescu

ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic

Corneliu Traian Atanasiu

ziua recoltei –
mama–?i num?r? încet
b?t?turile

Vasile Conio?i-Meste?anu

Se poate remarca faptul c?, în toate poemele de mai sus, minimalismul dat?rii ca un aspect al cadrului sau al ambian?ei este doar aparent, între partea care p?rea s? se rezume doar la acest rol ?i cealalt? parte a poemului existînd rela?ii mai profunde ?i mai semnificative descoperite ulterior.

Ironia originar? a haiku-ului

Cînd nu dai cititorului, mur?-n gur?, în?elesul complet, întreg, clar ?i lesne de perceput, este neîndoielnic c?, într-un anume fel, prin concizia ?i subtilitatea textului, în?elesul, atît cît este sesizat în mod spontan, are o component? v?dit ironic?. ?i nu elementele textului sînt ironizate ci însu?i cititorul. Complicitatea lui a face cu ochiul pentru a substitui omisiunile deliberate ale textelor este o încurajare neîndoielnic? dar nu ?i o asisten?? realmente binevoitoare. Exist? o semn care îndeamn? f?r? s? dea ?i indica?ii aplicate la dificult??ile întîmpinate. Doar un: hai, c? po?i! adresat celui aruncat f?r? niciun avertisment în apa adînc?.

Limbajul evocativ adoptat de autorul de haiku pentru c? este caracteristic st?rii de uimire pe care o tr?ie?te ?i experien?ei pe care vrea s? o transmit? urgent, ofer? un text de dimensiunea p?r?ii vizibile a unui aisberg. Într-o situa?ie real?, celor cîtorva verbaliz?ri li se adaug? îns? ?i intona?ia, gesturile ?i mimica inerente situa?iei. ?i, eventual, chiar starea de fapt aievea pe care o evoc? pu?inele vorbe. Ele ar putea recupera m?car o bun? parte din volumul aflat sub nivelul apei. Dar textul singur, glacial, r?mîne doar o parte infim? din volumul total al unui poem mai degrab? virtual.

Inten?ia textului este aceea de a stîrni în mintea cititorului, prin aluzii ?i asocia?ii de idei, gânduri ?i sentimente. Dar limbajul laconic al evoc?rii cap?t? rolul unei surdine emo?ionale, simultan reticent? ?i ironic?. Emo?ia nu este rostit? ?i dintr-un considerent etic ?i existen?ial, dar ?i dintr-unul provocator ?i ini?iatic. Evocarea în sine devine astfel nu doar o invita?ie la împ?rt??irea aceleea?i st?ri suflete?ti, ci ?i o prob? de agerime ?i un test de p?trundere pe care trebuie s? le treac? cititorul.

Nu este vorba de un haiku anume, ci de orice poem bun care, pentru a fi laconic, recurge la limbajul colocvial evocativ. Care, din discre?ie ?i decen??, refuz? discursivitatea ?i m?rcile obi?nuite ale textului literar. Care, în mod provocator, adopt? juxtapunerea ?i figurile reticen?ei. Toate acestea implic? o ironie implicit?, constitutiv?, înscris? în chiar structura haiku-ului. O ironie care nu se adreseaz? elementelor existente în text ci din capul locului, f??i?, cititorului.

Iat? ?i o încercare de ilustrare a celor spuse. Poemul de mai jos, departe de a fi un senryu (haiku umoristic), nu ironizeaz? în niciun fel piersicul în floare, vechea poart? sau scîr?îitul ei îndesit:

piersic în floare -
vechea poart? a casei
scâr?âie mai des

Henriette Berge

Cititorul versat va pricepe u?or cam ce urm?re?te autoarea evocînd cele dou? imagini. Sînt dou? imagini ale universului rural cu piersicul ale c?rui flori, atît ca va-nflori, sînt la fel de proasp?t seduc?toare ?i cu gospod?ria veche ?i atins? de patina timpului trecut, care o face la fel de apreciat? de iubitorul de haiku. Un contrast care, ciudat, se manifest? prin îndesirea scîr?îitulului por?ii. Semn c? poarta e deschis? mai des de cei care vor s? admire ?i florile delicate ale piersicului, ?i, cu siguran??, ?i scîr?îitul inimitabil al por?ii, fiecare cu mesajul s?u simbolic aparte. La urma urmei, complementare unul altuia.

În poemul citat, textul n-a ironizat niciunul din elementele sale, dar prin toate caracteristicile sale a func?ionat ca o ironie la adresa celui chemat s? dezlege o mic? enigm? bizuindu-se doar de intui?ia sa.

Gr?untele ironic al alegoriei

Exist? întotdeauna în haiku, dac? este unul veritabil, un sens secund ascuns. Ceea ce evoc? ?i invoc? textul s?u are un tîlc implicit dar nem?rturisit. ?i, într-un anume fel, nem?rturisibil cu mijloacele unui text atît de scurt. În?elegerea haiku-ului nu e simultan? cu citirea lui. În?elegi de cele mai multe ori doar recitind pentru a întregi elipsele ?i a dibui sensul omisiunilor. Meditînd ?i contemplînd la ceea ce î?i propun aluziv imaginile ?i î?i sugereaz? prezen?a lor una lîng? alta.

Ceea ce spune un haiku este de fapt ceea ce el nu spune f??i?, ceea ce se subîn?elege doar din cele evocate. În întregimea sa, textul ?i re?eaua de imagini concrete, conota?ii, aluzii ?i sugestii sînt doar un pretext, o structur? stilistic? unitar? care devine simbol pentru st?ri spirituale legate intim de experien?e concrete. ?i profund întrep?trunse cu acestea.

De?i nu agreeaz? folosirea metaforelor haiku-ul ar putea fi în?eles ca o metafor? extins? la întregul text. Ca o figur? de compozi?ie bazat? pe vorbirea indirect?. Literal ?i concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmpl?ri, dar, literar ?i abstract, ?inte?te c?tre zone ale spiritualit??ii ?i emo?iei pe care cititorul trebuie s? le intuiasc? singur. Este ceea ce caracterizeaz? alegoria.
Prezentarea realist? a lucrurilor în stilul unui pozitivism neutru, rece, sec, epurat? de vibra?ia emo?ional?, de cuvintele sau figurile de stil cu sarcini afective poate p?rea o caren?? emo?ional? a textului ?i a autorului, de?i, în inten?ia lui, ea vrea doar s? consemneze scrupulos ceea ce este obiectiv, evitînd s? altereze cu sim?irea sa (subiectiv?) momentul haiku. Realismul nonemo?ional al consemn?rii este f?r? doar ?i poate ?i o modalitate parodic? de a ascunde proprie ironistului. Omisiunea comentariului afectiv nu face astfel decît s? încarce un resort al incit?rii care îl ?ine în tensiune pe cititor. Receptorul discursului ironic este îndreptat astfel spre c?utarea conota?iilor, mai mult, spre descoperirea unei enigme, pe care ironistul refuz? s? o dezv?luie. Reticen?a ironic? determin? faptul c? decodarea este defazat? ?i ulterioar? lecturii, exist? un timp al ambiguit??ii în care enigma se p?streaz?.

Haiku-ul este ironic prin structura lui. Este o pild? rostit? printr-o enigm?. Ceea ce ai putea s? crezi c?-?i spune r?mîne pe socoteala lucrurilor, imaginilor, scenelor pe care le evoc?. Ele trebuie s?-?i vorbeasc? dac? te-ai ini?iat destul în a le asculta-n t?cere ?i în reculegere. Ele î?i provoac? st?ri, dispozi?ii, tr?iri. Ca un bun maestru, poemul nu expliciteaz? ci te pune în fa?a faptului. Înve?i de la lucruri. Pilda (implicit?) nu te înva?? sistematic, ci, cu un în?eles vechi al vorbei române?ti, te pedepse?te. Adic? te în?elep?e?te. Spiritul haiku-ului este sincretic: ironia ?i gravitatea sînt una. Topite în spirit. Gravitatea este ironic? ?i ironia e grav?.

noaptea-nvierii -
în mijlocul ?oselei
le?ul unui câine

Livia Ciupav

Înregistrarea unui moment s?rb?toresc ?i a unui eveniment nefast al?turate f?r? nicio leg?tur? explicit? sau vreun comentariu ajut?ror este o încercare. Coinciden?a e trist? ?i totodat? ironic?. Poate ma?ina care a ucis cîinele se gr?bea c?tre slujba Învierii. Poate c? oamenii se bucur? nepedepsi?i de înviere, în timp ce alte fiin?e mor, din neglijen?a lor, ca un/acest... cîine. Aceste gînduri ?i tr?iri (?i altele la fel) sînt doar sugerate de text. Textul nu impune, doar propune.