Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Ultima gar?

de Constantin Iliescu

În vis se f?cea c? eram singur într-o biseric? cu bol?i foarte înalte. Era lini?te ?i r?coare. Pe mijloc, era a?ternut un covor lung ?i îngust, care estompa zgomotul pa?ilor. Covorul se oprea în dreptul unui catafalc pus de-a curmezi?ul, drapat cu catifea ro?ie sau grena, nu mai ?in minte, numai c? acest catafalc nu era unul obi?nuit. Era foarte înalt, nefiresc de înalt, aproape c? ajungea pân? sub bolta din naosul bisericii. De acest catafalc, foarte înalt, era rezemat? o scar? de lemn, foarte lung? ?i ea. Am început s? urc. Fiecare treapt? îmi m?rea starea de emo?ie. Pe la jum?tatea sc?rii am privit în jos ?i am ame?it. M-am oprit din urcare, am strâns mai puternic mâinile ?i cu un ultim efort am ajuns la sicriul de pe catafalc. Eram suficient de sus ca s? pot vedea cine este în sicriu. Am avut un ?oc foarte mare când am în?eles cine. Da! A?i ghicit! Era Ela. Moart?. Frumoas?. Nespus de frumoas?, dar moart?. Am privit-o cu aten?ie ?i am sesizat paloarea cadaveric? a chipului ei. Nu ?tiu de ce avea ochii deschi?i ?i gândurile în alt? parte. Cu toate astea era moart?.
În clipa aceea din vis, am sim?it c? nu o mai iubesc. Deodat? am sim?it ceva ca o eliberare. M-am trezit brusc, lac de transpira?ie ?i cu o senza?ie fantastic? de u?urare, ca atunci când la?i o greutate din mâini, când ?i se îndreapt? coloana ?i parc? î?i recape?i în?l?imea ini?ial?. Nu o mai iubeam. Nu mai eram gelos. Nu mai vroiam s?-l bat pe individul cu care se plimba, prin Ia?i, pe Dealul Copoului, îmbr?cat? în pardesiul ei stacojiu, pe care îl cuno?team atât de bine.

În gar?, în seara aceea lini?tit?, în aer plutea un miros specific de traverse de lemn impregnate cu creolin?. Mai plutea ?i acea înfrigurare specific? de dinaintea sosirii trenului dinspre Piatra Neam?, care nu f?cea oprire decât trei-patru minute. C?l?torii ?i înso?itorii se adunau treptat pe peronul g?rii, chiar ?i cu o or? înainte de sosirea trenului. Cei care urmau s? plece, se grupau cam în dreptul vagonului cu num?rul înscris pe tichetul galben.
În aceast? atmosfer? de continu? vânzoleal?, m? trezesc la câ?iva metri de ea ?i familia ei; taic?-su, maic?-sa ?i so?ul ei. Cu toat? rumoarea din gar? îi aud numai vocea ei, u?or cântat?, pe care nu am s? o pot uita niciodat?. Încerc s? schi?ez un salut, dar to?i ca la comand? ?i-au întors capetele. Sose?te trenul. Îmbulzeala specific?. Se pare c? avem locuri în acela?i vagon. So?ul, cu valizele, urc? primul ?i înainteaz? pe culoar. Ea îl urmeaz?, dar arunc? o privire în spate s? vad? dac? urc ?i eu în acela?i vagon. Ghinion. Avem locuri rezervate în compartimente al?turate. A?tept ca trenul s? se pun? în mi?care iar ei s? se instaleze. Când trec prin dreptul compartimentului lor, fac cu capul un mic semn de salut, adresat numai ei. Îmi r?spunde la fel, în aceea?i frac?iune de secund?. Pare pu?in speriat? c? a? putea s? o deconspir, s? fac cunoscut tuturor secretul nostru, s? spun c? a fost iubita mea din liceu, c? am jurat s? fim unul al altuia ?i c? îi umplusem de s?rut?ri aproape tot trupul. Nu. Nu, draga mea! Nu am s? fac nimic din toate acestea. Î?i respect hot?rârea ?i alegerea, chiar dac? nu pot s? uit. Nu pot s? uit ?i nici s? iert, pentru c? nu ma las? cele câteva sute de scrisori ale tale din valiza mea, care stau m?rturie iubirii noastre ?i care toate, absolut toate, încep cu -Iubitul meu-
La Bac?u se schimb? locomotiva ?i urmeaz? ca vagoanele dela Piatra Neam? s? fie ata?ate la acceleratul de Suceava. Vagoanele noastre sunt decuplate ?i trase pe o linie de a?teptare pân? când sose?te trenul, care are deja întârziere. Se înnoptase de-a binelea ?i priveam pe fereastr?, încercând s? m? gândesc la problemele mele care m? a?teptau la Bucure?ti. Dar amintirile legate de fata, acum femeia altuia, erau mai puternice. U?a compartimentului meu se deschide ?i;
- Sunt so?ul lui Ela. Te roag? s? vii în compartimentul nostru. Avem locuri libere.
Nu puteam s? refuz. Intru în compartimentul lor. Dau mâna cu so?ul. Se recomand?; Costin. Doar atât, f?r? numele de familie. Ea se ridic?, m? s?rut? ?i îmi ofer? locul de lâng? ea, în direc?ia de mers. El se a?eaz? în fa?a noastr?. St?m din nou al?turi, dup? mai bine de trei ani de când ne-am desp?r?it dintr-un motiv neexplicat niciodat?. Îmi spune cu vocea ?optit?:
- De ce ne ocole?ti? To?i cunoscu?ii ne ocolesc, parc? am fi ciuma?i!
Cuvintele acestea, desigur, sunt pentru so?ul ei, c?ruia cred c? i-a spus c? sunt un fost coleg oarecare. M? gândesc c? e normal s? v? ocoleasc? to?i, devreme ce ace?ti, to?i, ne cuno?teau ca pe un cuplu, pe vremea liceului, dar tu i-ai tr?dat ?i pe ei, nu numai pe mine. De aceea v? ocolesc, nu ?i-e clar?
Încearc? un dialog de complezen?? de?i ?tiu c? simte furtuna din sufletul meu.
- Te-ai însurat?
Îi recunosc în timbrul vocii, acea nelini?te, binecunoscut? mie, acea înfrigurare pe care o avea când m? întreba; - m? mai iube?ti ?
O mint c?, da, sunt însurat. O intereseaz? cum arat? nevast?-mea. Îi r?spund c? e foarte frumoas?, c? are ochii alba?tri, nu verzi, ca ai ei. Cam la atât s-a redus convorbirea noastr?. So?ul în schimb, a vorbit tot drumul pân? la Bucure?ti. Nu a? putea preciza despre ce.
Vorbea ?i se scobea în ureche cu unghia degetului mic. Odat?, când eram împreun? ?i eu îmi l?sasem s?-mi creasc? unghia la degetul mic, dar Ela m-a certat spunându-mi c? e un lucru oribil pe care ea nu îl suport?. A luat o forfecu?? ?i mi-a t?iat-o. Oare acum nu-l vede tocmai pe b?rbatu-su?
St?team al?turi, unul lâng? altul ?i t?ceam. Ce altceva ne mai puteam spune, ce altceva se mai putea întâmpla între noi, decât aceast? t?cere atât de l?muritoare asupra deciziei ei, de a trage cortina peste iubirea noastr? adolescentin?. Privea absent? întunericul de afar?, iar eu îi priveam, chipul f?r? culoare, reflectat în fereastra trenului, izbitor de asem?n?tor cu chipul f?r? de via?? din sicriul, din biserica din vis.

La un moment dat, face o mi?care a corpului, în a?a fel încât ?olduri noastre s-au atins. Am r?mas a?a, atingându-ne trupurile, de fa?? cu so?ul, care nu p?rea s? observe lucrul acesta. Îi sim?eam prin haine, atingerea pielii ei fine ?i m?t?soase. Ultima oar?, când am sim?it-o la fel, a fost atunci când maic?-sa, s-a întors pe nea?teptate din ora? ?i ne-a prins, pe jum?tate goi, în c?m?ru?? din podul casei ei, unde de obicei ne retr?geam s? înv???m împreun?. Atunci s-a rupt totul, când maic?-sa m-a în?f?cat de ceaf?, ?ipând isterizat?;- d?-te jos de pe fata mea!. De atunci nu am mai fost primit în casa lor.
Prin acea atingere sim?eam c? se face un schimb de gânduri f?r? glas, c? ne restituim reciproc, umbrele unor amintiri, ceva din ce a mai r?mas din tot ce ne ?inea lega?i. Mi-am amintit c? mai citisem despre scena aceasta, cu atingerea ?oldurilor, parc? într-un roman de Camil Petrescu, dar acolo, Ela din roman, î?i d?ruia atingerile între doi b?rba?i, pe când în situa?ia mea, mi le d?ruia numai mie. În situa?ia mea, în compartimentul acela de tren, care ne ducea inexorabil spre ultima gar? ?i trupul, ?i mintea ei erau cu totul ale mele, ispr?vind mental, ceea ce începusem în c?m?ru?a din podul casei ei.
La Bucure?ti, la coborârea din tren, am r?mas împreun? câteva momente pentru c? ei trebuiau s? ia un alt tren, spre Craiova. Îmi dau seama c? mi-am uitat fularul în compartiment. So?ul se ofer? s? mi-l aduc?. R?mânem singuri câteva clipe. Se apropie, m? s?rut? repede pe buze ?i-mi spune aproape plângând; - Te mai iubesc. S? ?tii!

Dup? mul?i, mul?i ani, am din nou un vis ciudat. Se f?cea c? mama ei m? roag? s? o iert, pentru c? a vrut s? ne despart? ?i c? îi pare r?u ?i c? trebuie s? iau leg?tura cu Ela, care o s? m? roage ?i ea, s? o iert, pentru c? trebuie s? ne împ?c?m, pentru c? ea, nu poate s? moar?, ?tiindu-ne certa?i. Are loc urm?torul dialog;
- Bine, dar nu mai ?tiu cum o cheam? acum de când este c?s?torit?. Nu-i ?tiu numele so?ului.
- Popescu.
M? trezesc ?i m? gr?besc, ca înainte de ai uita numele, s? intru pe internet ?i s? tastez: ”Popescu Gabriela profesoar? francez? Craiova”.
Extraordinar, o g?sesc cu numele ei de familie. Ba chiar ?i gimnaziul unde pred?, adresa acestuia ?i un num?r de telefon. Sun, m? recomand ?i cer s? vorbesc cu ea. Mi se spune s? revin în 10 minute, pentru c? doamna profesoar? este la ore. Revin cu telefonul ?i cer, din nou, s? vorbesc cu ea. O voce str?in? îmi spune:
- Eu sunt, doamna Popescu! Cine sunte?i? Îi spun, cine sunt, cu glasul tremurând de emo?ie.
- Tu? E?ti chiar tu?
O salut ?i încerc s? leg câteva vorbe, dar vocea ei nu mai este aceia?i. Trebuie s? v? spun c? am o memorie auditiv? foarte bun?. Se pare c? ea m-a recunoscut imediat, dar eu mai am îndoieli c? ar fi chiar ea.
- Mama ta mai tr?ie?te?
- Nu. A murit acum doi ani. De ce m? întrebi?
- Îmi pare r?u. Am avut un vis!
- M? mai visezi?
- Nu pe tine, pe mama ta am visat-o. Mi-a spus cum te cheam? dup? c?s?torie ?i a?a am dat de tine.
- E?ti în Craiova?
Nu-i recunosc vocea deloc. Mi-e team? s? nu i se fac? o fars?, s? se dea drept ea, o alt? persoan?. Repet?:
- E?ti în Craiova?
- Nu, nu sunt în Craiova, dar pot veni oricând dac? vrei.
- Ai firm? de construc?ii?
- Nu, dar ce leg?tur? are?
- Niciuna. A?a!
- Nu mai po?i vorbi, b?nuiesc...
- Ba da. Spune!
- Nimic. M? bucur c? te-am auzit.
- ?i eu…
- La revedere, atunci…
- La revedere. La revedere, în alt? via??, dragul meu. Poate atunci.
Închidem telefoanele în acela?i timp. Dar pân? atunci, în alt? via??, nu-i zi s? nu m? gândesc la ea ?i s? nu regret c? nu l-am pocnit pe individul acela, b?rbatul ei de acum, cu care se plimba ostentativ, parc? f?cându-mi în ciud?, în pardesiul ei stacojiu, pe Dealul Copoului, atunci în studen?ie, la Ia?i, ?inându-l de bra? exact cum m? ?inea ?i pe mine când ne plimbam pe str?zile din or??elul nostru natal. Poate c? asta ?i-ar fi dorit ?i ea, s?-i ar?t c? sunt b?rbat ?i c? m? bat pentru ea, dar atunci, mi se p?rea c? era fericit?, iar eu o iubeam mult prea mult, ca s? nu o las s? fie.

Constantin Iliescu (icon) | Scriitori Români

motto: incearca si vei afla

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro