Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Transformatorul

de florentin gheorghe sorescu

Transformatorul

Doamna noastră are pe cineva cu care se întâlnește la transformator. De câte ori vorbește cu el la telefon zâmbește altfel decât cu noi.

Uneori vorbește într-o română din care nu înțelegem nimic și de care ne-a spus că este greacă. Aș vrea să pot vorbi și eu așa ca doamna ca să nu priceapă nimeni ce spun. De câte ori spun ceva mănânc bătaie. Oamenilor mari nu le place să vorbești cu ei.

Noi facem parte dintr-o clasă specială pentru că în celelalte clase nu ne-a primit nimeni. Aici e mai bine decât în clasele normale unde copiii sunt foarte răi cu noi. Ei vin la școală cu pachețele împăturite în șervețele și mănâncă în pauze. Părinții lor trec pe la școală de multe ori și vorbesc cu ei fără să se enerveze. De aceea nu tresar niciodată și se poartă de parcă totul ar fi al lor.

Cuvântul pe care l-am auzit cel mai des până acum este dizabilități. Mi-a luat foarte mult până am reușit să-l pronunț. Dizabilități e atunci când nu te vrea nimeni.

Fiecare din colegii mei are ceva, chiar dacă uneori nu se vede. De aceea au făcut o clasă numai pentru noi, ca să nu-i deranjăm pe ceilalți copii.

Doamna noastră ne-a spus că și noi suntem copii normali, dar puțin diferiți de ceilalți copii. Ea știe cum să vorbească cu noi pentru că nu este normală.

Când l-au adus pe Alex în clasă stătea tot timpul la geam și număra mașini. Doamna l-a lăsat așa o vreme, după care s-a așezat lângă el. Câteva zile am stat numai cu ochii la fereastră. Apoi Alex a coborât. “Ați avut noroc! i-a spus. Altfel nu câștigați”. Afară începuse să ningă.

Numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina numele meu e Valentina asta nu trebuie să uit niciodată dacă îți uiți numele nu mai știi cine ești odată am uitat cum mă cheamă si m-am gândit cu groază că mama nu o să mai știe pe cine vrea înapoi.

Când mă voi face mare o să am și eu transformatorul meu. De-acolo doamna se întoarce întotdeauna fericită.

Cel mai rău este de sărbători. Atunci vine o grămadă de lume și ne aduce dulciuri pe care le înghițim până ni se face rău. După aceea pleacă și rămânem din nou singuri. Odată nu am mai vrut să înghit bomboanele lor, dar tot m-a durut burta.

Pielea doamnei noastre miroase foarte frumos. Ea ne lasă să ne băgăm mâinile în mânecile ei ca să ne încălzim. De aceea mânecile de la haine i s-au lărgit până s-au făcut ca niște aripi.

Odată Mihai l-a bătut pe unul în recreație foarte rău l-a bătut și când doamna a venit s-a uitat fix la el și i-a spus "De ce ai făcut asta, Mihai, cu unul mai mic decât tine?", apoi a ieșit și s-a întors cu un băiat de la clasele mai mari, unul mult mai înalt decât noi, nimeni n-avea curajul să-l privească în ochi și doamna i-a spus așa, "Dacă îl bați și pe el, Mihai, facem uitată povestea de azi, sigur o facem uitată, hai să te văd cât de bun ești, sunt tare curioasă", "Cum să mă bat, doamnă, cu el, a răspuns Mihai încet, nu vedeți cât de mare e?", "Ba da, Mihai, văd cât de mare e, dar am văzut și cum e cel pe care l-ai bătut, dacă ești tare te pui cu cei ca tine sau cu cei mai mari, asta înseamnă să fii tare, hai să te văd" și lui Mihai a început să-i tremure buza, să i se lase jos, abia mai putea vorbi, "E mai mare decât mine, doamnă, nu mă pot pune cu el" și doamna i-a spus celuilalt băiat să plece și Mihai a izbucnit în plâns, "Dar tata de ce mă bate, doamnă, dacă sunt mai mic decât el, si pe mama de ce o bate și pe fratele meu de ce îl bate că și el e mai mic și apoi ne pune să-i cumpărăm țigări", iar doamna s-a dus atunci la el si l-a strâns în brațe și i-a zis "Strânge-mă și tu cât poți" și Mihai a început să plângă înfundat și apoi a scâncit așa cum am văzut odată un pui de cățel care s-a rătăcit de mama lui și apoi l-a găsit după care nu au mai zis nimic.

Eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina eu sunt Valentina, să nu uiți asta sub niciun chip.

Doamna ne-a spus că transformatorul e atunci când întâlnești pe cineva și începi să vezi lucrurile altfel. Atunci te umpli de energie și începi să torci ca o pisică. Asta înseamnă că și ea este un transformator. Când avem lecții cu ea toarcem toți ca niște pisici.

Mihaela nu vorbea deloc când a venit și ne-am mirat în momentul în care am aflat că pe ea n-a dat-o nimeni afară de la clasele normale doar că învățătoarea îi vorbea foarte urât cu toate că ea are o mamă și mama ei este tot timpul prezentă în școală pentru că mama ei este femeia de serviciu și când vine să facă curat la noi Mihaela devine și mai tristă ea desenează tot timpul inimi uneori îi cad de pe bancă planând în zbor ca niște frunze uscate în momentul ăla toți suntem numai ochi să vedem la cine se duce inima Mihaelei când mama ei vine să spele podeaua și mai găsește câte una pe jos o ocolește atent cu mopul apoi o ridică ușor și-o pune înapoi în pieptul Mihaelei.

Nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta nu ieși din banca ta dacă ieși de-acolo te pândesc cele mai mari primejdii dacă vorbești te pândesc cele mai mari primejdii dacă ieși din corpul tău te pândesc cele mai mari primejdii trebuie să te faci mic mic mic cât să nu te vadă nimeni că ești și tu acolo ăsta este singurul mod în care poți supraviețui singurul mod în care te poți ascunde singurul mod în care lucrurile pot trece pe lângă tine fără să te atingă.

Doamna noastră s-a născut dintr-o pasăre. În fiecare noapte o visez zburând. Ea vine la noi ca să ne iubească. De aceea ajungem la școală cu mult înaintea celorlalți copii și suntem ultimii care plecăm. Când mă uit la colegii mei mi se par la fel de golași ca niște pui de pasăre.

Primul semn de civilizație a fost înjurătura, asta ne-a explicat doamna când Alex l-a trosnit pe unul de la clasele normale într-o pauză, dar băiatul acela nu s-a plâns nici la părinți, nici la doamna directoare, ci a venit la doamna noastră exact așa cum te-ai duce la mama cuiva ca să te plângi, avea buza umflată și-i curgea sânge pe nas, iar doamna l-a rugat să ne ierte și l-a lăudat pentru curajul de a veni in clasă la noi să spună ce s-a întâmplat, de obicei copii din clasele normale se plâng la părinți și apoi iese un adevărat scandal pentru că părinții vin la școală și fac ditamai tărăboiul știind că noi n-avem pe nimeni și chiar dacă unii dintre noi au părinți e ca și cum nu i-ar avea, uneori se întâmplă ca cei de la clasele normale să fie vinovați, dar asta nu contează când ai pe cineva care să vină pentru tine, așa că doamna noastră trebuie să răspundă pentru fiecare dintre noi și după ce băiatul ăla a plecat l-a întrebat, "Ce-ai avut, Alex, cu el, dacă te-a supărat cu ceva de ce nu te-ai apucat să-l înjuri, ci l-ai lovit fără nici cel mai mic avertisment, eu știu că sunteți tari la înjurături, de ce nu l-ai înjurat în loc să-l lovești, ăsta e primul semn de civilizație, când doi oameni, în loc să se bată, se iau la înjurat, dar tu te-ai crezut puternic pentru că faci sport de performanță, de-aia l-ai lovit, te-ai gândit că nu are ce să-ți facă, degeaba te-am învățat tot ce te-am învățat până acum, în loc să mergem înainte o luăm tot înapoi", și-atunci Alex s-a pus pe burtă în mijlocul clasei și i-a spus doamnei că nimeni n-o să-l mai scoale de-acolo, "Ba ai să vezi tu ce repede o să te ridici, singur o să te ridici", și l-a lăsat să stea acolo întins pe jos în timp ce noi ne-am continuat liniștiți ora, dar n-a durat mult și ne-am trezit cu doamna directoare în clasă îngrijorată că l-a văzut pe Alex culcat la podea într-un monitor de pe coridor, "Ce s-a întâmplat?", a întrebat ea, "Nimic, i-a răspuns doamna, Mihai l-a făcut KO pe Alex, nu credeam că-l bate așa de ușor", și-atunci Alex a sărit în picioare ca ars, "Cum să mă facă, doamnă, Mihai KO, cum puteți spune așa ceva?", și-atunci toți am izbucnit în râs fiindcă Alex a făcut exact cum spusese doamna că o să facă, singur s-a ridicat, iar doamna directoare a început și ea să râdă, "Îmi cer scuze, ne-a zis ea, că v-am deranjat, nu știam că sunteți la o partidă de box, văd că cineva tocmai a fost făcut KO, sper să fi învățat ceva din chestia asta", și-atunci Alex s-a întors la banca lui rușinat, în pauză ne-a spus c-a fost cea mai dură lecție la care a participat, nu-i venea să creadă că a fost pus la podea fără să ia nici măcar un pumn.

Dacă am avea aripi mă întreb câți dintre noi ar putea să zboare. Azi am văzut un pui de porumbel căzut care încerca să se ridice, dar nu putea. Am încercat să-l ajut, dar el tot n-a reușit să zboare. Oare și porumbeii se nasc cu dizabilități? Când i-am povestit doamnei, mi-a spus că poate l-au dat frații lui jos, ca să se poată ei hrăni mai bine. Se poate să-l fi dat afară din cuib și părinții lui?


Tanti Alina este ca un balon de care atârnă colegul nostru, Robert. Dintre toți el este singurul cu adevărat ciudat și Tanti Alina trebuie să stea tot timpul aproape de el ca să nu se enerveze. Locul ei este la ușă pe coridor unde stă și croșetează iar când Robert începe să urle vine fuga la el ca să-l liniștească. Ea este singura mamă care vine aici de drag și fiecare dintre noi ne gândim în secret că dumneaei este mama noastră de care atârnăm ca de un balon și poate că o dată chiar o să zburăm cu ea afară din clasă. Robert face niște socoteli foarte complicate pe care niciunul dintre noi nu le pricepe dar toate lucrurile simple pe care noi le înțelegem ușor pentru el sunt foarte complicate. Uneori se duce în spatele clasei și vorbește cu niște voci pe care doar el le aude. El și doamna noastră care uneori vorbește și ea cu acele voci și le spune ce trebuie să facă Robert. Robert face ce le spune doamna vocilor să facă și atunci Tanti Alina este foarte mulțumită și chiar mai luminoasă decât înainte. În recreație Robert aleargă după frunze și noi îl urmărim cu coada ochiului să nu facă vreo prostie și doamna ne urmărește cu coada ochiului pe noi și pe el și atunci Tanti Alina începe să se ridice deasupra ca un balon de care clasa noastră atârnă ca o nacelă.

La cămin avem o cățelușă blânduță care a făcut cinci pui. De câte ori îi iau ca să mă joc cu ei, ea vine la mine să și-i ia înapoi. Se ridică cu labele din față pe pieptul meu și-i apucă delicat cu botul de ceafă după care îi duce la loc în culcuș. O cheamă Missi. Unuia dintre pui i-am pus numele Ina. *De la Valentina. Când îi linge, aceștia scâncesc așa cum facem noi aici în somn când visăm.

"Ce-ai pățit, Mihai, de data asta?”, l-a întrebat doamna pe Mihai când a venit vânăt la un ochi într-o zi și l-a văzut cum încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar Mihai i-a răspuns prompt, “M-am lovit de colțul canapelei, să știți, altceva nu a fost”, nici măcar noi nu puteam înghiți o gogoașă ca asta, darămite doamna, știam deja că o mai ia pe coajă de la tatăl său, când se întâmpla așa lua o față de om degajat de parcă toată lumea ar fi fost a lui, dădea explicații amănunțite fără să-l întrebe nimeni, ba uneori și fredona ca să vedem noi cât de nepăsător e, odată a ieșit ditamai tărășenia pentru că doamna a anunțat protecția copilului și Mihai a stat cu inima cât un purice de teamă să nu-l ia de-acasă și să-l aducă la orfelinat, el măcar are o familie, tot mai bine decât nimic, chiar dacă uneori taică’su se îmbată și îi ia pe toți la omor, când ne povestește de căsuța lui parcă i se luminează fața, îți dorești și tu să ai una la fel care să te facă așa fericit, odată ne-a arătat niște poze și am rămas mută de uimire, nu era decât o coșmerie în care cu greu putea locui un om, darămite o întreagă familie, dar nu am vrut să vadă cât sunt de surprinsă, camerele noastre de la cămin sunt mult mai mari, ca să nu spun mai drăguțe, și totuși l-am invidiat pe Mihai și după aceea, ba am visat în continuare la căsuța lui, chiar dacă acum știam cum e, spre deosebire de el eu nu pot spune niciodată că mă duc acasă, la orfelinat nu te așteaptă nimeni pentru că ai conta cu adevărat, ci doar pentru că trebuie să respecți programul, uneori mi se pare că și un tată ca al lui Mihai este mai bun, chiar dacă îți mai învinețește ochii, măcar el nu l-a abandonat așa cum au făcut-o părinții mei, de câte ori îl caut pe tata se plânge că nu are bani, deși nu i-am cerut niciodată, uneori îl sun și nu vorbesc nimic, doar îl ascult cum strigă în telefon întrebând cine e, apoi închid și mă gândesc că asta sunt eu pentru el, un număr necunoscut, “Tot ca data trecută te-ai lovit, Mihai?”, a continuat doamna zâmbind cu subînțeles căci mai venise o dată cu ochiul umflat după ce tatăl lui azvârlise cu sticla în el, atunci când cu protecția copilului, “A, nu, doamnă, a răspuns el cu aerul cel mai nevinovat, data trecută m-am lovit la celălalt ochi”, iar doamna a rămas o clipă descumpănită după care a izbucnit în hohote, a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut pe cineva râzând și având totodată lacrimi.

Doamna îmi răspunde de câte ori o sun, odată am apelat-o de pe număr ascuns și tot m-a recunoscut. Ea ne știe la toți numele. Când vorbim la telefon cel mai mult îmi place să-i ascult respirația. De multe ori tac dinadins ca să o pot auzi. Doamna tace și ea. Stăm așa mult mult fără să spunem nimic. Chiar și după ce închid telefonul o aud cum respiră. Așa îmi imaginez eu marea. *Nu știu de ce, la ultimele cuvinte întodeauna mă bâlbâi. Ar fi să vorbesc din ce în ce mai puțin. Poate așa nu o să mai mi se consume nici cartela.

Haludi ne-a făcut să ne simțim cu adevărat speciali, iar asta pentru că ea a fost cea care a vrut să vină la noi, nu pentru că a certat-o domnul învățător sau pentru că ceilalți copii ar fi fost răi cu ea, ci pentru simplul fapt că aici s-a simțit ca acasă, acest lucru ne-a luat cu totul pe nepregătite, nu eram obișnuiți ca cineva să se uite la noi ca la niște copii normali afară de doamna noastră, asta te face să te simți puțin mai altfel, ți se pare că ai și tu colțișorul tău pe care îl râvnește cineva, nu ești chiar de aruncat, ea a venit dintr-o clasă de copii foarte deștepți cu care domnul învățător făcea numai exerciții grele ca să obțină performanțe, numai că Haludi vrea să învețe lucruri simple așa cum învață orice copil, când doamna a întrebat-o de ce vrea să rămână la noi a răspuns simplu și firesc, "Pentru că vreau să fiu o fetiță normală", asta ne-a lăsat pe toți muți, chiar și pe doamna noastră, aproape că nu ne venea să credem urechilor, tatăl ei are o brutărie în care face niște pâinici subțiri și rotunde ca niște farfurii numite lipii, uneori Haludi ne aduce și nouă câteva pe care le împarte în mici bucăți, când gustăm din ele încă se simte dogoarea cuptorului și căldura unei familii normale.

Doamna mi-a zis ca atunci când sunt tristă să mă gândesc la ceva frumos din viața mea: N-am.
Am rugat-o să mă ia și pe mine la transformator, dar mi-a zis că mai intâi trebuie să trec pe la observator ca să-mi dau seama cine mă va putea face fericită. Când ne-au dus cu clasa la Observatorul Astronomic m-am uitat cum am putut mai bine prin telescop dar nu am văzut pe nimeni afară de niște stele care erau puțin mai mari. Doamna mi-a zis că acel cineva se află chiar pe una din ele, dar acum e prea mic ca să-l văd. Atunci când mă voi face mare o să stiu cine e pentru că lângă el voi fi ca picată din lună și de-abia atunci o să înteleg ce este un transformator.
Unele lucruri pe care le spune doamna nu le înțeleg, dar tot îmi plac. Oare cum o să coboare dumnealui de pe stea și de ce ar veni aici? Mai bine mă duc eu la el dacă steaua aia, așa mică cum e, ne poate ține pe amândoi. Și luăm și transformatorul la noi.
☆ Nu știu unde să-mi pitesc trotineta ca să nu mi-o fure careva când sunt plecată din cameră. Am incercat s-o bag sub saltea, dar n-am reușit s-o îndes. Doamna mi-a zis că a fost a unui copil care s-a dus pe o stea și mi-a lăsat-o mie în dar. Oare cu el mă voi întâlni la transformator când mă voi face mare?


Azi doamna mi-a scris "te iubesc".  Am întrebat-o dacă n-a greșit cumva mesajul, mi-a raspuns că nu l-a greșit deloc. Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, nici măcar Haludi care ne trimite inimioare la toți. L-am salvat in memoria telefonului ca să-l am și pentru mai târziu, să mai țină. Exact ca bomboanele pe care le ții ascunse sub limbă ca să se topească cât mai încet și le simți până tărziu gustul. Poate că într-adevăr mie mi l-a scris, doamna niciodată nu m-a mințit, de ce ar fi făcut-o acum? Trebuie să-l mai salvez și-n alt loc, nu cumva să-l șterg din greșeală. Mă simt ca un pui de porumbel căzut din cuib căruia mama îi suflă în aripi ca să-l ridice înapoi. Încet-incet am să învăț și eu să zbor.



Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Numele meu e Valentina. Astăzi m-am hotărât în sfârșit să ies din banca mea. Doamna a zâmbit și m-a primit lângă ea. Dar cel mai fericit a fost Alex.
- Îmi pare bine, zice, că nu sunt singurul care a pierdut.
- ‎Și mie îmi pare bine, i-am răspuns, că nu ești singurul care a câștigat.

Apoi am râs toți de ne-am prăpădit.

florentin gheorghe sorescu (gavril) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro