Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

My astenia

de marin badea

Te trezești într-un spațiu îngust, extrem de îngust, cam cât e într-o inimă, când se hotărăște să nu mai bată, să nu te mai accepte, cam cât e într-un pod de palmă, care tot cere și nu primește ceva, nu te simți atât de străin, nu e prima dată când ai sentimentul că pereții se prăvălesc peste tine, nu prea realizezi ce ți se întâmplă, faci totul mecanic și afișezi o mină extrem de docilă, da doamnă, vin imediat, te strigă asistenta șefă, ulterior aveai să-i afli statutul, te plimbă dintr-o cameră în alta, nu o privești în față, doar îi ghicești conturul, îi ghicești dantura știrbă, mâncată de vreme, de însingurare, de tutun, de prea multă absență, părul spălăcit și care a apucat-o în toate direcțiile, ca într-un fel de delir stilistic, unul penibil, înjură în timp ce îți caută o venă disponibilă, una care să se contureze suficient cât să poată fi străpunsă, te întreabă unde, pula ei, e, ai ochii ușor închiși, nu-i mai ții strânși-strânși, cum ai făcut prima dată, când te-ai pișat pe tine imediat după ce te-ai prăbușit, te-ai transformat într-un sac de cartofi, ceva mai târziu ai mai văzut și alții, cu feșe sterile la gură, cu privirile țintuite într-un punct pe care numai ei îl puteau percepe, cu fețe livide și mirosind deja a resemnare și moarte, te-ai uitat și tu îndelung, l-ai găsit în cele din urmă, era și el acolo, punctul tău fix, cel pe care numai tu îl puteai zări, imediat cum ridicai privirea din pământ, se ținea scai după tine, sunt aici, sunt aici, îți tot striga, ridici din umeri, în fond, nu văd nimic rău în asta, camera are 9 metri pătrați, sunt două paturi, cel de lângă perete e al tău, moș Clismă, așa l-ai botezat pe colegul de salon, e extrem de bucuros să te întâmpine, he-he, să le spui să-ți schimbe așternuturile, doar ce a murit unul, ieri, înaintea ta, acolo, mintea ta înmagazinează cu încetinitorul informația, în fața patului e o fereastră care se deschide larg, dă într-un fel de terasă extrem de îngustă, acolo, la amiază, se adună porumbeii, nu mulți, îi știi după nume, i-ai botezat de cum i-ai văzut, Unu, Doi, Trei, Patru, moș Clismă spune că sunt mai mulți, el vede patru țevi care duc la calorifer, tu vezi numai două, asta te-a întrebat doctorul, prima dată, apoi te-a pus să-ți flexezi un picior, pe dreptul, în timp ce stăteai întins, ai atârnat cu el așa o vreme, el s-a tot uitat la ceas, ai făcut așa și cu stângul, mărunțești resturile de pâine, haideți la tata, dar nu au încredere în tine, ești străinul, ești cel nou, ești omul care s-a trezit, nici el nu știe cum, într-un spațiu îngust, extrem de îngust și total lipsit de aer, de logică și de echilibru, ești omul care va dormi în patul unui mort, he-he, râde colegul de salon, tâmpitul avea rinichii blocați, nici nu și-a dat seama, doctorii ăștia e niște proști, n-au ei ani de școală câte operații am eu, băga-i-aș în pizda mă-sii, nu au mai apucat să-l ducă pe terapie intensivă, dar nu te revolți, nu ai puterea să faci asta, îl lași să trăncănească, ți-ai format un reflex, te întorci pe partea stângă, de regulă, aici nu ai cum, ar însemna să stai cu fața spre el, îți duci picioarele la piept și încerci să respiri regulat, nu ai habar cum se se produce acest fenomen, de ce îți vin în minte astfel de întâmplări numai în astfel de clipe, când respiri greu, când te sufoci, când vrei să adormi și nu reușești, e cea mai simplă formă de a uita că te simți extrem de uzat, pe dinăuntru, pe dinafară, în mintea ta se produce un scurtcircuit, e un act spontan de autoapărare, dispari instantaneu, ești tot în pat, dar în altul, la fel de străin, totdeauna te gândești la asta când simți că nu mai alte soluții, când bronhodilatatoarele nu mai au nici un efect, când anxioliticele sunt inutile, când antiinflamatoarele îți vin înapoi, din esofag pe laringe, încerci să le scuipi și nu poți, dispari brusc și te trezești în camera aia unde te simți la fel de înfrigurat, o vezi în timp ce fumează și privește într-un punct fix, e și ea un sac de cartofi, ești tot în pat, ea e la căpătâiul tău, ești epuizat, crezi că are în mână o lumânare, tu nu m-ai iubit niciodată, îți reproșează, îți place doar să mă fuți, apoi vezi că lumânarea e, de fapt, un cuțit, se repede spre scaunul de la fereastră, îți sfâșie cămașa, o străpunge cu lovituri repetate, o mușcă în timp ce țipă îndelung, în timp ce urlă, e o alarmă în plin atac aerian, uuum, uuum, nenorocitule, de ce nu mă iubești, crezi că nu simt că mă fuți mecanic, asta crezi, nenorocitule, îți strigă în timp ce lovește ca și când ai fi tu în interiorul acelei cămăși, ești ascuns acolo și taci, taci și simți cum pișatul ți se scurge, încet, de pe pulpe pe gambe, în timp ce stai ghemuit, cu fața la perete, ca și când ai fi singur și nimic nu te-ar putea tulbura.

Te-ai reîntors în cătunul acela încercând, mai întâi, să ghicești aria, apoi în care parte a ei se afla tufa aceea de liliac, mai târziu ai descoperit că putea înflori și în plină iarnă, dar numai când era fericită, așa ai perceput tu acele vremuri, ai călătorit, ore în șir, privind cum altfel decât ca un sac de cartofi în vreme ce își așteaptă rândul la computerul tomograf, tot timpul ai numărat nu bornele kilometrice, ci smârcurile unde, când se sfârșește înghețul, se ascund prepelițele, porumbeii sălbatici și mierlele, coțofenele și graurii, guzganii și șerpii de casă, iepurii și ciutele aflate în rut, ciorile de arie și sticleții, asta îți spui, Doamne, frumoasă e câmpia mea, frumoasă și tristă, ca o femeie neiubită și gata să pună mâna pe un cuțit, de frustrare și de revoltă, de ură și de așteptare, căci nu poți cuantifica sentimentele, nu poți răspunde cu aceeași intesitate în dragoste, cineva totdeauna va iubi mai puțin, cineva se va simți întotdeauna înșelat, trădat, ofensat, asta e câmpia mea, o femeie care m-a iubit mai mult decât aș fi putut eu să-i dăruiesc, visezi la ea în timp ce îți flexezi picioarele, în timp ce încerci să-ți reglezi respirația, realizezi că e prima ta amintire, o amintire galbenă dintr-o zi de primăvară, în care tufele de liliac au explodat, ba alb, ba mov, ba rozaceu, e și asta tot o formă de delir, dar unul vegetal, praful îți acoperă gleznele, nu ai nici un fel de jenă, colinzi curtea în puța goală și te joci de-a tractorul, vrrum-vrrum, atunci s-a apropiat sora ta de tine, uite aici, băi ciuline, ți-a arătat o bucată de carton, ți-a explicat că e o fotografie, uite, ăsta e bunicul tău, tu ai văzut doar un gard știrb, o casă cu o învelitoare ca o căciulă de miel, în spate, ca un fel de claie de fân dintr-o cotigă, dar și un nene stând sprijinit în ulucă, mustăcios, gras și galben la față, parcă avea icter, nu aveai de unde să știi că era printre primele fotografii sepia, un procedeu extrem de modern prin acele locuri unde chipurile se mai păstrau încă pe plăci argintate, făcute de dagherotip, vrrum-vrrum, te-ai ascuns sub tufa aia de liliac, sora ta tot nu ți-a dat pace, băi ciuline, să cauți florile de liliac cu cinci petale și să le mănânci, ca să îți aducă noroc, după care te-a scuipat pe frunte și ți-a făcut semnul crucii, piei, Satană, la popă în sutană! Și asta crezi, niciodată nu ai fost mai fericit ca atunci, niciodată nu te-a iubit mai mult câmpia decât în acele vremuri, când te puteai sătura cu o mână de pir tânăr, cu un pumn de fructe abia răsărite, cât un sfârc de femeie pregătită să facă dragoste, cu o frunză, cât o palmă, de ștevie de culoarea gușterului, după ce și-a lepădat primul rând de piele, în fapt asta cauți, în drumul ăsta fără sfârșit pe care l-ai început, forma aia prin care ai reușit, în acele timpuri, să fii atât de împăcat, cu tine și cu restul lumii, cu tine și cu ceea ce ascunzi pe dedesubt, cu tine și cu ura ta atât de evidentă, de învolburată, pe care nu o mai poți disimula, cu tine și cu trecerea asta a timpului, atât de implacabilă, de exactă, forma prin care atât de sigur și de singur te îndrepți către moarte. E tot ce te sperie, chiar dacă spui că ai avut timp să vezi suficiente lucruri, și cum dispar stelele în mări încă nedescoperite, și cum crește resemnarea în oameni, când îi cheamă pământul, și cum plâng salcâmii, în întuneric, de frică și de plictis, ai avut timp să iubești de prea multe ori și în prea multe forme, să cunoști și să simți, să fii viu, atât de viu că ai putea țipa din cauza asta, ești o sirenă urbană în plin atac aerian, uuum, uuum, stai cu genunchii la piept, privind la cele două țevi, de lângă fereastra care dă spre terasa aia îngustă, unde vin porumbeii să cerșească pâinea făcută fărâmițe, colegul tău de salon, moș Clismă, spune că sunt patru, și-ți ceri iertare, îi ceri iertare ei, câmpiei, femeie, mai mult decât pe tine l-am iubit pe fiul meu, plângi în timp ce gândești asta, acum realizezi că nu i-ai spus niciodată cât de mult îl iubești și că iubirea înseamnă, în primul rând, sacrificiu, îți simți lacrimile curgând, încet, pe obraji, în timp ce stai în patul unui mort, nu m-am priceput la asta, băiatul meu, nu am știut cum să-ți spun asta, nici nu știu dacă aveai nevoie să auzi acest fapt de la mine, dar acum simt nevoia să îți împărtășesc acest lucru, să-l auzi, tu ești singurul care nu mi-a spus vreodată că sunt un nenorocit, că simți că nu te iubesc, uite, în cămașa asta sunt eu cel dintotdeauna, cel care fute mecanic, cel crud și egoist, extrem de crud și extrem de egoist, așa cum au spus toate femeile care m-au vrut numai și numai pentru ele, apucă, fiul meu, acest cuțit și lovește!

A fost extrem de calculat în vreme ce-și aștepta moartea, una care a venit ca un fel de blestem, să răzbune toate acele momente în care s-a simțit superior celorlalți, sunt niște proști, tot repeta, în timp ce-și antama locul de veci, l-a pus pe gropar să-i bată țărușii ca să delimiteze exact spațiul unde avea să-și petreacă celălalt timp pe care-l avea de consumat, după care s-a întins și a rămas așa, cu ochii pironiți spre cer, dar nu mult, îmi vine de minune, vere, doar că mă strânge puțin la călcâie, dar și la umeri, iar pentru efort i-a dat cioclului o monedă de tinichea, să-și cumpere un rachiu, de la bodega din fața cimitirului. Și-a vizitat o altă soră, uitată și ea de Dumnezeu, locuia la marginea unui cătun, peste uliță trecea un canal de irigații pe care gospodarii din zonă l-au tot înfundat cu gunoi de grajd, an după an, până când aproape că l-au acoperit de tot. A râs de ceilalți, așa a făcut dintotdeauna, crezându-se îndreptățit să facă asta, până când durerea l-a cuprins de tot, până când morfina nu-și mai avea utilitatea, nu-și mai făcea efectul, în timp se petrece o toleranță la acest opioid, nu avea suficiente cunoștințe cât să-și dea seamă că tot acel chin ar fi luat sfârșit mult mai repede dacă ar fi mărit doza, nu cu mult, de șase ori decât cea recomandată, cea uzuală, sistemul respirator s-ar fi deprimat și totul s-ar fi sfârșit într-un șir lung de vise și de deliruri repetate. A găsit-o stând în pat, rezemată pe un rând de perne înalte, a făcut exact ceea ce a tot repetat în toată viața lui, a râs și de această dată de ea, ți-am spus eu, de când eram mic, fă, că tu ești candrie, se cocoșase și ea de bătrânețe, se stafidise, slăbise mult în ultima vreme, avea oasele feței extrem de pronunțate, a luat-o razna de când fiul cel mare a fost dus la pușcărie, numai cu câțiva ani în urmă, abia ieșit din adolescență, era cunoscut drept viețaș, ucigașul propriului tată, criminalul de la marginea satului, pe unde trece canalul colector, nu avea neapărat o căutătură urâtă, dar scrâșnea tot timpul din dinți și avea mimica unui om suferind de stomac, parcă avea ace în burtă, țăruși, parcă nu bea apă, atunci când îi era sete, iar lui îi era sete permanent, nu avea habar că măcinarea interioară îl făcuse diabetic, ci vermorel, venin de viperă, așa se strângea, l-au ridicat puțin după miezul nopții, când a crezut că a venit vremea răzbunării, l-a omorât de două ori, prima dată pe la apus, și-a prins tatăl de cap și i-a tăiat gâtul, ca la găini, ca la găini, tot repeta în neștire, pedepsindu-l astfel pentru toți anii de umilință în care, abia ridicat pe picioare, abia înflorit precum un corcoduș tânăr, cel bătrân a început să-l supună la umilințe dintre cele mai grozave, de nebănuit în casele oamenilor normali, punându-l să-i sugă pula, de fiecare dată când venea beat, s-a spălat apoi de toată această ofensă mânjindu-se, din cap până în picioare, cu sângele lui, apoi a așteptat în liniște, până a venit mă-sa, sora tatei, asta s-a luat cu mâinile de cap, ce-ai făcut, ce-ai făăcuuut, atunci a înviat unchiul, iar el l-a mai omorât o dată, a luat un piron, de sub streașină, din cel în care avea obiceiul să păstreze, la uscat, șiruri de ceapă roșie cumpărată, la schimb pe porumb, de la munteni, și i l-a bătut în inimă, ăsta e diavolul, a înviat diavolul, atunci femeia și-a pierdut mințile, n-a mai țipat, făi candrio, e numai vina ta ca ți-a ajuns băiatul la pușcărie, trebuia să i-o sugi tu, că d-aia îi erai nevastă, că doar mi-ai supt-o și mie, la tinerețe, i-a aruncat, din colțul gurii, de cum a dat ochii de ea stând cocoțată în marginea patului, pe șirul acela de perne înalte, mătușa încă nu paralizase, mai avea puterea să se ridice în capul oaselor, făcea roată prin arie și aduna tezechi de pe unde nimerea, din canalul ăla de irigații, pe unde descărcau gospodarii gunoiul de grajd, înfundându-l, făcea focul, în plină vară, în odaie, cu el, după ce se căca în mijlocul ei, într-un castron de cositor, îl lăsa pe godin până când dispărea și ultimul jar, apoi ronțăia tacticoasă din bol, mesteca îndelung fără să zică nimica, el știa că va muri curând așa că și-a zis să-și mai bată joc măcar pentru ultima oară de ea, i-a adus o tavă smălțuită, uite, fă, ce cadou ți-am adus, ca de plecare, ca de adio, avea în mijloc un căcat leșios, e al meu, fă, să-l pui și pe ăsta pe sobă, să-l lași să se usuce bine, știu că-ți place, să-l mănânci sănătoasă!

Te gândești că niciodată nu i-ai spus simplu, extrem de simplu, fiul meu, te iubesc, dar tu știi asta, o simți în interiorul tău, în astfel de momente, într-un mod care te sfâșie și te îngrozește, totodată, în vreme ce-l lași pe moș Clismă să trăncănească, încet-încet începe să te exaspereze, dar nu ai puterea să-i spui să tacă, dracului, în pula ta, din gură, accentul lui îți stârnește amintiri dintre cele mai vii, vorbește gâjâit, precum tatăl tău, înainte să fie diagnosticat drept un viitor mort, babalâcul e din Patria Vinului, pe unde ai tot trecut și tu, de câteva ori, în altfel de drumuri, cele în care căutai să-ți potolești arsurile cărnii, poftele inimii, ura ta împotriva tuturor femeilor care te-au iubit, dar nu te-au înțeles, ți-au reproșat că ești crud și egoist, extrem de crud și extrem de egoist, până la urmă ți-a fost dat, asta știi, să cunoști dragostea în cele mai diferite nuanțe și forme, înregistrai, ca pe o rolă cinematografică, locuri, spații, oameni, toate extrem de întunecate, exact cum apărea și bunicul tău în fotografia aia pe care ți-a arătat-o sora ta mai mare, mustăcios și gras, aplecat peste o ulucă, gata-gata să se prăbușească de prea multă indiferență, căci un astfel de sentiment ți-a stârnit acel chip, o indiferență rece și calculată, precum un șarpe constrictor în timp ce se încolăcește în jurul unei păsări flamingo, râzi de această imagine, la tine, în câmpie, păsările flamingo sunt berzele, numai că au rotulele puse normal, vin de cum se topește zăpada, de la mama lor, din Africa subsahariană, doar vulpile și lupii le pot alerga în câmpia ta eternă ca moartea, dar numai atunci când nu găsesc nici un alt fel de hrană, te gândești că poate nu gesturile sunt totdeauna cele care pot exprima acest lucru, nu acțiunile, nu faptul că de fiecare dată ai renunțat la porția ta de fericire și pofte, la porția ta de dragoste și de confort, pe care, uite, câteva femei s-au tot oferit să ți le dăruiască, râzi și tu de accentul lui, cel care îți stârnește atâtea și atâtea amintiri, de două ori ai făcut acest lucru, prima dată într-o țară de limbă slavă, ți-ai luat băiatul de mână și v-ați plimbat printr-un orășel pavat strâmb, cu piatră cubică, ați căscat gura la minerate, era prima dată când vedeați așa ceva, la pozele morților înșirate prin vitrine și pe locurile de afișaj stradal, prin librării, privind cărțile însemnate cu litere din care nu pricepeați o iotă, prin magazine de dulciuri, căutând produse din miezi de nucă și din susan, caramelizate, bătând prăvăliile cu intrări joase în căutare de bluze aduse din orient, din mătase, din cașmir, căutând pantaloni bufanți, din velură, cum se purtau pe vremea când erai adolescent, căutând săpunuri de glicerină și din flori de lavandă, apă de trandafiri, tutun dintre cel mai divers, cu arome din lemn de cireș, de alun sau de santal, cumpărând curmale și rahat cu fistic, zmeură confiată, dulcețuri din fructe nemaiauzite, atunci, da, ai fost fericit, la fiecare prăvălioară, când nimereați o vânzătoare tânără și cu carnea tare, cu țâțe mari, cu fundul bombat, îi arătai un produs și tot insistai cu degetul asupra lui și-ți mergea gura, doamnă, băiatul meu e flăcău, ia-l acasă să-l faci bărbat, iar fiul tău râdea de se strâmba, ați râs amândoi de v-ați cocoșat, ați repetat figura de câteva ori, din ce în ce mai veseli, hai, te rog eu, ia-l acasă, nu e el bun de însurătoare dar parcă te-ar fute puțin, ați râs cu lacrimi, vânzătoarea, vorbitoare de limbă slavă, tot dădea din cap, semn că pricepe, da-da, în timp ce arăta și ea către produsul la care tot insistai, v-ați oprit, în cele din urmă, într-un parc, să înfulecați niște carne tocată băgată într-o chiflă, amestecată cu felurite arome, cea mai persistentă fiind aia de boia dulce, așa ai făcut și în Patria Vinului, de unde e moș Clismă ăsta, care se plânge, de cum ai venit, de când te-ai așezat în patul unui mort, că nu se poate căca, nu a mai ieșit afară de două zile iar asistentele sunt niște nenorocite, nu vor să-i facă și lui o clismă, spune că are nuci pe colon, ai trecut prin orașul ăla de unde e el și, din goana mașinii, tot strigai pe geamul portierei către femeile tinere, hei, moldoveanco, ia-mă și pe mine acasă la tine, da di șe, uăi, da di șe, păi să beau vin, să mănânc pastramă și să-ți fac un băiat frumos, uăi, îți spui că asta e fericirea adevărată, astea sunt acele momente magice, cu adevărat speciale, în care ai reușit, în felul tău ciudat și aspru, obtuz și mohorât, să-i spui că-l iubești, că el e singurul care poate substitui oricând bronhodilatatoarele, anxioliticele și antiinflamatoarele, stai cu fața la perete și cu genunchii flexați, te gândești că poate adormi și la trezire vei fi în cu totul alt loc, nu e nimic adevărat din ceea ce ți se întâmplă, totul e o farsă pusă la cale de un Dumnezeu pe care nici tu nu-l iubești și nici el nu te recunoaște drept fiu. Și încă nu ești pregătit să urci pe nici un fel de cruce, altfel nu ai simți dâra de pișat alunecându-ți de pe pulpe spre glezne.

marin badea (grupex_2007srl) | Scriitori Români

motto: -

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro