Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Poveste la gura sobei

de Nicolae Diaconescu

Poveste la gura sobei
16.01.2018


Vântul șuieră cu răbufniri, poarta de la drum scârție a disperare, în casă pâlpâie focul, iar eu înot într-un ocean de melancolie! Aș dori să ajung la țărm unde să găsesc poteca la capătul căreia să mă cațăr pe o stâncă și din vârful ei să contemplu lumea.
Oare ce l-a făcut pe Ovidiu să fie atât de trist? Ce îi lipsea la malul mării de îl copleșea singurătatea? Aici nu mai era înconjurat de epicurieni care îl adulau. Oricine, chiar și Ovidiu, avea nevoia confirmării propriei valori artistice, să creadă că reprezenta ceva pentru cei din jur. Sau poate îi lipsea mai ales confortul, pulsul civilizației din inima imperiului? În jurul său, la malul mării reci, numai bordeie iar la Roma...până și baia era operă de artă, avea peisaje pictate în mozaic. Pentrucă, elitele din capitală, știau că, înainte de a fi util, obiectul pe care îl folosești trebuie să aibă și calitate estetică, să fie frumos.
Tiberius, împăratul stoic, filozof vizionar, voia să pună capăt decadenței, viciilor, desfrânării. Acestea atinseseră asemenea cote încât simțurile marilor aristocrați deveniseră atrofiate. Numai chinurile și torturile sclavilor gladiatori îi mai scoteau din toropeală. Erau de o cruzime alienantă fiindcă ei aveau orice la dispoziție, femeia pe care o voiau, mâncărurile cele mai alese, muzica, dansul, droguri alcoolizate, li se închinau imnuri, dar nimic nu-i mai făcea să vibreze.
Când s-a aflat la Roma, Luculus i-a comandat bucătarului său:
-Pregătește-mi o masă rafinată, excepțională, somtuoasă!
-Avem musafiri? întrebase sclavul.
-Da, eu însumi sunt musafirul.
Am putea crede că un astfel de comportament, ritualizarea mâncatului la masă, îl situa definitiv pe aristocrat, în afara regnului animal. Dar, cruzimea și lipsa oricărei tresăriri umane în fața răului, îl cobora chiar mai jos de animalitate.
Însuși poetului, deși trăia în confortul civilizației din epoca sa și era răsfățat de aristocrația imperială, îi lipsea bucuria umană, îi era aproape moartă. “Doar atingerea împărătesei m-ar mai trezi la viață” și-a spus el într-o zi. Și a ridicat ochii la Corina. Cine era ea, oare?!
Tiberius nu l-a iertat! Încă nu se ivise în orizontul spiritual al umanității creștinismul, filozofie idealistă, în care pe primul plan este iubirea, iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Așadar, Tiberius nu l-a cruțat, a vrut să dea un exemplu răsunător, cu scop etic moral, celor care nu se mai considerau obligați să respecte normele unor legi social-umane. A reușit?!
Caligula, nepotul său, era mai desfrânat decât…Ovidiu. Împăratul se tot gândea să lase un urmaș demn de o asemenea răspundere. Nu voia să înmâneze inelul puterii, sigiliul imperiului, unui denaturat. Dar tot amâna decizia. Când s-a îmbolnăvit s-a retras la Capri. Caligula a profitat de ocazie și a năimit un asasin care a avut grijă să-i smulgă și sigilul imperial. Astfel a ajuns împărat cel mai depravat individ și s-a ales praful de marele imperiu.
Mă aflu tot pe stâncă, înălțimea ei domină totul în jur iar eu contemplu lumea! Deși inima mi s-a împietrit, chipul mi s-a mumificat, încă mă emoționează ce văd, aud, citesc…
O tempora…Oare Seneca a intuit că moravurile vor fi, prin darul fiului lui Dumnezeu, din nou, mai curate? Poate că da, altfel nu i-ar fi scris, de pe pragul morții, în așteptarea centurionului, scrisoarea atât de aspră, veninoasă, critică, lui Nero. Aceasta nu era pentru împăratul nebun, care nu vibra la nimic și dăduse foc Romei. A ars pe creștini în catacombele lor, că poate așa va fi mai inspirat și va crea o operă nemuritoare. Seneca a scris scrisoarea dedicată lui Nero, dar aceasta nu era pentru el, ci pentru posteritate! În timp ce își tăia venele, Seneca gândea un viitor mai bun pentru omenire. Speranțe, speranțe, speranțe!
În vârful Stâncii, privesc la focul cerului în asființitul soarelui și încerc din răsputeri să nu mă întorc în Oceanul Tristeții. Speranțe, speranțe, speranțe!

P.S.
În tinerețe credeam că oamenii sunt buni de la natură, că această calitate le este dată la naștere prin scânteia divină și numai un mediu, pervertit, le schimbă comportamentul. Mă amuzam când ascultam gluma spusă în șoaptă:
Caligula împărat
Și-a băgat calu-n senat
Ceaușescu mai galant
Și-a făcut iapa savant
Și totuși atunci nutream o speranță, azi nici asta nu mi-a rămas. Pentrucă se clamează răul și urâtul ca fiind înalte virtuți umane și tot ce e deviant comportamental, pornografic este premiat, adulat de cohorte care...


Nicolae Diaconescu (Nicu al Popii) | Scriitori Români

motto: Pe unde treceam, lasam o urma...

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro