Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

F?r? a?tept?ri

de Macovei Costel

Un cartof. Cartoful. M? obi?nuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam c? voi putea uita, c? voi putea sc?pa dar era parte din fiin?a mea ?i nu aveam cum s? uit, cum s? scap. Departele era mereu aproape ?i de multe ori avea tendin?a de a m? acoperi cu valuri de trecut. Când m-am n?scut, fusese un moment de panic? ?i de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut pân? s? ?ip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se na?te, este luat de picioare, ridicat ?i b?tut peste fund ca s? ?ipe; astfel el scuip? tot lichidul amniotic din pl?mâni ?i scoate primul ?ip?t, odat? cu aerul care îi arde pl?mânii. Dar în cazul meu nu ?tiau cum s? fac?, pân? când o asistent? mai b?trân? m-a întors pe burt? ?i mi-a tras dou? la fund. Prima de spaim? ?i a doua de ciud?. Era pentru prima oar? în toat? carier? ei când trebuia s? umble cu un cartof proasp?t n?scut. De ce cartof? Pentru c? eu nu eram decât un trup?or ?i un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trup?or ?i o pu?ic?. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, pu?in mai ciudat, pu?in mai om, dar totu?i un cartof. Dup? ce am ?ipat conform standardelor am fost luat, ?ters, înf??at ?i apoi dus în bra?ele mamei. Nu ?tiu ?i nu voi ?ti niciodat? ce a fost în sufletul ei când m-a v?zut, dar ?tiu c? niciodat?, dar niciodat? nu am sim?it r?ceal? în bra?ele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceea?i c?ldur?. Din câte am în?eles, într-un acces de spaim? ?i de nebunie dac? pot spune a?a, tat?l meu, dup? ce m-a v?zut a plecat. Nimeni, nici mama ?i nici altcineva nu a vrut sau nu a putut s? spun? unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeaps? a cerului a?a c? a fugit cât mai departe de mine ?i de mama. Ea a fost singura voce cald? din via?? mea de copil, bra?ele ei au fost singurele bra?e pe care le-a sim?it. Nu ?tiu cum s-a descurcat, dar din momentul na?terii mele, mama nu m-a mai p?r?sit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu ?tiu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afar? de mama. Eu nu am rude. ?i nici prieteni. Doar cunoscu?i. Întâmpl?tori. Cum au fost toate zilele copil?riei? Cu ce a? putea compara? Nu am stat niciodat? în cas? dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, pân? la gâze, iarb?, copaci ?i animale. Totul era inclus în pove?tile ei. Îmi d?dea s? miros, îmi d?dea s? simt, îmi d?dea s? gust. Obrazul meu la fel ca ?i fruntea sau buzele puteau sim?i diferen?a dintre o frunz? sau alta, o petal?, sau bl?ni?a unui pui de pisica sau c??el. Toat? via?a mea pân? la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred c? devenise un tic, pentru c? m? întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am înv??at s? îmi controlez capul a început s? m? întoarc? ?i pe burt?. Din cauza asta somnul meu era f?r? griji. ?tiam c? sunt mâini gata s? m? apere, s? m? ajute, s? m? mângâie. Nop?ile începeau cu pove?ti. Mama nu îmi citea ci îmi spunea pove?tile ei. Niciodat? nu am v?zut-o citind, dar mereu pove?tile ei erau altele, mereu inventa noi pove?ti. Nu pot spune c? m? sim?eam eliminat pentru c? nu ?tiu cum altfel ar fi putut fi. Ea f?cea totul posibil. ?i dac? la început st?team în pat, pe la trei sau patru ani a cump?rat un c?ru? cu care putea s? m? scoat? la plimbare. Eu nu realiz?m diferen?a iar ei nu îi pas?. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlal?i oameni. Îi era greu s? îmi explice a?a c? îmi spunea c? nimic nu este întâmpl?tor pe lume, iar dac? Domnul voise ca eu s? ar?t a?a înseamn? c? a?a trebuia s? ar?t. Când am crescut suficient cât s? în?eleg mi-a explicat rolul ?i important? sexului. Mi-a spus c? momentan eu nu puteam fi c? to?i ceilal?i adolescen?i, descoperindu-m?, bucurându-m? de beatitudinea dat?, dar c? via?? îmi va deslu?i totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ie?eam la plimbare vedeam trecând în fug? pe lâng? noi oameni care f?ceau jogging, sau pur ?i simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau ?i priviri care m? ?intuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodat? nu am observat vreo grimas?. Eram privit ?i atât, nici comp?timit, nici ignorat ?i nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reu?ea de fiecare dat? s? evite discu?ii referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam înc? în lichidul amniotic, în deplin? siguran??. Sigur nu trebuie uitat? vizita lunar? a inspectoarei de la Asiten?? Social?. De fiecare dat?, î?i lua noti?e referitoare la starea mea de s?n?tate ?i apoi pleca f?r? o vorb? în plus. Dar niciodat? nu duceam lips? de nimic. Poate c? maic?-mea reu?ea s? baleteze printre nevoi ?i venit dar lipsuri nu am sim?it. De cele mai multe ori, m? întreba dac? vreau s? stau la geam sau s? o ajut la treab?. Î?i dai seama c? ajutorul meu era mai mult moral pentru c? nici m?car r?suflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi pl?cea s? o urm?resc preg?tind masa, c?lcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întreb?ri sau ea îmi spunea o gr?mad? de lucruri. Cu timpul, când avea pu?in timp liber lua o carte din bibliotec? ?i începea s? citeasc?. Cu toate c? m? înv??ase s? citesc înc? de la ?ase ani ?i f?ceam împreun? lec?ii ca ?i ceilal?i copii, nu m? las? niciodat? s? citesc. I se p?rea mult prea obositor s? m? a?tepte ?i s? întoarc? paginile. Dar asta nu însemna c? nu citeam. Erau momente când descopeream cu pl?cere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reu?eam s? citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndep?rtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. M? sim?eam bine când aflam c? omul nu mai depinde de gravita?ie ?i de nimic altceva în afar? de visele sale. Nem?rginirea spa?iului era locul în care m? sim?eam eu cu adev?rat. Pân? la urm? împreun? am inventat un suport de carte ?i puteam da paginile singur, cu un creion, f?r? s? mai a?tept ajutor. Mama era surprins? de viteza cu care devoram, c?r?ile. Odat?, când am ie?it din cas? am f?cut un ocol ?i am ajuns împreun? la o bibliotec? public?. Din momentul în care m-au v?zut bibliotecarele, am fost îndr?git ?i nu am mai avut nici o constrângere legat? de num?rul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în ora? mama se opera ?i la bibliotec? întorcându-se cu un teanc de c?r?i pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales c? acum puteam citi ?i îi l?sam ?i ei o porti?? de sc?pare. În aceste noi condi?ii am rugat-o s? ias? în ora?, poate chiar s? lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel via?a nostr? î?i avea propria normalitate. M? bucuram c? o ?tiu bine, se bucura c? m? ?tie mul?umit.
Dar… ce ne-am face f?r? acel omniprezent dar… noul a ap?rut în via?a noastr? ca o furtun?. Într-una din zile, m-a anun?at c? iese în ora? cu una din prietenele ei din adolescen?? de care nu mai ?tia nimic de sute de ani. Mi-a promis c? la întoarcere va trece ?i pe la bibliotec? s? mai ia câteva c?r?i. Eram în scaunul meu la fereastr? citind din Dune – ?i momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmpl?. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reu?it s? ridic ochii din carte. În col?ul livingului unde era priza pe care mama o folosea la c?lcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, l?sând picuri de arsur? s? cad? pe mochet?. Mult nu a trebuit ca aceasta s? se aprind? ?i focul s? c?pete putere. Chiar dac? st?team la parter era greu de crezut c? puteam face ceva ca s? aten?ionez lumea. ?tiind c? singur nu puteam face nimic am continuat s? citesc ca s? fur cât mai mult c?r?ii. Aerul era tot mai greu de respirat ?i c?ldura cre?tea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a f?cut s? privesc în jur. U?a era s?rit? din balamale ?i un b?rbat privea din prag. Dac? nu a? fi strigat, cu siguran?? c? nu ar fi b?nuit c? în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de fl?c?rile care aproape c? lingeau ro?ile scaunuluic???rându-se c?tre mine. Dup? un moment de derut?, m-a luat în bra?e ?i a ie?it afar? cu mine. Ma?ina pompierilor a ajuns t?ind aerul în fâ?ii cu semnalul sonor. Tot ce ?tiu e c? dup? vreo jum?tate de ora mama a ap?rut strigând disperat? numele meu. Am r?spuns din ambulan?a în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plas? cu c?r?i. Când m-a v?zut în afara oric?rui pericol, s-a l?sat u?urel ?i dac? nu era un poli?ist s? o prind? cred c? ar fi c?zut. A izbucnit într-un plâns zguduit ?i gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodat?. Abia atunci cred c? am realizat c? dac? nu intra omul acela s? m? scoat? din cas? ardeam citind un ultim cuvânt. Ca s? îi abat aten?ia am întrebat-o ce c?r?i îmi luase de la bibliotec?. M-a privit cu uimire ?i neîncredere. Nu-?i putea crede urechilor c? puteam s? întreb a?a ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nest?pânit, tr?gându-m? spre ea ?i strângându-m? în bra?e. Acel moment a fost imortalizat de un reporter ?i astfel am ajuns pe prima pagin?. Nu ?tiu dac? mi-a fost mai greu sau mai u?or dup? acest moment. ?tiu doar c? via?a noastr? a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorin?a de a ajuta financiar ?i multe altele care ne-au invadat via?a tihnit? de pân? atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastr? arat? la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos a? putea spune pentru c? pere?ii livingului, proasp?t vopsi?i str?luceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului c? ne este greu s? ne mi?c?m prin ora? ?i c? raza noastr? de ac?iune se rezum? la câteva alei de parc, drumul pân? acolo ?i înapoi. În acel moment doctorul a spus c? poate s? treac? el pe la noi dac? se poate ?i nu deranjeaz?. Astfel c? a doua zi fierbeam ca un rac ?i nu îmi g?seam locul. Oricum nu puteam s? citesc nimic pentru c? gândurile îmi zbur?t?ceau de colo-colo. La ora stabilit?, soneria a prins via?? ?i mama s-a îndreptat gr?bit? c?tre u??. În cadrul u?ii st?tea un domn respectabil cu o claie de p?r alb care î?i f?cea de cap refuzând orice frez?. O s? m? întreba?i cum poate fi respectabil un domn cu o claie de p?r nest?pânit? ?i am s? v? spun c? nu era nici o contradic?ie între termeni. Fa?a lui degaja un calm imperial ?i seriozitatea erupea prin pori. În mân? avea o geant? mare de piele care p?stra linia respectabilit??ii ?i seriozit??ii. Mama l-a invitat în living ?i el nu s-a oprit pân? în fa?a mea. A salutat respectuos din cap ?i cu o voce profund? a spus:
– Salut tinere
– Bun? ziua domnule doctor.
– Cum te sim?i?
– Bine mul?umesc.
– Te-a afectat emo?ional întâmplarea de acum câteva zile?
– ?i da ?i nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci fa?? mai u?or, dar mi-ar fi p?rut r?u s? nu termin de citit ciclul Dunelor…
– ?i nu te-ai gândit… la mersul fremenilor?
– M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ?ine de domeniul realit??ii…
– Cine spune asta?
– Via?a. Vezi ceva interesant la mine doctore?
– Da. V?d un tân?r dornic s? fac?.
– ?i eu îl v?d, dar e tot mai departe de mine.
– ?i dac? i-am oferi o ocazie s? se apropie?
– Adic? cine „i-am oferi”?
– Eu prin ceea ce î?i propun, iar tu prin ceea ce vei face…
– ?i ce va trebui s? fac?
– Reclam?.
– Reclam??
– Da. S? faci reclam? produselor noastre ?i s? ne înso?e?ti la congrese.
– Cât timp?
– Cinci ani.
– ?i dup? aceea?
– Dup? aceea e?ti liberi s? faci tot ceea ce crezi, dar…
– Dar?
– Doar r?mânând în echipa noastr? te vei bucura de orice noutate în domeniu?
– ?i ce înseamn? toate astea doctore?
– Înseamn? c? noi î?i vom furniza extensiile necesare
– A?a le numi?i?
– Da.
– ?i apoi?
– Apoi va trebui s? ne aju?i s? le perfec?ion?m
– Deci un fel de cobai.
– Un cobai care poate merge ?i poate apuca sau mângâia.
– Nu e ipocrizie?
– Nu e dorin???
– Nu ?tiu doctore. Dac? aflu c? ceea ce urmeaz? doare mai tare?
– Nimeni nu î?i poate garanta nimic. În momentul asta putem s?-?i oferim un exoschelet care va prelua func?iile mâinilor ?i picioarelor. Va trebui s? inven?i s? mergi, s? înve?i s? apuci, sunt lucruri pe care o ma?in? nu le poate face. Sau dac? le face, le face mecanic.
– ?i eu? Eu cum trebuie s? v? ajut?
– Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Î?i vom implanta ni?te electrozi fini în creier care vor fi lega?i la unitatea central? a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mi?care ?i secven??.
– ?i crede?i c? este posibil? F?r? s? devin un ciborg?
– Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastr?. O munc? de echip?.
– ?i ce anume v? determin? s? face?i acest gest?
– Banii. Îmbun?t??ind programele ?i leg?turile electrice nervoase vom putea ajuta o mul?ime de oameni, iar acest ajutor va fi pl?tit sau va fi recompensat în alt fel.
– ?i dac? refuz?
– Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi c? ar trebui s? refuzi?
– Poate c? la început nu, dar mai târziu? Dac? nu voi fi mul?umit de dependen?a creeat??
– ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DORE?TI
– ?i dac? acum nu ?tiu ceea ce s-ar putea s? îmi doresc peste zece ani?
– Se pot stipula ?i … clauze neanticipate la contract.
– Ave?i r?spuns la toate?
– Din clipa când ?i-am v?zut fotografia în ziar, am pariat cu via?a ?i i-am spus c? î?i voi oferi posibilitatea s? mergi, s? ?ii în bra?e propriul copil ?i s? depui orice efort î?i po?i imagina.
– Sincer nu îmi vine s? cred c? toate acestea sunt atât de ieftine.
– Nimic nu este ieftin ?i cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.
– Asta înseamn? s? m? despart de mama?
– Dac? nu vrei s? îi la?i un moment de respiro, poate s? te înso?easc?. La clinic? vom putea pune dou? paturi într-o rezerv?.
– Deci…
– Da tinere. A?tept un r?spuns. Batem palma sau nu?
– Trebuie s? va dau r?spunsul acum?
– Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot l?sa aici s? îl cite?ti. ?i mâine…
– Mâine?
– Mâine te mu?i la clinic? ?i ne apuc?m de lucru dup? ce vom semna contractul.
– Nu e prea repede?
– Lumea se mi?c? repede. Dac? nu vom fi noi primii, al?ii vor fi. Ca ?i comer?ul, chiar ?i medicina sau cercetarea sunt supuse acelora?i legi ale competi?iei.
– Atunci mama ?i cu mine vom citi contractul ?i îl vom semna chiar ast?zi. Asta dac? v? convine s? a?tepta?i.
– Da. Pot face acest lucru.
Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Via?a mea a luat o cu totul alt? turnur?. Am convenit ca mama s? m? poat? vizita s?pt?mânal. Astfel îi d?deam posibilitatea de a-?i rec?p?ta mobilitatea pierdut?. O eliberam de o munc? grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lun? am fost supus la diverse m?sur?tori ?i dup? înc? dou? s?pt?mâni a venit momentul magic. În camer? a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia s?-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lâng? pat ?i doi asisten?i m-au ridicat a?ezându-m? pe un fel de ?ea care-mi îmbr?ca fesele într-o pozi?ie lejer? dar totu?i strîmt?. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a ap?sat un buton ?i ma?in?ria s-a ridicat u?or din pozi?ia ?ezând în picioare f?r? nici un efort. Apoi m-am îndreptat c?tre fereastr?, de la fereastr? la u?? ?i apoi de la u?? iar la fereastr?. Doctorul se juca cu o telecomand? ca la playstation. Am f?cut câteva genoflexiuni ?i apoi m-am l?sat pe bra?e ?i pe vârfuri ?i am început s? fac câteva flot?ri. Senza?ia gravita?ional? era incredibil?. Sim?eam oboseala strâns? în chingile care m? fixau de ma?in?. ?i pot spune c? era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat acela?i mi?c?ri. Iar la finalul vizitei am înso?it-o pân? la poart?. ?i culmea mergeam mân? în mân?. În fa?? por?ii mama s-a întors ?i a început s? plâng?. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat ?i i-a s?rutat mâna doctorului.
– V? mul?umesc doctore. Înc? de la început am ?tiut c? se va termina cu bine.
– Doamn?, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.
– O s? fie bine. ?tiu. Simt. Am ?tiut mereu lucrul asta. Va mul?umesc.
Ne-am îmbr??i?at ?i ne-am luat la revedere. Am urm?rit-o cum se îndreapt? c?tre sta?ia de autobuz. Abia atunci m-am întors ?i i-am mul?umit doctorului. O f?cuse pe mama fericit?. Într-adev?r acum începea greul. Prima opera?ie a durat destul de mult ?i dou? s?pt?mâni nu am avut voie s? m? mi?c. Nu c? a? fi putut s? o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acas? mama m? întorcea de fiecare dat? ?i tot ea m? ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burt? f?r? putin?a de a reac?iona nici m?car la necesit??ile fiziologice. Dar când totul se termin? cu bine spunem c? nu mai conteaz? prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua opera?ie în care firele au fost aduse pe sub piele ?i între omopla?i mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implanta?i. Din câte îmi spunea doctorul implantaser? mai mul?i electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte opera?ii – dar care nu erau total excluse. Abia dup? aceea mi-a fost ata?at costumul pentru a se verifica corectitudinea pozi?iei prizei ca s?-i spun a?a. Când s-au convins c? ambele p?r?i ale conexiunii sunt în pozi?iile corecte au verificat pentru ultima oar? stabilitatea conexiunii fixat? în spate. Ast?zi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oar? totul, apoi au a?ezat scheletul ?ezând pe scaun, m-au desf?cut din leg?turile patului ?i m-au a?ezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele ?i când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda ?i a c?lcat-o sp?rgând-o.
– Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanen?? doi asisten?i în rezerv?. Dar ei nu te vor putea mi?ca nici un milimetru. Totul trebuie s? plece din creierul t?u.
– Adic??
– Gânde?te. Gânde?te ceea ce vrei s? faci. Las? dorin?a s? se scurg? prin tine. Trebuie s? vedem cum reac?ioneaz? leg?turile nou create, dac? sunt bune, cât sunt de perfectibile sau … în ultim? instan??… dac? am dat chix.
– Doctore, pot s? r?mân singur?
– E?ti sigur c? asta vrei?
– Da.
I-am rugat ?i au ie?it to?i din rezerv?. Aveam nevoie s? r?mân singur. S? încep s? m? cunosc. Atâta timp cât nu puteam s? m? ridic nu aveam nici cum s? cad. A?a c? eram în siguran??. Am privit mâna dreapt?. Mi-am imaginat degetele mi?cându-se. Sim?eam nevoia s? m? scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndep?rtate, nu le sim?eam în nici un fel. Un cartof nu se mi?c? dar îi pot da muguri. ?i da, fiecare din cele patru termina?ii erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuias? ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se gr?be?te. El r?mâne în cuibul s?u. El nu se mi?c?, dar prin muguri el se înal?? c?tre soare. Primul lucru pe care trebuie s?-l fac este s?-mi împart creierul pe necesit??i. ?tiu c? nu sunt asemeni vou? cei normali dar o cale tot trebuie s? existe. ?tiu c? voi ajunge ?i eu o ma?in?rie care se mi?c? asemeni vou?. Gândurile mele coboar? dar înc? se opresc la poarta închis? a pielii. Va trebui s? îmi ajut leg?turile nervoase s? ajung? la receptorii. Indiferent cât va dura ?tiu c? o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, o?el, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui s? curg? gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie s? curg?, trebuie s? înve?e drumul. Trebuie s? umble singure f?r? mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof ?tie s? a?tepte. Eu aveam r?bdare, dar depinde ce va face doctorul ?i echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toat?, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumin? împu?inând-o. Atunci mi-am dorit s? fiu la fereastr?, s? privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are r?bdare. U?a r?m?sese închis?. Geamul r?m?sese la aceea?i distan??. Eu r?m?sesem pe scaun tr?indu-m? în nou? realitate. Priza din spate o sim?eam rece ?i str?in?. Indecis?. Mugurii mei d?deau semne de via??. ?tiu c? nu va fi nici imediat ?i nici u?or. Dar voi ie?i la lumin?. Frunzele mele vor umbri un petec de p?mânt. ?i umbra mea se va mi?ca independent de pozi?ia soarelui. Noaptea s-a pr?v?lit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof ?tie s? a?tepte pân? când p?mântul i se lipe?te de piele ?i din muguri ies fire de r?d?cini. R?d?cini ?i muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngr?m?desc la fereastr? ?i a?teapt? s? ias?. Cuib ?i p?mânt, c?ldur? ?i întuneric, a?teptare. În rezerv?, un om înoat? printre vise, gânduri ?i impulsuri. El se mi?c? printre spaime ?i oboseli. Un om, un tânar st? pe scaun ?i a?teapt?. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic ?i metal stau pe picioare de plastic ?i metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul r?t?cind fire prin pie?e, cur?i, gr?dini, prin camere, rezerve, vise, ?i a?tept?ri. Un cartof ?tie s? a?tepte. Într-o rezerv?, un tân?r st? pe scaun privindu-?i degetul de metal ?i plastic care se mi?ca u?or zgâriind, sc?rpinând, un picior de metal ?i plastic…

Macovei Costel (cosmacpan) | Scriitori Români

motto: “.....Traieste fiecare zi ca ?i cum ar fi ultima.”

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro