Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Trei yeți cucuieți 8

de Pestrea Ion-Daniel

Gașca îl mătura cu privirile.
Îi venea sa bată în retragere. Alde Născut-Malefic îi făceau pielea de găină. Inspiră adânc, se adună, și bătu la ușă. Peretele păstra amprenta unei sonerii. Cioc-cioc! Cioc-cioc-cioc!
Cineva pufni în râs. Alarmat, se suci la ei: cei cinci se regrupaseră, conspirativ. Una vorbea la urechea unuia. Unul o prinsese de mijloc pe cealaltă și o lipise de propriul abdomen. Ălălalt ședea îmbufnat, cu mâinile împletite la sân. Privea fix spre Grațiel, cu răutate.
-Bună ziua? Salutul suna a reproș. Pentru ce ați ciocănit?
O tânără doamnă în halat, cu voce coaptă, ieșise în prag.
-Eu, ăă, bună ziua! Am produse de vânzare, dacă doriți să vedeți.
-Nu am timp. Sunt extrem de ocupată.
-O! Atunci scuzați deranjul! O zi bună!
Tânăra trânti ușa, moderat. Cei cinci bufniră la unison. Grațiel ezită un moment, apoi o luă pe trepte, în jos. Un râs răutăcios de fată izbucni în urma lui, și se rostogoli, ecouri peste ecouri în grota verticală. Voci arțăgoase, guturale începură o conversație neclară. Vacarm, vuiet coșmaresc, spaima unui delir, dacă era să-l întrebăm pe Grațiel.
Nervii lui întinși vibrau într-o furtună de furie. Mormăia, gata-gata să scuipe o tornadă de invective spre haimanalele ostile. Pupeze izmenite! Troglodiți, râcâie-n palmă! Isteții văgăunilor! Muhaiale, încuiați în bărbi!
Trib de scelerați, de guțălăi decerebrați!
Rânjetele lor viciate i se fixaseră, lipitori pe suflet. Haită de cartier, cocoțată, la pândă. Cum adulmecau mirosul banilor, săreau la beregată. Orașul gemea de ei, lupii tineri, toxina noilor generații. Pandemie, cât vezi cu ochii. Sfârșitul cotidian al lumii.
Aleea Elanului avea, după ninsoare, tremurul unui miraj. Grațiel miji ochii, ca să filtreze greutatea imensă a albului. Departe, acolo unde strada dădea în bulevard, trecu în viteză mult-așteptatul tractor cu plug, exagerat de fumegos și zgomotos, care purta în siaj un val de nea înalt, foșnitor: Sfușșt!
Grotescă mașinărie pe roți! Demon roșu, rrbrrzzzbbrrmmmtata- rrbrrzzzbbrrmmmtata!
Carosabilul era eliberat, dar trotuarul devenea monstruos de înzăpezit.
Gerul clănțănea din fălci. Soarele pus la păstrare în multiple straturi de negură ca bumbacul, era străin livid pe cer. Grațiel începu sa dârdâie. Pustiul arctic urban, blocurile, iceberguri titanice aliniate, melancolie opresivă.
Fără să-i fie clar de ce, evită să pătrundă în următoarele trei scări de bloc. Mare eroare! Când să intre în a patra, nimeri nas în nas cu un zdrahon însoțit de un câine foarte urât și mare cât o vacă, bălțat, ca asemănarea să fie și mai frapantă, căruia din fericire îi lipseau numai coarnele. Mii de gogoși mierlite!
Omul era vânător din creștet la călcâie. Căciulă camuflaj, pușcă cu țeava dublă, haină kaki, pantaloni bufanți, ghete înalte, centură-cartușieră, cuțitoi, tașcă! Ochii apropiați, sprânceana unică, fruntea de două degete, cel mult, nasul borcănat, buzele răsfrânte, mustața pe oală, bărbia rotundă, grăsulie, și un aer de lubricitate caracteristic tagmei.
Grațiel făcu imediat manevrele necesare pentru a ocoli cuplul aureolat de un nimb fioros, și aproape că reuși. Pașii lui trasară un arc de cerc tangent cu gardul grădiniței din față blocului, în care se abținu totuși să nu sară.
Cei doi, om și câine, bătură pasul pe loc și se răsuciră, așa că se aflau iar față în față. Ambii îl priveau cu atenție exagerată.
Trebuia să le acord prioritate, se gândea Grațiel în acele momente de cumpănă. Să mă feresc, și să mă opresc.
I-am ocolit de parcă aș fi vrut să-i iau prin învăluire.
Era, cu certitudine, o provocare.
 -Cine ești dumneata și ce cauți aici? Câinele vacă pricepu tonul critic al stăpânului și mârâi cu un bas profund.
-Sunt angajat Omnium. Cu aceasta precizare, Grațiel spera să alunge suspiciunile vânătorului. Am articole spre vânzare. În tonul lui, un nas fin putea adulmeca îndoiala și un început de frică.
-Și ce faci, mai exact?
-Sun pe la uși apoi vând marfa. Dacă răspunde, dacă vrea...
-Cunoști pe cineva aici? Necioplitul indică cu țeava armei clădirea de lângă ei.
-Nu neapărat. Dar am mai fost, nu o dată...Am vândut oale minune o grămadă, poate ați auzit...
-Aha. Conștient sau nu, locatarul din trupele speciale ale iernii, îndreptase țeava dublă a puștii spre pieptul lui Grațiel, care începu să simtă furnicături ciudate în zona vizată.
Matahala făcu o grimasă amară.
-Nu știu despre ce vorbești. Tonul lui căpătase o nuanță îndurerată, iar melancolia îi îneca ochii. Din botul câinelui vacă curgea un izvoraș de bale. Nu te pot lăsa sa intri, ești un necunoscut. Înțelegi?
-Înțeleg, desigur, zise Grațiel. Câinele vacă îl privea foarte critic. O zi bună!
Grațiel o luă la picior, săltăreț fără să vrea. Furnicăturile se mutară-n spate.
-Nu e o zi bună! spuse vânătorul indispus în urma lui.
Bun! L-am întâlnit, în sfârșit, pe celebrul Cel-Mai-Tare-Din-Parcare.
Scarmănă-Iepuri, Eroul-dintre-Macarale.
Făt-Frumos cel Mustăcios, măciucar prin cartier, îmblânzitorul fiarei. Mulge-Pitbull, Tont cel Groaznic, Viteazu' din Boscheți.
Dar zdrahonul îi ghici parcă gândurile. Ros de remușcări, că lăsase potențialul pericol să-i scape, cu girofarul interior aprins de comunicatul alarmant și confuz de la radio, în ce privește natura exactă a suspecților ce bântuiau prin oraș, duse pușca la umăr și trase un foc de avertisment, nu în aer, ci chiar spre Grațiel, care între timp cotise spre următoarea intrare.
Roiul de alice vâjâi la o palmă de nasul lui, mânat de o energie cinetică incredibilă. Trei nefericite vrăbii explodară într-un norișor de fulgi, puțin mai încolo. Solul alb se umplu de confetti roșii. Cirip-cirip! Jumulirea exuberanței.
Alice de plumb în țara minunilor înzăpezite. Prințul inimilor și vaca lui carnivoră veneau în marș soldățesc spre el. Grațiel privea hipnotizat scuipătoarea de plumbi, îndreptată în sus, cu patul în șold: avea oare să mai tragă?
-Să mergem! dictă vocea sugrumată de indignare. Arma îi indică încotro. Alice și colți, colți și alice. Speriat și dominat, procedă întocmai.
-Dă-i drumu'! Mergi! Vânătorul îi dădu un ghiont în zona toracală a coloanei. Vaca scânci nervos. Ce bestie formidabilă! Ce clasificator de carcase înnăscut! Fără îndoială, un ciontolitor nepereche, tripier de geniu, valorificator abil de glande!
Rânjetul canid dezvăluia masivul Karakorum, cu limba albă, ghețar umflat pe văi.
Grațiel era un prizonier surprins, gârbovit și amărât, cu geanta uriașă la spinare, subit incomodă peste măsură, în care tigăile și feliatoarele zornăiau asurzitor, vegheat de dihanie și stăpânul ei înarmat.
Zăpada troznea sub pași, ciori croncăneau rău-prevestitoare. Unde mergem? Ce intenții are?
Sub fruntea aceea îngustă se ascunde oare un criminal sângeros? Întrebările apăreau ca peștii fără aer la suprafața unui lac.
Să țip? Să fug? Să mă lupt?
Grațiel chiar nu vedea nicio soluție. Se afla la cheremul vânătorului.
 Au ieșit de pe Aleea Elanului și au apucat-o pe bulevard, în sus. Grațiel cunoștea locurile: era ținutul hidoaselor blocuri turn, unde dăinuia o biserică foarte veche, restaurată, apoi se ițise în ultimii ani, ceva mai încolo, un templu al shoppingului, un mall alb luminos ca raiul, și mai departe o secție a organelor care menținea vigilența la cote maxime în zonă. Toate acestea în dreapta, partea pe care înaintau, presărate printre diverse enormități arhitecturale.
Pun pariu că nu mergem nici la biserică, nici la mall, gândea Grațiel. Mă donează organului, ca să fiu descusut, iscodit, întors pe dos. Mă întreb cum o să explice faptul regretabil de a fi luat practic un ostatic, cu ajutorul unei arme, în plin oraș, și al unui câine de masacru fără botniță sau lesă. N-are cum... Doar dacă e unu' de-al lor, ceea ce se poate. Alte variante nu vreau să iau în calcul. Mai ales pe cea în care tipul e un nebun periculos, scăpat din cușcă.
Captiv în mijlocul civilizației, Grațiel dorea o analiză riguroasă a faptelor, dar luciditatea îi cam lipsea, în împrejurările date. Ar fi strigat după ajutor, căci oameni apăruseră ici-colo, să curețe zăpada, dar se temea de reacția Cerberului bicefal din spatele lui.
Nu mai ningea. Plugul care urcase ceva mai devreme se întoarse să elibereze contrasensul, iar mugetul motorului demențial îl convinse pe Grațiel că se strecurase din greșeală într-un univers paralel al ororii neîncetate. Cotele dezolării in sufletul lui erau maxime.
Parcarea mall-ului era goală, cu excepția câtorva mașini rămase de cu noapte. Mallul însuși era colosal: o minte eroică luptase cu geometria pentru a crea forme apetisante, savuroase, și fusese învinsă. Abuzul de sticlă îi conferea o calitate speculară, înșelătoare. Luminile parterului erau aprinse toate, la unu și la doi, răzlețe, iar treiul era consumat de beznă.
Grațiel văzuse în vitrina unei cofetării un tort identic, nu demult. Nu avea obiceiul să pice în extaz doar pentru că ceva era, cum să zicem asta, elefantesc de-a dreptul.
Ciori de semănătură, un stol incalculabil, naviga deasupra lumii. Siluete de buzunar, figurine fără chip, puteau fi observate în interior, dacă aveai ochii buni la depărtare.
Poarta glisantă era trasă. În ghereta anexată ardea un bec. Senzația spontană de sărbătoare pe care mallul era construit să o inducă, dispăruse. Fericirea emanată de un asemenea loc, o dă mulțimea de oameni, neastâmpărul, freamătul, vânzoleala, aprecie Grațiel.
-Hm! zise el tare.
-Hă! zise și zdrahonul, ca să-și semnaleze prezența.
-Rrrgh-hau! făcu butoiașul de mușchi. Arma păcăni și ea, un resort torturat de ger, cine știe.
Prizonierul înainta anevoie. Sufletul lui anost de adult nu mai zărea bucuria iernii, moale ca o cârpă. Nu mai găsea nicio firimitură de curaj, să deschidă gura, măcar. Să înfrunte dobitocul. Epuizat, apatic, se împăcase cu soarta crudă. Sunt terminat! gândi Grațiel. Hrană de molos ambulantă, nimic altceva. Ter-mi-nat!
Chiar în acel moment, țipătul ascuțit rezonă formidabil peste întinderile ninse, urmat imediat de un cor înfricoșat ce intona o arie teribilă. Toți trei priviră spre dreapta, unde se afla mallul: panica izvora de acolo.
Domni și doamne fugeau, răsfirați, împrăștiați ca potârnichile speriate de vânător. Grațiel începu să-i numere, și ajunse repede la douăzeci.
Toți angajați ai mall-ului, probabil.
 Cei mai mulți dintre fugari se dovedeau alergători redutabili. Forțau baricada nămeților printr-o tehnică similară: mâinile depărtate de corp băteau aerul și se crispau în căutarea unor puncte de sprijin inexistente, ca la înot, umerii zmuciți când unul când celălalt, propulsau trunchiul și câștigau teren însemnat, iar picioarele acționau mecanic, asupra stratului de nea, cu genunchii țepeni și izbituri mecanice precum crosele în jocul de golf.
-Niciunul nu a nimerit poarta, zise vânătorul. Gardul o sa le dea bătaie de cap.
Într-adevăr, cei mai iuți deja escaladau plasa de peste doi metri, cu îndemânare de maimuțe.
-Pariez pe tipul în cămașă, i se adresă gâdea lui Grațiel. Părea ca se îmblânzise oleacă.
-E favorit. Dar tânăra cu blugi e foarte agilă.
-Al meu a încălecat primul. Va sări!
Am câștigat, zise zbirul. Se întoarse spre Grațiel, care se bucura din nou de întreaga lui atenție.
Vom merge să vedem ce se întâmplă, iar tu vei intra primul. Ne-am înțeles?
-E cât se poate de clar că o mare primejdie fără chip pândește în mall. De ce să ne grăbim? La ce ne folosește. Pericolul ne paște pe toți. Mai bine așteptăm ajutoare.
-Nu se pune problema. Îi vom prinde asupra faptului, și îi vom captura. Delicvenții sunt chiar acum în interior. Vei intra pe vârfuri, să nu-i tulburi. Eu și Tyson îi vom răpune. Vei fi ca o panteră, te descalți, să nu tropăi. Mergi de-a bușilea! Vreau toate amănuntele: e unu, sunt mai mulți, ce arme au, dacă au, dispozitivul. 'Nțeles?
-Nu cred că e prudent!
-Să mergem! Vei fi iscoada noastră! Gâdea șef indică direcția cu bărbia, despotic.
Ce tiran căpos! gândi Grațiel, care știa sigur ca n-are stofă de cercetaș, nici de erou, cu atât mai puțin de martir. Spera numai să nu fie pus la prea mari încercări. Teoretic, împrejurarea avea potențialul de a-i apropia, de a crea o punte între ei, el, Grațiel, și gâdea cu vaca lui bălțată carnasieră. Speranța firavă, anemică, psihedelică aprinse grăuntele de curaj din sufletul lui: hotărî să nu dea înapoi, orice ar fi.
Alergătorii mai durdulii tocmai evadau din incinta contaminată c-o amenințare neștiută, traversând o spărtură a gardului. Rămâneau doar ei trei, să înfrunte cine știe ce grozăvie. Mergeau pe aleea către intrarea mallului, solemni ca la o execuție.
Cât privește ziua în curs, Grațiel nu mai era demult-de pe la procesiunea extravagantă-sigur de autenticitatea ei. Lăptăria, comunicatul, autocarul și acum gâdea plus mallul bântuit, erau motive să creadă că picase printr-o gaură și nimerise fix într-un coșmar.
Fațada înșelătoare de sticlă îi reda imaginea de personaj hăituit, încadrat de zbiri. Solul deszăpezit de angajații zeloși era negru și lucios ca gheața unui lac. Ușa inteligentă simți prezența lor și se deschise fantomatic. Poftim în gura lupului!
Sesam, înghite-mă!
- Ai înțeles ce ai de făcut? Nu mă faci să trimit pe Tyson după tine, nu-i așa?
Grațiel negă vehement din cap, pe care-l scutură cum fac caii.
-Și dacă sunt atacat?
-Fugi tare 'ncoa! Mă vezi că țintesc, te arunci pe burtă! N-ai grijă, folosesc alice de mistreț, care opresc pe oricine.
Lasă geanta, să fii sprinten! N-o fură nimeni! Las-o aicea jos!
Hai curaj!
Ușa glisantă dădea să se închidă și nu reușea, confuză.
 Templul shoppingului nu avea nimic dintr-un castel al groazei. Singurul aspect care îl băga în sperieți pe Grațiel era strălucirea suprafețelor și risipa de spațiu. Ca să intre, trebui să spargă un perete orbitor. Privi în urma lui și văzu pe gâdea, cum cerceta cartușele în pușca frântă, și pe Tyson cu ochi de pește, urechi de liliac și bot de varan, care adulmeca insistent, scana mallul și lucra probabil la o hartă olfactivă a acestuia, într-o lumină cenușie, zgârcită, murdară.
Amfiteatrul exuberant, unde în zilele de glorie gladiatorii mureau de plictiseală în exclamațiile voluptoase de satisfacție ale publicului feminin, captivat de shopping, era acum pustiu. Pentru Grațiel, locul dădea adevărata măsură a sacrificiului în relația cu Teea. Aici chiar și aerul avea un brand anume, nu șters și anonim ca cel de afară, ci oxigenat de palmieri pitici. Izuri alimentare se împleteau cu damfuri chimice emanate de țarcurile cu produse cosmetice și parfumuri, care ocupau centrul, grupate concentric cu fântâna arteziană, o senzație muzicală și de prospețime bogată în clor, buricul mallului. Băncuțe futuriste semănate peste tot lăsau doamnele să-și refacă puterile pentru cât mai multe raiduri prin belșugul de buticuri. Categoric, Shopperman era femeie, nu bărbat.
Supershopperwoman! Go!
Din fericire sau nu, Grațiel se afla astăzi aici în alt context. Nu hamal, nu martor tăcut, resemnat, Răbdărel Sf.Așteaptă, ci iscoadă. Billy Picioare-Arcuite, Vulpe Furișă, Șacal Pândar. El era. Trapper, nu shopper.
Acum fântâna tăcea. De jur împrejur, firmele și vitrinele, îmbietoare căsuțe de turtă-dulce. Grațiel studie atent parterul complet luminat, scăldat în lucși. Nimic suspect.
Singurele prezențe antropomorfe erau familiile de manechine mute ce așteptau zadarnic dezghețarea timpului. Făcu trei pași lateral, spre fast-food-ul de chifle-sandviș: în câmpul vizual nu-i apăru nicio amenințare. Făcu apoi șase pași spre fast-food-ul cu aripioare, opus: primejdia presupusă întârzia să apară.
Hm. Socoti inutil să se descalțe pentru a investiga mai departe. Liniștea și încremenirea vorbeau clar despre absența intrușilor. La etajele superioare, era altă poveste. Dar nu avea de gând sa urce acolo.
Gâdea nu-i dădu pace însă: gesticula energic, desena cercuri cu degetul prin aer. Mesajul limpede era: fă turul complet al parterului! Ușor de zis! Acalmia din mall îl înfiora de-i venea să țipe.
Porni cu pași silențioși, cum citise într-o carte că mergeau partizanii în război: întâi pe călcâi, apoi restul tălpii. Lipea nasul de vitrine, și studia atent interioarele. Nu încercă să deschidă uși, de teama scârțâitului lor. Totul era normal, sub control. Măturase un unghi de o sută douăzeci grade din arcul parterului, când descoperi grozăvia.
Buticul vindea încălțări sportive produse de o prea-celebră firmă. Grațiel admiră bunul-gust al amenajării interioare: ce capcană fermecătoare! Ce simfonie de nuanțe, ce forme ingenioase luau stră-nepoții galoșilor, urmașii opincilor. Pur și simplu, nu te puteai supăra pe cineva care și-ar fi pierdut mințile de exaltare și venerație, și-ar fi încercat să profaneze acest sanctuar consacrat picioarelor. Atâtea calități subsumate unor umile încălțări, de le conferea valoare magică.
Doar că ceva sau cineva stricase grav armonia!
O piesă de mobilier, raftul mare din fundul încăperii, era trântit peste vitrine de sticlă. Ciubotele avangardiste zburaseră pretutindeni, odată cu o ploaie de cioburi.
Inexplicabilă și cu totul dezgustătoare era borta care se căsca în peretele spart fărâme, prin care pătrundea lumina cenușie a iernii.
 Ușa buticului îl uimi și aproape că trezi în el o emoție estetică: strivită de perete, imprimată în acesta cu o forță sălbatică, elitre de gândac decorative pe asfalt, operă la facerea căreia artistul folosise un baros grozav, pentru a-i smulge secretele.
Barbarie! Cine și-o fi permis?
Imprudent, intră în butic. Curiozitatea îl înghiontea, deși, la cum arăta, locul părea o cursă. Contrastul dintre uriașul palat de cristal luminat feeric-mallul-și micul tablou cu natură moartă vandalizată pe care-l avea Grațiel în fața ochilor, era imens. Mintea lui nu reușea să-i acorde gravitatea care ar fi trebuit, în lumina experiențelor recente.
Ceea ce era o mare, mare greșeală.
Detectă curentul înghețat din exterior. Pâș-pâș...Stânga-dreapta. Calamitatea părăsise mallul. Era prea liniște. Orice i-ar fi speriat pe acei sărmani oameni, n-avea cum să mai fie prin preajmă. Dar ce ravagii făcuse! Sticla scârțâia sub tălpi, cioburi cuminți, care nu tăiau. Păși cu încredere. Sfinte Gologane! Mii de gogoși mierlite! Ce prețuri repulsive, obscenitate afișată! Nu-i de mirare că amocul îi lovește pe unii chiar aici! Doar n-or fi din piele de boa, galoșii!
Nerușinarea, marele motor social, sufletul comerțului: exhibiție cu acoperiș.
Spărtura avea margini neregulate și aducea cu o gură de peșteră. Nu tu cărămizi, beton... Resturile de pe jos sugerau o compoziție din materiale precare, nu departe de umplutura fulgoasă a pernelor. Ehei, ce moloz rupe-oase era pe vremuri! Pe-atunci nu treceai prin ziduri ca omu' invizibil.
Firimituri de polistiren fremătau în calea lui. Coji albe de rigips împrăștiate, ca după explozia unui ou mamut.
În fine, Grațiel privi afară. Întâi spre stânga, unde credea că-l va zări pe gâdea-cu-Tysonu'-lui. Dar fațada fantezistă și geometria generală a mallului îl împiedicau.
Apoi se uită în dreapta și le văzu... Urmele neverosimile, uriașe, desenau poteci în părculețul înzăpezit.
Tiparul se repeta, la lăptărie, pe Aleea Elanului, în curtea fabricii...aici.
Varianta unei farse picase de mult. Era real! Mai ales în dreptul spărturii, colajul aglomerat de tălpi gigantice, grotesc, indica o busculadă, poate chiar o luptă între mai multe creaturi! Un prim val de spaimă electrică îi răvăși cu unde reci nervii.
Dar mai era ceva...
O imagine atât de întunecată, că percepția lui Grațiel ezitase s-o accepte din prima. Refuzase s-o vadă... Ceva mult prea respingător, mult prea oribil pentru a fi înțeles de omul civilizat.
Fragmentul se decupa cu stridență de restul peisajului și te putea face să-ți pierzi mințile pe loc. Secvența conținea un miez de oroare pură, dintr-un univers paralel, subteran, ieșit la suprafață printr-un accident.
Trei legături de coșmar... Trei plase cu ochiuri mari, împletite grosolan, zăceau printre arbuștii ornamentali ai micii grădini adormite, în zăpadă.
Zăceau...Puteau fi oare manechine? Grațiel spera să fie. Trei grămezi înghețate, unul peste altul, brațe și picioare și capete în poziții nefirești. Grămezi de corpuri în sacoșe teribile. În-fi-o-ră-tor!
De la distanță, putea fi și manechine, dar Grațiel știa bine că nu e așa. Deodată, gravitatea primejdiei în care nimerise își deschise aripile negre peste el și-i întunecă rațiunea, de groază pură.
Trebuia să plece imediat, să fugă... Teea...
-Ce mama naibii! tună vocea vânătorului chiar atunci.
Grațiel se întoarse, livid. Palid ca o fantomă flămândă. Cu limba amorțită, un clei gros îi inundase gura. Nu reuși să zică nimic...
Nici nu mai era nevoie. Sau timp.
Omul se afla lângă ușa zdrobită a buticului. Ținea pușca în brațe, de parcă legăna un sugar. Tyson în fața lui, neliniștit, când scâncea, când bufnea în mârâit fioros.
-Ce-i? Ce ai văzut? Ce-i acolo? zise el.
Grațiel nu mai avu răgazul să-i răspundă. Trasăturile i se deformară într-o mască a terorii.
Paralizat de frică, avu totuși puterea s-o arate cu degetul...
...dihania care răsărise ca din pământ chiar în spatele omului...
...Migoi.
 Sărmanu' gâdea vânătoru' nu apucă să priceapă ce se întâmplă. Fiara îl înhăță de cap, îl ridică în aer și-l scutură cu atâta putere, că gâtul îi trozni ca un băț uscat. Arma fără folos zbură cât colo. Din smucituri, corpul pivotă în jurul axei de două ori, în vreme ce capul era fixat în menghina mâinii căpcăunului...
Adios, muchachos... Adios, gâdea. N-ai fost un om rău, doar unul înverșunat. Câinele tău, care-ți seamănă atât de mult, te-a iubit sincer.
Apoi veni clipa de glorie a lui Tyson. După un scurt moment de confuzie, acesta se repezi cu urlete dramatice la namila care-i chinuia stăpânul, gata-gata să cadă grămadă din cauza suprafeței alunecoase pe care patină cu furie.
Antropoidul  îl întâmpină cu o postură defensivă care transmitea forță și agresivitate incredibile. Lăsă corpul victimei, cârpă moale, jos, arcui brațele-butuci ca pentru a se lua la trântă, depărtă picioarele - adevărată fundație - și se aplecă cu pieptul spre sol, privirea înainte, un luptător de sumo cu tehnici împrumutate din arsenalul gorilelor.
Blana monstrului era gri, cu pete ce băteau vag spre maro, pe umeri și pe brațe. Craniul semăna cu un menhir, țuguiat și pietros, chip de idol sculptat, cumplit, ochi îngropați și o sclipire neagră din orbite, bot eminent, prognat, cu cei patru canini, pumnale strălucitoare într-o coroană de colți formidabili.
Tyson ezită. Mârâitul gros cu bas profund, mai mult un muget, pe care Migoi îl scotea, era ceva nou pentru el. Obișnuit să atace frontal orice adversar, acum puternicul câine de luptă ocoli sprinten colosul, în căutarea unui punct vulnerabil.
Totul se întâmpla rapid, foarte rapid, câteva batăi de inimă numai. Paralizat și fascinat, Grațiel urmărea înfruntarea memorabilă, în timp ce hormoni proaspeți, eliberați în sângele lui, îl pregăteau de fugă.
Curajul lui Tyson îl impresionă mai mult decât se poate spune în cuvinte. Dar raportul de forțe era strivitor.
Migoi trânti pumnii în pământ - marmura care pava mallul - așa cu fac marile primate ieșite din minți. Se lansă apoi în salturi spre Tyson, care dădea înapoi. Grațiel ar fi vrut să-l ajute, dar nu știa cum. În plus, picioarele jucau sub el, de gumă.
Dacă Tyson s-ar fi hotărât să fugă, ar mai fi avut o șansă. Încăpătânat și încolțit, sfârșitul lui era aproape. Neînfricat, începu să latre și mai înverșunat. Lui Grațiel i se păru că aude totuși în hămăielile lui o notă discordantă, de disperare.
Urletul care urmă se auzi probabil în jumătate de oraș. Pe Grațiel îl asurzi.
-Mhuarrrgharrg! Hmaaarrghhaarrrg! Ceva articulat, aproape omenesc.
Spre lauda lui, Tyson încercă să atace brațul care cobora peste el, dar creatura, vicleană, îl momea cu stângul ca imediat să-l atace cu dreptul și să închidă fatal palma gigantică peste bot. Apoi îl ridică cu ușurință și-l mușcă de cap. Pârâitul țestei fărâmate fu unul înfiorător. Săracul Tyson!
În chiar acel moment, Grațiel realiză că abominabila maimuță îl privea.
Făcu stânga-împrejur și sări prin spărtura din perete. Cu o ultimă privire înfricoșată aruncată în urmă, văzu bestia însângerată care forța cadrul prea îngust al ușii buticului, și venea după el.
 Grațiel începu să alerge cum nu o făcuse niciodată. Ghetele erau de plumb, și alunecoase. Fără să vrea, prinse cu coada ochiului detalii din cele trei grămezi macabre: creștet pleșuv, chip cu ochii deschiși și gura căscată, gât anormal lungit, piept decorat cu medalii viu colorate, picior dezgolit, cu pantof roșu și toc stiletto...Salvatorii! Cei din autocar! Ce masacru!
Zbură peste gărdulețul parcului de la mall. Virtuți atletice nebănuite se nășteau chiar atunci în el, cu Migoi pe urme. Avea impresia că nu se depărtează deloc. Alergă minute bune pe trotuar, și descoperi că frica face nămeții derizorii. Apoi se opri să-și tragă sufletul, secerat de efort. Îndrăzni să privească spre mall: clar profilați pe oglinzile cu ape schimbătoare erau doi Yeti, doi coloși. Niciunul nu privea înspre el. Ușurat, căzu în genunchi. Luă zăpadă cu ambele mâini și se frecă pe față. Bestiile nu-l urmăriseră, îl credeau neînsemnat. Era bine.
Undeva pe fundal, venit dintr-o altă lume, răsuna zgomotul unui motor ambalat. Tractorul cu plug? Reîncepu să alerge, pe cel mai scurt drum știut de el, spre casă.
Nu se opri să plângă la sediul organului. Risca o bătaie, cu poveștile nemuritoare pe care le avea de zis. Lasă-i să dea nas în nas cu Migoi! Ha-ha, râs amar. Amenzi usturătoare pentru maniere mizerabile. În vitrina instituției, un manechin obez în uniformă, posac, trăgea vicios din țigară, cu privirea pierdută.
Se lansă într-un labirint de străduțe. Nimeri pe o șosea interminabilă, paralelă cu parcul Poligon. Traversă o piață goală, sever înzăpezită. Apoi ajunse, în sfârșit, pe bulevardul familiar, așa cum sperase.
În mai multe rânduri, traseul lui se intersectă cu urme de Yeti. De două ori i se păru că vede namilele gheboase cenușii, la oarecare depărtare, și sprintă ca din pușcă. Dar era atât de surescitat, de galvanizat, că poate imaginația îl servise cu himere.
Acasă o găsi pe Teea captivată de televizor.
-Sst! îi zise ea. Vreau să aud!
Urmărea o transmisiune directă la breaking news. Reporterul înfierbântat peste măsură turuia de lângă leșul unui câine de luptă, în interiorul unui mall.
-E incredibil! șopti Teea. Îți vine să crezi?
Epilog
În acea noapte, Grațiel nu reuși să adoarmă. Foiala lui stârni mârâieli de protest din partea Teei, așa că fu nevoit să meargă în sufragerie, pe canapea, unde se înveli cu o pătură și adormi târziu, răpus de oboseala incalculabilă a zilei.
Dar avu un somn agitat, contaminat de bizarerii, și vizită mai multe coșmaruri populate de alegorii baroce ce-i provocau emoții implozive și pustiitoare. Un țipăt în vis, prelung și chinuitor, îl trezi. Ceasul arăta 3:15.
Avea febră musculară și senzația că se dezintegrează. Oasele îl dureau. Îi era sete. Se ridică anevoie și porni către bucătărie, pe întuneric. În blocul de vizavi erau lumini.
Prea multe lumini.
Bâjbâi după un pahar pe raft, turnă de la robinet, bău cu nesaț apa rece. Merse la geam: un etaj mai jos, chiar în bucătărie, se întâmpla ceva.
Își lipi nasul de sticla înghețată. Respirația se condensa în dreptul gurii. Vedea ca-n palmă.
Femeia era lipită cu spatele de fereastră. Bărbatul, furios ca un nebun, răsturna și răvășea.
-Ce balamuc! șopti Grațiel pentru sine.
Ce meschinării domestice.
 Ce tot făcea? Dementul trase de frigider și-l trânti în dreptul ușii închise a bucătăriei. Nu era o demonstrație de forță masculină, o încercare de a înspăimânta femeia, înțelese Grațiel. Omul bloca ușa, aparent. De ce?
Era posibil? Un fior de groază lovi stupul adormit de spaime veninoase din sufletul lui Grațiel. Se putea așa ceva?
Subit, se sufoca de emoție. Tremura pentru acei străini captivi. Anticipă ce avea să se întâmple, dintr-o dată era absolut sigur că sunt speriați de Migoi. Unul dintre coloșii care bântuiau orașul, apăruți din viscolul zilei trecute.
Partea de sus a ușii zbură țăndări și ceva alb-murdar apăru în cadru. Femeia nu mai știa ce face...deschise fereastra și sări spre copacul de dedesubt. Halatul ei alb rămase prins în ramurile goale, înzăpezite, agățat, o fantomă. Ateriză pe spate, îngropată în omăt. Bărbatul nici nu văzuse că soția îi sărise pe geam, arunca frenetic tot ce găsea spre creatura care-i intrase în toiul nopții în casă, scaune, sertare. Bucăți din zidul care-i despărțea dispăreau. Prea mare pentru a intra după pradă, Migoi spărgea peretele și își făcea loc. Mugetele lui fioroase îl îngroziră din nou pe Grațiel.
Cum de ajunsese chiar aici, la doi pași de el? Îi luase urma, îl căuta? Era greu de crezut.
Ce altă explicație să găsești? Coincidență? Doar nu se întâmpla în tot orașul, n-avea cum... Erau atât de mulți?
Îndepărtă cu dosul palmei gândul oribil din fața ochilor, ca pe niște fire de păianjen. Trebuia să-i ajute...să sune la ăăă...ăștia, unu-unu-doi, sau...Femeia se ridicase din nămeți, șchiopăta pe trotuar, spre bulevard... Nu cerea ajutor, nu striga. Nu venea spre blocul lor, vecin...
Zgomote neclare inundară spirala de apartamente în care locuia. Sub el, la parter, sau poate la unu, răsunară împușcături. Părăsi fereastra: omul se pregătea și el să sară, ezita, în timp ce antropoidul smulgea bucăți din zid: nu mai era mult până să intre. Mugetele oribile treziseră întregul bloc, toate luminile erau aprinse.
Teea veni la el, buimacă și alarmată. Ce se întâmplă? îl întrebă. Creaturile de la mall, sunt aici! Ne atacă, ne vânează în apartamente...Ești sigur? Da, da, sunt sigur, nu te uita pe geam, te rog, am văzut eu destul! Să fugim! Nu e timp, va trebui să blocăm ușa, ajută-mă să împing cuierul...Masa din bucătărie...Stt, ascultă!
Grațiel lipi urechea de ușă. Teea făcu la fel. De la etajele inferioare urcau până la ei bufnituri puternice și răgete de fiară.
Teea se albi la față. Amândoi se opintiră în cuier, apoi mutară canapeaua din sufragerie, cu eforturi supraomenești, și o răsturnară...Grațiel realiza ce baricadă iluzorie ridicau, care nu putea decât să întârzie atacatorul câteva minute, în cel mai bun caz.
-Așa, acum să mergem în dormitor. Ce faci? Teea luase un cuțit... Lasă ăsta, crede-mă, nu ți-e de folos. Punem dulapul mare în dreptul ușii. Frânghie, avem vreo frânghie? Va fi nevoie să coborâm pe geam. Să ne încălțam, ia ceva ușor, adidași...Trage hainele din cuier...Unde e Puki? Puki! Pis-pis-pis...
Motanul dormea în bucătărie, pe un scaun tras sub masă. Îl luă de-acolo.
Teea începuse să plângă. Grațiel o îmbrățișă și o încurajă. Ținea la piept pisoiul somnoros.
-Ia-l tu pe Puki, zise. Nu ți-am povestit. Azi am scăpat de ei alergând. Am fost mai iute. Și ei erau doi. Iar tu fugi mai tare ca mine. O să fie floare la ureche.
Pentru moment, era de ajuns. Teea se adună un pic, îl ajută să miște marele dulap vechi, care cântărea o tonă. Neștiutor, Puki se lungise în pat.
Se blocaseră în dormitor. La timp! Cineva sau ceva le bătea la ușă.
Aveau adidași în picioare. Se echipară cu pantaloni comozi, și pulovere groase. Zbuf-buf-buf! Lui Grațiel i se păru că se cutremură tot blocul. Teea îl privea fix, cu o lucire de nebunie în ochi. Ce facem acum, spuse ea. Fața i se strâmbă într-un rictus de dezgust.
-Avem zece minute până ajunge la noi. Poate un pic mai mult. Trebuie să coborâm, neapărat. Apoi fugim spre...bulevard. Vom vedea. Altă idee nu am.
Merse la geam, evaluă distanța până jos.
-Nu putem sări, e prea sus, zise.
-Ar fi trebuit să ieșim, să fugim pe scări. Liftul! Luam liftul!
-Prea riscant. Tu nu i-ai văzut, sunt imenși. Și agili.
-Păi, și-acum? Suntem în capcană. Ne ia ca din oală!
-Din instinct, am crezut că facem bine...să ne adăpostim, apoi să găsim o cale...
-O frânghie din cearceafuri! Înnodate între ele...În filme ține.
-E o idee...Legăm de calorifer. S-ar putea să meargă. Unde le ai?
-Aici... Teea scoase un teanc mare din dulap. Miroseau a flori.
Teea le desfăcu, Grațiel începu să le înnoadă.
Zgomot de lemn rupt, de perete sfărâmat le ajungea la urechi. Fragmente din zid care se împrăștiau.
Abominabila creatură dărâma sistematic pereții pentru a pune ghiara pe ei.
După zece minute, Migoi forța intrarea în dormitor,
Grațiel privea în jos la Teea, care alunecase cu succes în zăpadă.
Era rândul lui să coboare, cu motanul adăpostit la piept, pe sub pulover.
-SFÂRȘIT-
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 
 
 
 

 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 
 
 

 
 
 

 
 
 
 

 
 
 

 
 
 
 
 

Pestrea Ion-Daniel (apterix) | Scriitori Români

motto: winter is coming

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro