Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

M?n?stirea Arge?ului

de Iulia Elize


”?i cum îl videa,
Domnul îi zicea:
- Mândre ciob?na?
Din fluier doina?,
Pe Arge? în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arge? în gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai v?zut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid p?r?sit
?i neispravit,
La loc de grindi?,
La verde-aluni??”1


”Eu spun s? ne oprim o vreme aici.”, zise Manoil, cum deja se f?cuse întuneric, iar pe?tera aceea din creierii mun?ilor era potrivit? pentru înnoptat. Erau de to?i zece, ?i în c?utare de loc numai bun pentru M?n?stirea pe care voiau s? o zideasc? de la porunca lui Negru Vod?. Au colindat pentru aceasta ?ara întreag?, apoi, dup? cum se spunea ?i în tradi?ia veche româneasc?, era necesar ca M?n?stirea aceea de seam?, oricum s-ar fi numit ea, s? se ridice pe un loc sfânt, poate pe un col? de biseric? veche, un ciot dintr-o alt? biseric?, mai n?p?dit?, oricum, ceva asem?n?tor, un loc sfin?it odat?, acum f?r? folosin??. Ziua fusese lung?, ?i loc potrivit pentru m?n?stirea lui Negru Vod? tot nu au g?sit. Oricum, mai era vreme, purceser? de la casele lor abia de câteva luni. Iar acum, când se împlinise ceasul serii, trebuiau s? înnopteze, s? se opreasc? odat? ?i s? fac? foc la gura pe?terii g?site doar printr-un noroc mare ?i care îi va feri peste noapte de animalele s?lbatice. ”Mâine are s? vin? ?i acela mai puternic decât to?i, Negru Vod?, ca s? vad? de am g?sit loc bun pentru M?n?stire. ?tim to?i bine, s-a împlinit deja cealalt? lun?. Eu zic c? ne-o t?ia Voivodul la to?i capetele, când are s? aud? c? înc? nu am g?sit un loc potrivit pentru m?n?stirea lui care va fi cea f?r? pereche în lume...”, ad?ug? Manoil, apoi apuc? de un cap?t cremenea bine p?strat? ?i se porni s? o frece de o piatr? numai potrivit? de stârnit scânteia. Erau to?i zece cât se poate de fl?mânzi ?i de obosi?i, ?i de?i cutreieraser? multe locuri ?i vorbiser? cu mai mul?i s?teni ?i oameni de-ai locurilor, de vreo urm? de m?n?stire p?r?sit?, sau de un ciot de biseric? veche, culcat? la p?mânt din cauza vremii, nu au dat. Oricum, r?u nu era, aveau s? continue. Îns? se ?tia bine un lucru. Negru Vod? era dârz, dar crud cu aceia care urmau s? îi fac? M?n?stirea. Nu g?siser? înc? ce c?utau, dar aveau s? mai cerceteze, s? mai caute...

Peste noapte, s-au auzit tot felul de zvonuri. De p?s?ri, de animale fl?mânde, s?lbatice. Iar spre diminea??, la gura pe?terii a poposit un cioban, cu o turm? mic? de oi dup? el, credem c? nu mai multe de dou?zeci de capete. Pesemne, pe?tera aceea era locul lui de înnoptat, pe care îl ?tia mai dinainte. Manoil era singurul care r?m?sese treaz, trebuia s? vegheze focul ?i s? îl alimenteze cu lemne uscate, ca nu, Doamne fere?te, acela s? se sting?. Manoil era cel mai vrednic, dar ?i cel mai de?tept, dintre ei. Lucr?torii puteau dormi lini?ti?i, erau p?zi?i. Cel mai brav, dar ?i foarte ager la minte, Manoil. I se mai spunea ?i Manole. Lâng? Manole a poposit, a?adar, ciob?na?ul.

- Vreme bun?!...
- Da. Vreme bun?..., rosti înapoi Manoil, privind pe str?inul care se iscase în noapte, cu turma de oi dup? el.
- Am venit cu turma de oi dup? mine. Eu înnoptez aici adesea... ?ti?i? Acum am v?zut foc, dar tot am zis s? vin... Mica mea turm? mai st? câteodat? în pe?tera aceasta... dac? cumva suntem prea departe de stân?.
- Se poate intra, cum s? nu. Noi zece ocup?m pu?in loc ?i nu o s? v? deranj?m. Adic?telea, cu oile.
A?a... Asta nu este pe?tera mea, ci a lui Dumnezeu, cum toate sunt de fapt ale Lui. Eu sunt Traian, a?a m? numesc. ?i p?stor, ca ocupa?ie, dup? cum ?i dumneavoastr? foarte bine vede?i.
- ?tiu, da, cum stau lucrurile cu pe?tera aceasta. De fapt, se simte mirosul de oaie, de animal, m-am gândit repede c? s-ar putea s? mai treac? turme de oi pe aici...
- Asta a?a e, mai trecem...
?i, v?zându-l umblat ?i atât de prietenos, Manoil s-a gr?bit s?-l întrebe:
- Urmeaz? s? alegem un loc pentru o m?n?stire... C?ut?m un loc sfânt, poate un loc destinat pentru cele biserice?ti, unul care nu s-a mai folosit de mult, care s-a tocit din cauza vremii... Vrem s? construim o m?n?stire acolo!
- Aha!
- Dar nu g?sim locul!
Mai din jos de dealuri, în valea cea de sub primul rând de p?dure a Arge?ului, acolo pare-mi-se era odat? o biseric? foarte veche, din care a mai r?mas doar un ciot... De fapt smârcuri, cum spuneam, s? fie, ?i arini?ul care nu te las? defel s? observi c? acolo erau odat? locuri sfinte, fapt ?tiut numai printre oierii locurilor...
- Ce spune?i?
- Pot s? vin mâine diminea?? ?i s? v? ar?t. Locul nu e departe de-aici...
- Mul?umesc!
- N-ave?i de ce! Cu drag!
- De Negru Vod? s? fi auzit, ?i de m?rirea sa? El ne-a dat o comand?. Cea mai frumoas? monastire, s? fie!
- Negru Vod?, adic? domnul nostru, al ??rii? Pe la ?coli nu am prea fost, dar cine s? nu fi auzit de Negru Vod?? E aprig tare...
- Atunci s? dormim. Noaptea e un sfetnic bun. Mâine o s? vedem ce are s? fie...
- ?ti?i, pot s? v? povestesc o istorisire cu mioare. Asta dac? tot sunt p?stor, ?i mai ?tiu ?i eu...
- Povesti?i, cum s? nu!
- Nu mai e mult pân? ce se sparge culmea cu raze prea ro?ii..., ad?ug?, ru?inat, ?i se a?ez? mai bine pe lâng? Manoil. De fapt, mai erau câteva ore pân? avea s? se crape de ziu?. Iar câinii lui Traian au l?trat, strângând oile în preajma pe?terii, unde ad?stau Manoil cu p?storul, care, dup? rânduirea animalelor la culcu?, au continuat s? vegheze focul, câteva ore bune în plus. Niciodat? nu ai ?ti ce se ascunde în noaptea adânc?...


”Ba, Doamne,-am v?zut,
Pe unde-am trecut,
Un zid p?r?sit
?i neispravit.
Cânii, cum îl vad,
La el se r?p?d
?i latr?-a pustiu
?i urla-a mortiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
?i curând pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua me?teri mari”2


A doua zi, p?storul Traian le-a ar?tat me?terilor locurile acelea mai ascunse ?i împrejurimile. ?i nu ?tim cu exactitate de ce câinii lui Traian au l?trat înc? ?i mai tare, dup? ce s-a g?sit locul acela potrivit, pe care aveau s? îl aleag? pentru m?n?stirea cea nou?. Adic? un ciot de biseric? foarte veche, ascuns? între arini. Acum ar fi putut s? vin? la ei Negru Vod?, g?siser? locul c?utat îndelung, în ultimele dou?-trei luni în care au colindat voievodatul. Acela era ca ales ?i unul mai potrivit nici c? se putea, dup? p?rerea me?terilor. Dar lucrurile trebuiau s? mearg? strun? ?i de aici înainte, altfel aveau s? primeasc? furia ?i pedeapsa lui Negru Vod?. Trebuia s? fie totul a?a cum ar fi trebuit, spre cinstea ??rii ?i a lui Negru Vod?, domnul ei pream?rit. ?i cum s? nu fie mul?umit ?i voievodul, aflând toate acelea? Le va da averi nepieritoare, îi va face, din calfe, boieri, ?i îi va acoperi cu aur, doar s? îi cl?deasc? cea mai frumoas? m?n?stire de pe p?mânt. Altfel, dac? nu vor reu?i, a lor va fi pedeapsa cu moartea. Dar lucrurile nu aveau de ce s? fi fost atât de întunecate pe cât ar fi putut. G?siser? locul, iar m?n?stirea avea s? se cl?deasc? cu siguran?? cu cea mai mare pricepere... Doar erau me?teri mari, cei mai mari din ?ar?, nou?, ?i cu Manoil zece; iar Manoil era cel mai destoinic. Cel mai brav dintre to?i, ?i cel mai ager la minte.

Zis ?i f?cut. Me?terii s-au apucat imediat de lucrare. Au s?pat temelia, au întins toate sforile necesare pentru a delimita astfel perimetrul construc?iei. Totul p?rea a?a cum trebuie, lucrurile nu aveau cum s? mearg? prea r?u, sforile întinse p?reau s? confere contururile care ar fi asigurat stabilitatea dorit?, se apucaser? de temelie, apoi aveau s? urmeze primele ziduri. Materialele erau preg?tite, ustensilele, lemnul, c?r?mida, cimentul ?i apa, umpluser? deja zece-unsprezece g?le?i, f?cuser? funda?ia, ?i s-au pornit s? ridice cel dintâi zid. Lucrar? destoinic câteva s?pt?mâni, primele ziduri începeau s? prind? form?. Îns?, spre mirarea lor, au g?sit unul dintre ele, ca peste noapte, culcat la p?mânt. Mai mult de trei s?pt?mâni de la în?l?are nu rezista. Se pr?bu?ea, pur ?i simplu, la p?mânt. Zidirea întreag? s-ar fi pr?bu?it la p?mânt, f?r? zidul principal, de structur?. ?i tot ceea ce zideau într-o zi, într-o s?pt?mân?, dou?, brusc, peste noapte, c?dea, din nou, la p?mânt. Ce s? fi fost acela? Ce blestem? ?i a?a s-a întâmplat cu zidurile M?n?stirii s?pt?mâni în ?ir, iar cei zece me?teri s-au l?sat atunci cuprin?i de o fric? nemaipomenit?. Ce ar fi fost dac? Negru Vod? i-ar fi pedepsit amarnic, pentru c? nu puteau ridica odat? zidurile m?n?stirii? Într-o noapte, me?terul Manoil a avut îns? un vis. ?i când s-a trezit, a?a le-a povestit celorlal?i:

- Se f?cea c? se ridica aici M?n?stirea. ?i era atât de frumoas?, cum alta în lume nu mai este. Dar zidurile ei nu vor rezista s? le cl?dim, decât dac? sora sau so?ia unuia dintre noi va fi zidit? în M?n?stire. A?a v? spun, cum tocmai am visat.
- Cum, se speriaser? me?terii, S? fie zidit? so?ia sau sora noastr? în M?n?stire, Manoil? Tu ?i-ai pierdut min?ile? Nu crezi, Manoil, c? ai c?piat, ?i c? nu mai e?ti întreg la minte?
- Eu a?a am visat. ?i a?a v-am ?i spus, dup? cum a fost visul acela, de peste noapte.

?i de atunci, pare-mi-se, s? fi început co?marul, de la acel vis al lui Manole. Gânduri înv?lm??ite nu i-au dat de atunci pace. Cum, Doamne fere?te, s? zide?ti o femeie într-un zid de biseric?? Ce vis de blestem s? fie acela? Apoi iar??i, gândul n?prasnic, c? altfel, dac? nu or g?si ce s? fac?, dac? nu vor cl?di m?n?stirea, s-o întâmpla atunci ceva r?u, cu ei ?i cu familiile care îi a?teptau pe acas?, care pesemne aveau s? cunoasc? furia lui Negru Vod?. Avea s? îi c?s?peasc? pe to?i. Probabil, avea s?-i omoare, cu tot cu familiile lor.

- Eu a?a am visat..., î?i spunea în sinea lui Manoil, ?i continua s? le povesteasc? ?i celorlal?i, cu inima rupt? în dou?. Eu doar a?a am visat...
- ?tii, Manoil, acesta este de fapt un loc de blestem. Ceva de blestem s-a perindat odat? pe aici, un duh r?u. Locul nu este bun.,a r?spuns atunci o calf? mai b?trân?, care pesemne v?zuse multe la via?a lui. Î?i aduci aminte, Manole?, a continuat el. Câinii lui Traian au l?trat mult, pân? am g?sit acest loc, pe care noi l-am crezut unul potrivit. Pesemne, nici vechea biseric? nu a avut zile prea bune, de-a lungul timpului, pe aici. Cine ?tie ce blestem s? ne fi amenin?at ?i nou? zidurile noii m?n?stiri... Eu zic c? nu o s? reu?im în asta, în a o cl?di, a?a cum se cuvine...
- Vorbe?ti prostii, b?trâne! Numai snoave de speriat pruncii! Chiar mâine, v? spun, merge?i acas?, la femeile voastre, ca s? ne lini?tim. Nu mai avem ce c?uta aici, pe Arge?. S? st?m acas? dou?, trei luni, apoi s? ne întoarcem, cu o alt? inim?, înapoi la munc?. Eu a?a zic, c? ar fi mai bine, pentru noi.
Poate ar fi bine s? facem asta!, c?zur? de acord to?i. Dar ce o s? facem cu m?n?stirea? Vezi c? pic?, Manoil! Doar vezi bine asta!
- Eu nu cutez nici s? m? gândesc, nici s? hot?r?sc! Eu a?a zic, c? o s? murim cu to?ii, dac? nu vom face ceva în?elept, dup? visul meu puternic, care mi s-a ar?tat! Altfel o s? fim omorâ?i cu to?ii!
- E?ti nebun, Manoil! Tu ?i-ai pierdut min?ile, me?tere!
- Numai a?a vom r?zbi, v? spun eu!, se împotrivi îns? Manoil. O nevestic? frumoas? (sau o surioar? prea dulce) a unuia dintre noi va fi zidit? în temelie. Eu a?a zic, altfel murim cu to?ii, c?s?pi?i de furia lui Negru Vod?...
- Uci?i de Negru Vod?, vrei s? spui.
- Da. Uci?i.
- Crezi c? suntem nebuni, Manoil? C? ne gândim la asta?
- Poate...
Îns? în noaptea urm?toare, Manole a avut acela?i vis, înc? unul mai crunt. Se f?cea c? o femeie foarte frumoas?, cum nu a fost alta pe p?mânt, era zidit? în M?n?stire, iar Iisus, foarte mic, l?crima când ar fi v?zut însu?i Templul lui Dumnezeu ridicat dup? trei zile, la zeci de mii de kilometri distan??. ”S? fie un vis de la Dumnezeu? S? îmi deie un s?mn?”, s-a întrebat Manoil, cu lacrimi în ochi.
Nici nu ?ti?i ce am v?zut în vis!, le-a zis Manoil me?terilor. ?i le-a povestit din nou visul, b?tut de gânduri z?p?cite. Atunci a?a r?mâne... Dup? cum am visat eu...
- Manoil, nu e?ti în toate min?ile!, s-au împotrivit din nou me?terii.
- Crede?i c? eu nu sunt distrus? Dar nu avem ce face... Pentru M?n?stirea aceasta, Negru Vod? o s? ne omoare pe to?i, ba chiar ?i pe cei pe care îi avem pe la casele noastre. Nu e chip s? nu facem a?a cum se arat? în visele acestea. Cumva sunt cu voia lui Dumnezeu.
- Sau de la Satana, Manoil!
- Mai avem câteva luni pân? atunci. S? lu?m, zic, o pauz?, poate s-o schimba ceva ?i nu o fi nevoia aceasta z?p?cit?, de a jertfi soa?a sau sora unuia dintre noi. Eu zic s? mergem pe la casele noastre, ?i s? oprim lucrul... Oricum, ce cl?dim, se pr?bu?e?te, din temelie, peste noapte. O s? st?m pe la casele noastre, zic eu, cât s? fie? Trei luni. Nici mai mult, nici mai pu?in. Apoi o s? ne întoarcem to?i aici. ?i la urm? o s? a?tept?m venirea de acas?. Niciun cuvânt surorilor sau so?iilor noastre. S? vin? de-acas? cu de-ale gurii, sau cu ce ar vrea ele s? mai vin?... ?i Doamne fere?te, s? îl aib? Dumnezeu în paz? pe acela care va fi b?tut într-o zi de nenoroc, a c?rui so?ie sau sor? va veni, întâia, aici, unde se va pune de m?n?stire!
- Oare e bine, Manoil?
- Cu sau f?r? vis din cer, crede?i, calfelor, c? mie îmi face pl?cere? Sunt om, sunt om, sunt om... Dar o s? primim vizite, fiecare, de acas?, din luna care urmeaz? dup? ce ne reîntregim, adic? din septembrie. ?i în primele zile ale lui septembrie, sau când o fi, de va veni ?i nevasta sau surioara cuiva, prima din ele, vom avea ?i datul nefericit, pentru cl?direa cea mare, pe care o dore?te atât Negru Vod?.

(...)


”Tu e?ti femeia mea, oaza pieptului meu.”

Manoil o strânse pe Ana la piept, f?r? nicio înfrânare. Nu o v?zuse de mult pe Ana. Of, draga lui nevestic?, pas?rea l?untrului s?u... ?i, probabil, al?i nou? me?teri î?i strângeau, la fel de speria?i, nevestele sau surorile c?tre piept, munci?i acum de gânduri negre. ?tiau pesemne bine ce îi a?teptau, viitorul, cele câteva luni de co?mar, pân? când se va afla care ar fi fost jertfirea. De fapt, ca ?i Manoil, al?i nou? b?rba?i se rugau ca momentul acela s? treac? pe lâng? ei foarte repede, s? nu ajung? la ei niciodat? sau s? se prelungeasc?, dac? s-ar putea, pân? la infinit. Prima lun? din septembrie, s? fi fost atât de mult ?i atât de pu?in! Doamne sfinte, pe cine are s? cad? ghinionul destinului aceluia fatidic? ”Oare pe surioara mea? Tocmai pe draga mea soru??, pe care o iubesc atât de mult de când m-am n?scut? Pe sora mea cea mai mic?, pe îndr?gita mea soriu??? Nu, femeia n-o s? vin? niciodat? la mine!”

- Ana, ?tii, sunt nebun! Sunt cel mai mare dintre nebuni!, zise Manoil, dup? ce se desprinse de femeia lui, care i se încol?cise în carne, ?i femeia, înc? ag??at? de el, îi zicea:
- Nebun tu, Manoil? E?ti prostu?, doar atât... E?ti cel mai prostu? dintre prostu?i!
- Eu, Ana?
- De ce, Manole, s? fii nebun? E?ti prostu?. Iar eu te iubesc ?i a?a prostu? cum e?ti tu, uneori. Doar uneori, Manoil., i-a zis, apoi s-a uitat, a?a gale??, la b?rbatu-s?u. ”Uneori”... ”uneori”... ”uneori”..., îi ?iuiau lui Manoil cuvintele Anei în ureche. ?i-apoi se porni s? o iubeasc? ?i mai îndârjit, istovit, parc?, la r?stimpuri. ?i la urm?, a privit-o ca un nebun, spunându-i:
- Auzi, An?? S? nu vii la mine cu demâncare. S? m? la?i s? r?bd. Eu atâta te rog, Ana! ?i o crâmpo?i din nou peste pieptul lui, înfundându-?i c?p?tâiul în p?rul ei cu miros foarte vag de cire?e s?lbatice.
- Cum s? nu vin, Manoil? Atâtea luni, s? nu te v?d eu?, îi r?spunse, zâmbind ?i foarte ro?ie în obraji, ?i desprinzându-i-se din bra?e.
- S? nu vii, Ano! Eu atâta î?i zic! Sunt nebun dac? vii, s? nu vii!
- S? nu viu?, râse, cu gropi?e ro?ii în obrajii amândoi...
- Nu, Ana mea!, apoi o privi în adâncime, încercând s? par? întreg, ca femeia s? nu îi sesizeze înfrico?area.
- Nu vin, atunci, Manoil.
- Promi?i?
- Î?i promit. ?i femeia începu s? râd?, zglobie ?i foarte frumoas?, o mândre?e de femeie care cu siguran?? era. Îl iubea mult pe Manole ?i me?terul era convins acum c?, din iubire, Ana îi va asculta porunca.
- S? nu vii auzi, Ano? Nu e de glum?!
- Nu vin atunci, Manole... Dac? tu zici s? nu, atunci nu vin.
- Mi-ai promis, Anu??!
- Da... Cu mâna pe inim?! ”Pe inim?”... ”pe inim?”... ”pe inim?”... ?i din nou o crâmpo?ea ?i o frângea cu palma, din nou ar fi vrut s? se fac? zid ?i art?, în carnea ei tân?r?. O iubea de fapt ca pe ochii din cap.

Manoil mai r?m?sese al?turi de so?ia lui pân? spre sfâr?itul lui august. Apoi se gândi, cu groaz?, c? ar fi fost timpul ca s? revin? în Arge?, ?i s? se reîntregeasc? cu ceilal?i me?teri ?i s? încerce s? refac? construc?ia la m?n?stirea ce nu a vrut s? se cl?deasc?, nici pace. ”Acel septembrie blestemat, poate nu va veni...”, î?i zicea, ca ?i cuprins de friguri, Manoil. Poate de data aceea zidurile vor rezista. Poate nenorocita aia de M?n?stire nu se va mai pr?bu?i. ”Ce vrea toat? lumea asta de la mine? S? stau acum ?i s? m? gândesc c? probabil jertfa va purta numele Anei, sau pe al surorii mele? Este o mare nerozie, totul! Munca, orice cl?desc cu mâinile acestea de me?ter, totul! Cine sunt ei, de îmi înfig pumnalul acesta în piept, pân? în septembrie, ?i ce vor de la mine?”

S-au reîntâlnit cu team? to?i zece. Niciunul dintre ei nu sim?ea în suflet altceva decât o spaim? vecin? cu moartea. Oare ce avea s? se mai întâmple de acum, cine ar fi fost jertfa? Care so?ie, care surioar?? De acum se reîntregiser? ?i reluar?, la sfâr?itul lui august, lucrul la zidurile viitoarei m?n?stiri, care, ca prin blestem, s? se fi tot fi cr?pat acum dou? luni ?i ceva. Lucrul era destoinic, to?i î?i d?deau str?dania. ”Poate acum o s? reziste, ce zice?i, b?rba?i cu bra?e de fier? Facem treab??”, îi îmb?rb?ta din nou Manoil. Îns? ?i lui îi era fric?, ca ?i celorlal?i. ?i, când începuse s? se mai r?ceasc?, pe-afar?, teama nu îl mai l?sa decât cu greu afar? din col?ii ei. Avea oare s? fie bine? ”Doar i-am spus Anei s? nu vin?. I-am poruncit!” O jum?tate de or? se l?sa cuprins de spaim?, celelalte ?ase-?apte muncea la ziduri, str?duindu-se s? le ridice dup? o tehnic? irepro?abil?. Era ceva de furc? cu construc?ia aceea, nu voia pur ?i simplu s? stea dreapt?, se n?ruia. Parc? nu era leac, pentru aceast? problem? f?r? cap?t. Cum trecea timpul, zidului îi venea s? alunece ?i s? se n?ruiasc?. În van încercaser? fel ?i fel de tertipuri. Niciun rezultat, zidul r?mânea la fel de capricios, la fel de sensibil, parc?, chiar ?i la o adierea de septembrie. ”Poate visul lui Manoil nu era chiar atât de r?u! Trebuie s? îi d?m zidului jertf?! Altfel, nu st?!”, au spus atunci me?terii, extrem de determina?i s? reu?easc? s? ridice construc?ia. ”Poate nu era un vis chiar absurd. Crea?ia cere jertf?, pesemne! Aceasta e probabil legea firii, Doamne iart?-ne, c? noi vinova?i nu suntem, ci doar însp?imânta?i!, î?i spuneau ei, înfrico?a?i de pedepsele lui Negru Vod?. ”Dar jertfa nu o s? fie din casa mea... Nu o s? fie so?ia sau sora mea...”, î?i ziceau, îns?, to?i zece. ?i, credem, nicio so?ioar? ori nicio surioar? nu aflaser? de secretul plan al me?terilor, altfel pedeaps? mare. Mai mult sau mai pu?in, fuseser? îns? îndemnate, toate femeile, s? nu vie în preajma construc?iei m?n?stire?ti. S? nu vin? nicidecum, în septembrie, ?i nici în octombrie, când era prea frig pentru a c?l?tori. S? î?i a?tepte mai întâi urmele bocancului b?rbatului, ?i doar apoi s? deschid? u?a. A?a s? mâie. S? nu plece, de z?lude, la drum lung. A?a le înv??aser? to?i. ”C? nu se vrea... C? nu e bine!” Ci poate la prim?var?... Oricum, nicio femeie nu se ar?tase înc? pe cale. Fuseser? în?elepte, dup? ce auziser? ele câte ceva... Îns? povestea cu zidurile p?rea înc? nerezolvat?.

Pân? într-o zi, când se v?zu, din dep?rtare, trupul frumos al unei femei, care venea înspre ei, leg?nându-?i ?oldurile. Era Ana. Manole o privi din dep?rtare. O recunoscuse ?i nu prea. S? fi fost Ana, ori nu era ea? Femeia se apropia din ce în ce mai mult, zvelt? ?i foarte tân?r? ?i frumoas?. O zân?. O, nu. Era chiar Ana. ”Nu se poate. E femeia mea!”, apuc? s? î?i spun? Manoil, apoi sim?i c? îi veni cu le?in ?i cum i se întunec? zarea. Nu se putea totu?i s? fie Ana, era Ana ori nu? Femeia aceea era parc? mai împlinit? la trup decât Ana a lui, poate nu era totu?i Ana. Nu, s? nu fi fost Ana.

?i totu?i so?ia lui Manole era. Ea era... O, nu! ”E Ana...”, zise, aproape împietrit de groaz? ?i mort. Calfele r?suflaser? acum u?urate, în afar? de Manoil, care o privea acum îndelung pe cea care venea pe c?rare. O privi mut ?i mort, cum venea c?tre m?n?stire, leg?nându-se pe ?old ?i foarte frumoas?. Nic?ieri pe lume nu exista o femeie mai mândr? ?i mai frumoas? decât nevestica lui., î?i zicea acum me?terul, sim?indu-?i mintea din ce în ce mai r?t?cit?.

Nic?ieri nu exista o femeie mai dulce decât Ana Manole a lui... Of, Doamne! Chiar asupra lui s? fi c?zut blestemul? Poate doar i se p?rea, poate nu era adev?rat, poate aceea era doar o iluzie nefericit?. Doar îi spusese s? r?mân? acas? ?i Ana îi promisese s? nu vin? la m?n?stire. De ce s? î?i fi c?lcat Ana promisiunea? De ce? ”De ce...?” ”De ce...?” B?rbatul o privea împietrit, iar celelalte calfe se apucaser? deja de preg?tit mortarul. O mân? de ciment, plus o mân? de nisip ?i de ap?. Aveau de zidit o femeie. Cu lacrimi în ochi, aveau de zidit o femeie.

(...)

Dar Ana avea pe chip un zâmbet mare ca o duminic?. Era fericit?, venea înspre Manole leg?nându-se, fericit?.
- Manoil, a?tept?m un copil!
- Un copil? De ce ai venit, Anu??? ...Mortarul era deja preg?tit, în nou? g?le?i pline, câte calfe, în afar? de una, care z?cea aruncat? în iarb?.
Sunt îns?rcinat?, Manoil, de asta am venit... S? î?i zic. Nu mai puteam a?tepta.
- Da. Acum în?eleg c? Dumnezeu este uneori r?u, Ana mea.
- Cum s? fie r?u? Ai înnebunit, Manoil. Dumnezeu ne-a dat cel mai frumos dar de pe lume!
Dac? am f?cut un copil cu tine, atunci înseamn?, nu?, c? Dumnezeu este, într-adev?r bun. ?i Manole sim?ea cum înnebunea. Cum î?i pierdea, încet, min?ile.
St?team în cas?, de una singur?, ?i nu mai puteam a?tepta. Adic?telea, s? î?i zic, Manoil.
- Vrei s? ne juc?m, An??, o întrerupse pe femeia lui, sim?indu-?i creierii z?p?ci?i.
- S? ne juc?m, Manoil?
Dac? o s? avem un copilandru, atunci trebuie s? ne înv???m s? ne mai juc?m, din când în când...
A?a se zice, nu?
- Da...
- ?i vrei s? ne juc?m, Manoil? Începu s? râd?.
- Ascult?, iubita mea., o întrerupse, str?duindu-se s? î?i ascund? lacrimile. Cel mai simplu joc de pe lume!, îi zicea. Uite, tu stai pe zidul acesta... Vezi, înc? nu e s?vâr?it. ?i eu m? fac, doar, c? te zidesc!
- Cum a?a, Manoil?
- Ne juc?m de-a femeia zidit?, tu doar trebuie s? stai! Apoi ie?i afar? din zid, ?i m? zide?ti tu pe mine! Priceput?
- Da, Manoil. Acum în?eleg!
- Atunci punem de-un joc, Anu??? ?i privirea lui Manoil se întunecase, ca de moarte. ”L?sa?i-m? pe mine. Eu trebuie s? fac asta.”, le zise celorlalte calfe, care îl priveau împietri?i. ?i se apuc? s? î?i zideasc? nevasta, care st?tea foarte cuminte ?i parc? mai plin? la trup decât o l?sase acum trei luni, acas?. ?i începu s? o zideasc? exact pe locul unde trebuia s? continue lucrarea început? din zori, în timp ce femeia râdea, foarte ro?ie în obraji ?i în cuvintele dragostei.
- Numai un pic, Manole, mai r?mân! Apoi î?i dau s? m?nânci, ?i-am adus de fapt demâncare... Numai un pic stau, în zid, s? nu te ?iu cumva din lucrul t?u pre?ios!
- Las? co?ul, Anu??, acolo jos, în iarb?, pân? se termin? tot.
- S?-l las?
- Lâng? g?leata aceea pe care eu, unul, nu am umplut-o, ci dracul! Las? co?ul ?la acolo, jos, din el nu o s? m?nânc eu., zise cu glas stins, ca femeia s? nu îi priceap? cuvintele.
- Da, Manoil. ?i femeia î?i a?ez? co?ul jos, ?i se rea?ez?, u?or emo?ionat?, dar înc? îmbujorat? ?i cu un râset frumos, acolo unde îi indicase me?terul. ?i acesta se apuc? s? o zideasc?, mai întâi picioarele, pân? la glezne, apoi pulpele ?i genunchii, pe fiecare. Continu? s? pun? mortar cu mistria, pân? ce nu se mai putea distinge partea de jos a rochiei femeii, apoi îi zidi mijlocul, ?i, la sfâr?it, când urma s? îi zideasc? pântecul, nu mai rezist?. Începu s? plâng? ?i s? se zbat? la inim? ca un nebun. ”Îmi omor copilul.”, î?i zise. ?i Manoil era mort pe din?untru ?i surd, zicându-?i încontinuu c? î?i omoar? femeia ?i pe pruncul nen?scut. ”Nu, zidul M?n?stirii mi-l omoar?...”, î?i zicea apoi, iar fa?a îi era tumefiat? de la atâta durere.
- O s? las de aici pe altcineva, Ana!, când mistria atinsese pântecul femeii.
- Nu, tot tu!, ?i femeia râdea, cu gândul la jocul acela neobi?nuit. ?i atunci a zidit-o toat?.
Începe s? m? strâng?, Manoil!, icni femeia, dup? un timp.
- Te strânge?
- Un pic. Doar pu?in. Termini, apoi mânc?m amândoi din ce ?i-am adus. Dar m? strânge cam tare, dragul meu!
- Te strânge?
- Un pic. ?i coastele începuser? s? o doar?.
- ?i m? zide?ti ?i tu... ?i nu mai ?tiu apoi nimic de el, ?i c?zu chiar lâng? femeia zidit? cu mortar drept în zid, zvârcolindu-se tare. Nimeni nu a îndr?znit atunci s? o scoat? pe Ana din zid, ci l-au stropit repede pe Manoil cu apa nefolosit? din cea de-a zecea g?leat?...

Pe locurile acelea se întinde acum o M?n?stire adev?rat?, numit? M?n?stirea Arge?ului. Se spune c? Negru Vod? a apreciat ca nemaipomenit? construc?ia, numind-o cea mai frumoas? de pe p?mânt, cu adev?rat inegalabil? în frumuse?e. ?i c?, nemaivrând ca me?terii s? construiasc? alt? dat? una ?i mai trainic? ?i mai frumoas? decât aceea, a pus ca me?terii s? fie izola?i pe acoperi?urile lucr?rii. ”Oare lumea aceasta este prea nebun? cu omul?” Me?terii, v?zându-se p?c?li?i, ?i-au încropit, pe jum?tate mor?i de spaim? ?i de prostia jertfei zidite, de credulitatea lor, tocmai din frânghiile ?i scândurile r?mase dup? finisarea lucr?rilor, ni?te înlocuitoare de zbor, care s?-i scape. Îns? nu venise îns? în lume vremea zborului, ?i, încercând s? zboare, s-au pr?bu?it cei zece atunci, tocmai lâng? m?n?stirea c?reia doar o femeie ?i copilul ei nen?scut i-au dat via??. ?i a?a a fost, oameni buni.

”Oare am înnebunit, Ana mea?, ?i-a zis Manole, dup? ce, înnebunit, ?i-a ispr?vit lucrul, care îl blestemase, apoi s-a aruncat de pe m?n?stire. ?i a murit Manole, ca într-o eliberare. ?i poate Manole ?i-a g?sit lini?tea, mai jos, pe p?mânt, ?i eliberarea dorit?, gemând n?prasnic, în numele unui Dumnezeu prea nemilos cu ei trei, auzind, înainte de moartea iminent?, cuvintele femeii sale iubite:

”Manoli, Manoli,
Me?tere Manoli!
Zidul r?u ma strânge,
?â?i?oara-mi plânge,
Copila?u-mi frânge,
Viata mi se stinge!
Iar unde c?dea
Ce se mai f?cea?
O fântâna lin?,
Cu apa pu?in?,
Cu apa s?rat?,
Cu lacrimi udat?!”3

?i pe locul mor?ii celor doisprezece, zece calfe, plus o femeie ?i copilul ei nen?scut, adic?telea chiar lâng? m?n?stire, se spune c? a curs, un timp, un izvor.



Not?: în text exist? la -1-, -2-, -3-, inser?iuni din Balada ”Monastirea Arge?ului”, dup? Vasile Alecsandri, ca surs? de inspira?ie.

Iulia Elize (poema) | Scriitori Români

motto: Tainele umbl?, au t?lpile umede ?i frumoase, tainele sunt, parc?, întregi (Iar eu sunt, parc?, un vindec?tor)

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro