Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Zile de vară

de Maria Tirenescu

La începutul lunii iulie, familia Albu și-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceștia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.

În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut.

- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?

În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu știau prenumele proprietarului, și după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat.

Domnul Albu a înțeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeași stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia și ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puțin, eventual să doarmă.

Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit și Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie.

Se mobilizaseră cu toții. Doamna avea de lucru și la bucătărie, dar ajuta și la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.

Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operațiunile care presupuneau efort fizic susținut. Încărca roaba și căra butucii de la poartă până în magazie.

Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porțiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălțime.

- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana.
- Sigur că mai poți!
- Am transpirat și aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?

Ion muncea cu spor. Ana abia reușea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport.

- Ioane, știu că ești puternic, ești învățat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Știi bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt și pensionară de câțiva ani buni.
- Am înțeles, Ană! Mergi de te odihnește puțin! Mă ajută Ion!

Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură și o salată de roșii.

Cei doi bărbați s-au așezat obosiți la masa pregătită în curte, sub vița de vie. Au băut câte un păhărel de țuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluți. În Ardeal se face o ciorbă ca de perișoare, dar amestecul ca pentru perișoare se pune în ardei. Se servește cu smântână.

Fiindcă toți erau obosiți, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două și jumătate.

Ion a rămas în curte, pe șezlongul așezat la umbra viței de vie. Ana și Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieșit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muștele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceașcă de cafea și și-au reluat vechile activități.

- Mai sunt vreo șapte roabe! spune la un moment dat Ion.

S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbați să termine de transportat și stivuit lemnele și ea a plecat la bucătărie.

Era cald, obosiseră... Invitați la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care și-a turnat puțină apă minerală, apoi a plecat.

În mijlocul curții rămăseseră două grămezi de rumeguș. Ana se uită la barometru. Nu anunța ploaie, chiar dacă muștele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineață de adunatul și depozitatul rumegușului. Era prea obosită.

A doua zi, de dimineață, Ana mătură curtea și umplu doi saci de plastic cu rumeguș. Pe la 11 a avut o stare de neliniște... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase și stătuse cam mult în curent.

Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualități online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Ațipise.

Când s-a trezit, nu se simțea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumegușul rămas. A oprit laptopul și a rămas să mediteze în liniștea și răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mișcare o deranja.

Câteva tunete au trezit-o din meditație. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.

A ieșit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii și a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.

A dus un sac cu rumeguș. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau și se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele și să adune ceea ce se putea uda de prin curte.

Trenul a sosit cu întârziere. Ana și-a spus că a trecut puțin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumegușul cernut și a fugit în casă.

A început să picure și de afară se auzea un zgomot neobișnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucățică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina.

Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor și plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puțin de o jumătate de oră.

Ana a ieșit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viță de vie. Erau și câțiva ciorchini rupți. În mișcarea spre poartă, apa a deplasat așchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemișcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguțe și frunze.

Femeia ieși în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată și îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micșorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăți de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.

În mai puțin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumegușul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce și abia după aceea să fie dus în magazie.

- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumegușul.
- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alții.

Ana intră în casă și porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraș. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei.

În acea seară nu a mai ieșit la poartă. Facebook-ul din stradă, așa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcționa în special dimineața. Până atunci, toată lumea aduna informații de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude și prieteni.

Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineața următoare!

Maria Tirenescu (Miorița Alba) | Scriitori Români

motto: un om intre oameni

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro