Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Roata cea mare

de Maria-Mihaela Sârbu

Bătrânul urcă în avion și privi înapoi. Nu îi făcea nimeni semne prin geamul terminalului. Totuși nu avea niciun motiv să se simtă părăsit; luase cina împreună cu copiii, înainte cu o seară, atâta doar că niciunul nu reușise să scape de la serviciu pentru a-l conduce la aeroport. Era firesc. Aveau de acum viețile lor de adulți pe cale de a a-și întemeia propriile familii. Fiica lui avea o carieră de succes în relații publice și un logodnic specializat în drept; fiul era deja căsătorit de câțiva ani, lucrau amândoi în domeniul sănătății, așteptau un copil. Îi vizita pentru prima oară de la nunta băiatului; între timp, se așezaseră la propriile case, pentru care urmau să plătească cel puțin zece ani de acum înainte. Nu era de acord cu asta, dar nimeni nu îl mai asculta demult pe el.

Îi trecuse vremea. Ultimul capitol începuse deja în ziua în care soția lui murise. Mai vârstnică decât el cu cinci ani, fusese o femeie răbdătoare, calmă și fermă cu copiii, atentă cu el, fără pretenții prea mari în ceea ce o privea. De-a lungul vieții împreună, nu se certaseră niciodată, iar ea nu încercase niciodată să fie altceva decât stăpâna casei și îngerul păzitor al familiei. La sfârșit, medicii îi descoperiseră cancer în ultimul stadiu; era prea târziu pentru tratament; muri în decurs de câteva săptămâni – senină, zâmbindu-i. Apucase să își vadă copiii pe drumul cel bun; era mândră de ei și încrezătoare în capacitatea fiecăruia de a-și construi o viață frumoasă. Nu își făcuse niciodată iluzii în legătură cu ceea ce oamenii numesc fericire, noțiunea i se părea supralicitată, ca și aceea de succes, de altfel. Pentru ea, pacea sufletească era bunul cel mai de preț, singurul pe care merita să îl urmărești, iar drumul spre el trecea prin onestitate, sacrificiu de sine și bună cuviință. Fusese o femeie pe măsura acestor principii. Îi făcuse viața ușoară și lui, și copiilor. Acum însă, privind înapoi, își amintea de ea ca și când ar fi visat-o – senzația a ceva familiar și plăcut, atât. Avea nevoie să se uite la poze ca să își amintească felul în care arăta.

Purta cu el, în portofel, o fotografie veche în care erau toți patru, la aniversarea nunții de aur a părinților lui. Se așeză lângă geam. Însoțitoarea de zbor începu să explice pașii de urmat în cazul unei avarii. O urmări absent. I se făcuse, brusc, dor de părinții lui și de vremurile când era copil. Mai exact, de o vară anume, pe când avea în jur de paisprezece ani și nu voia să crească mare pentru că avea bănuiala nedeclarată că viața adulților e o plictiseală din care ies tot mai greu pe măsură ce trec anii și lucrurile “serioase” se aglomerează în jurul lor, obligându-le spiritul să se chircească undeva într-un colț, făcându-se tot mai mic, tot mai opac, până când din el rămâne doar cuvântul, ieșit din uz. În vara aceea, avea vârsta pe care copiii lui o aveau în fotografia din portofel.

Avionul își începu decolarea. Pe măsură ce viteza creștea, amintirile lui începură să se deruleze și ele tot mai repede, înapoi, astfel că, în clipa în care avionul se desprinse de sol, copilul pe care îl urmărea în sinea lui se afla și el undeva deasupra, într-o roată de bâlci care se învârtea tot mai repede, tot mai sus. Vara aceea, realiză dintr-o dată, fusese punctul de cotitură în care viața lui rătăcise drumul. Chiar dacă, așa cum se dovedise în cele din urmă, fusese totul cum nu se poate mai bine, nu putea spune că era mulțumit de viața lui. Îi lipsise autenticitatea. Îi lipsise spiritul. Se desfășurase exact așa cum se temea la paisprezece ani, în vara aceea cu roata. Pentru că, după roată, rămăsese paralizat un an întreg, timp în care verișoara lui îndepărtată, cu cinci ani mai în vârstă decât el, proaspăt absolventă a unei școli de asistență medicală, se mutase la ei ca să îl îngrijească. Acolo fusese momentul de cotitură.

Simți, brusc, că își pierde echilibrul și o doamnă din apropiere țipă. Privi în jur, oamenii păreau îngrijorați. O zdruncinătură, încă una, țipete, apelul căpitanului de zbor la calm – niște turbulențe minore – senzația aceea de cădere în gol pe care o mai simțise și altă dată, cândva, demult, și dintr-o dată, liniște.

Copilul mergea săltăreț în fața părinților, cu o acadea pe băț de lemn în mâna dreaptă; își simțea buzele lipicioase, sărea într-un picior, grăbindu-se să vadă roata. Mama îi promisese că îi dă voie să meargă de data asta; era “copil mare”. Ura sintagma aceasta. Își promise, în sinea lui, să nu crească niciodată. În dreptul roții, se opri. Era imensă. Până acum, se dăduse numai pe călușei. Se gândi cu plăcere – și un fior pe șira spinării – cum va fi acolo, în cer, așa de aproape de stele. Încercă să își imagineze că atinge norii. Ameți. Ceva ciudat, ca o amintire, îi trecuse brusc prin minte, mult și greu ca o viață de om, cu fețe înghesuite unele în altele, voci, sentimente amestecate; o apăsare, o greșeală. Se așeză în iarbă, îngrețoșat, la picioarele mamei. Când ea îl întrebă – și o auzi ca prin vis – dacă se simte bine și vrea să se dea în roata cea mare – iată, se oprise și clovnul fluiera pe nas, chemând a doua tură de copii, el făcu semn că nu.

Maria-Mihaela Sârbu (Mishu) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro