proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Întîlneam destul de des aceast? femeie, o n?luc? nefericit? desprins? dintr-un tablou al melancoliei; fiara din acest om atît de bun nu mai dorea s? p?r?seasc? locul naiv al sufletului s?u. Se l?sa purtat? de grij? ?i dezn?dejde. Nu r?mînea cu nimic în final, decît cu lacrimi înc? neplînse. Eram apropiate, ne comportam candid, intim, ea p?rînd c? m? iube?te într-un mod special, m? divinizeaz? ?i vede în mine un model de compasiune pa?nic?, cu inocen?a înc? nepierit? în ochi ?i micile stîng?cii adorabile. Eu eram Carnea, ea era Erosul, ?i voia s? în?eleg c? m? putea percepe dincolo de ceea ce cred ?i simt despre mine; era nevoie s? m? simt în siguran?? pentru a-i împ?rt??i firescul, oricare ar fi fost acela.
Acest animal intelectual, lipsit de feminitate, se a?eza în fa?a mea ?i-mi zîmbea, iar cînd începea s? gr?iasc? ideile sale puternice, m? înfioram ?i a?teptam ca un copil lec?ia triste?ii, s? o pot citi iar, o singur? dat?, ca mai apoi s-o spun pe de rost, s? m? las condamnat? de ea. Rela?ia noastr? era bizar?, îmi era fric? de prezen?a prietenei mele, aproape c? nu se mai materializa ?i devenea o singur? energie. Avea puterea de a m? hr?ni cu sentimente dintre cele mai dramatice, de a m? forma într-un fel sihastru, a?a fel încît s? nu am nevoie de minciuni zaharisite ori de oameni. Atît de simple ?i sfinte erau cuvintele ei.
S?dea în mine, a?adar, lucrurile de care m? teameam cel mai mult, de care fugeam înc? de cînd se întrez?rea r?s?ritul - nostalgia, întreb?rile crizelor existen?iale nocturne, obsesia nimicului, mania lacrimilor care curgeau pîn? ?i din sîngele meu atunci cînd eram singur? ?i nu ?tiam ce, cu cine s? fac, dar mai ales de ce... Pentru un moment, m? f?cea s? v?d via?a ca pe o can? de lut în care abia ai turnat ap?, sp?rgîndu-se cîteva clipe mai tîrziu, din întîmplare, în propria-?i mîn?. Poate exista ceva mai sordid decît aceast? imagine? Chiar priveam a?a lumea, cîteodat?, cînd eram singur? ?i înc? n-o cunoscusem, îns? delirul se transforma în ceva mai productiv decît dispre?ul, r?t?cirea, o privire mut?. Nu a? putea s?-i atribui o influen?? nefast? acestei femei, negativ?, de nedescris, care afecteaz? doar oamenii meni?i s? fie ferici?i - ne?tiutorii, oamenii orbi, c?ci materia tragicului deja exista în fiin?a mea poate înc? de la na?tere, numai c? ea nu m? poseda, nu m? chinuia decît atunci cînd îi permiteam s-o fac?. Vedeam via?a a?a cum era doar cînd divinitatea sau întîmplarea îmi oferea v?lul negru dincolo de care o priveam pentru a contempla. Nu în?elegea c? tot ce îmi doresc este s? stau departe de întunericul arz?tor, deoarece vreau s?-mi schimb p?rerea despre mine, lume ?i existen??, pentru a începe s? iubesc natura uman?, de?i în adîncul meu ?tiam c? aceste de?ert?ciuni vor r?mîne în final speran?e. Agonia dintr-o camer? goal? în care r?mîn doar sinele, amintirile, secunda ?i promisiunea timpului incert, se poate sim?i cel mai profund atunci cînd apare durerea, adev?rata povar? a unui ochi care vede altfel culorile ce ne picteaz?...
Ori de cîte ori o vedeam, sim?eam cum pacea pe care încercasem s-o cl?desc cînd încetam s-o mai v?d, (acea ignoran?? de scurt? durat? ce-?i d? r?gaz pentru a te lumina cu lumina celorlal?i) lua forma unui fum gros ?i negru, disp?rînd. M? f?cea s? r?mîn singur? cu mine, dorind s? sparg oglinda care contura o apari?ie monstruoas?. Uneori m? obi?nuiam cu aceast? triste?e ?i-mi recuno?team c? o învinuiesc degeaba. Ceea ce emana ea, deja posedam, cum am mai spus, îns? voluptatea mieroas? a acestei goliciuni de spirit ?i sens ap?sa f?r? încetare pe tîmplele mele, dar cu cît m? chinuiam s? o alung, s? o nimicesc mai repede, cu atît se dezlipea mai greu.
P?trunsese prea mult sub ghimpii din inim?, c?ci pîn? ?i t?cerea ei vorbea clar, asurzitor în urechile min?ilor mele – dup? ce plecam, o mic? viziune înc? clocotea deasupra cre?tetului. O stare teribil? a unor gînduri negre învîrtindu-?i ghearele pe o suprafa?? aspr? ?i dur? a memoriei... Nu, acestei femei nu îi era vreodat? ru?ine s?-mi împrumute ochii ei, iar pentru asta o uram adînc.
Care era motivul pentru care m? urm?rea, nu puteam în?elege, oricît de mult încercam s? o îndep?rtez cu falsa masc? a mediocrit??ii sau o postur? cît de cît natural?, pe care o foloseam atunci cînd îmi întîmpinam familia, doar s? nu afi?ez în fa?a lor triste?ea, dezgustul pentru existen??, deoarece nu voiam s?-i r?nesc sau confuzez. Încercam s?-i ar?t, s-o implor s? vad? cît sunt de diferit? ?i voiam s-o scot din min?i pîn?-?i va confesa clar dezgustul fa?? de mine. Î?i dorea oare s? recunosc c? ea este visul negru al mor?ii, al sfîr?itului fericirii plastice, al repeti?iei? Repet aceast? întrebare în cele mai banale feluri posibile, ?i cuget ?i r?spund: ea ?tia c? suntem la fel ?i avem nevoie una de cealalt?. Dar oare un damnat poate iubi un alt damnat? Se poate, la început, e ca o fantezie în?l??toare, îns? aceast? furie ?i negriciune s-ar strînge într-un singur loc ?i ar plezni, urmînd s? ne ucidem cu spontaneitate, c?ci dou? min?i tulburate de obsesia unei st?ri generale evidente (cea a nimicniciei orizontului) nu se pot iubi decît dac? înva?? s? fie superficiale, s? fie carnale, umane... ?i totu?i, eu nu c?utam o astfel de prezen??, mie îmi ajungea singur?tatea. A? fi r?mas cu ea într-o reverie, ca s? nu se simt? stingherit? printre oameni. Mereu am sim?it nevoia atroce de a tr?i în propriul meu cofrag de singur?tate, doar ca s? m? întreb mereu ce-mi lipse?te ?i s? m? apropii mai mult de oameni, de cei care nu v?d ?i nici nu vor putea vreodat? s? ating? cu gîndul un v?zduh a?a de înalt cum putea s? ating? ea, prietena mea...