Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Tabernacol

de marin badea

Ție îți scriu, deși știu că de foarte multă vreme nu îți mai pasă. Desigur, timpul e de vină și nu noi. Mușcă rutina din fiecare. Mușcă, mușcă. Orice am face în plus, orice am face ieșit din tipare, obișnuința începe să devină o a doua natură, o constantă, în fond, îmi zic, nimic nu te mai poate surprinde, chiar dacă ești constructor de rachete care trebuie, într-un viitor imprecis, să caute planete care pot susține viața, dacă se întâmplă asta permanent, zi de zi, ceas de ceas, chiar și în cazul în care ești cel care inovează, care trebuie să caute soluții, care trebuie să caute forme noi de adaptare, la un moment dat simți că te sufoci, că tot ceea ce faci e doar un gest reflex, precum tusea când plămânii îți sunt invadați de corpuri străine, din necesitate, din nevoie, te simți îngrădit, te simți prins într-o menghină extrem de rapace, capeți o atitudine de veșnică posomorâre, de silă eternă. Totul devine o obișnuință când lucrurile se repetă la nesfârșit. Și-n fond, asta te întrebi, ce ți s-ar mai putea întâmpla? Te întrebi asta în timp ce stai întins pe spate, respirând greu, adunând aerul în pumni, el e cel care te ține într-o astfel de stare, cauți un nou simptom, prima dată a fost o gheară care te tot strângea de gât, ți-ai zis că într-o viață anterioară ai fost un menestrel, cântecele tale conțineau cuvinte obscene, apoi niște bețivi, dornici de distracție, au vrut să te pedepsească, așa că ți-au pus un ștreang în jurul gâtului și te-au atârnat de una din bârnele care susțin acoperișul birtului, așa ai murit, lipsit de aer, cu o mână plină de jeg înfiptă în beregată, chefliii s-au simțit extrem de bucuroși, au scăpat lumea de unul care potrivea cuvintele, prin cântece, cum ar veni făcea degeaba umbră pământului, precum smârcurile, apoi a intervenit ușoara durere în coșul pieptului, tot timpul, la fiecare respirație, erai atent să vezi dacă se mai întâmplă sau nu, dacă a fost ceva ocazional, poate o contracție nefirească a mușchilor, iar acum senzația asta, psihică, de disfagie, care nu te mai surprinde. Și tremuri, cum stai întins, acolo, pe salteaua care a început să-ți ia forma trupului, gândindu-te la toate acestea, mici nimicuri care te sufocă atât de precis. La cum mușcă boala din tine. La cum îmi spui că toate acestea se întâmplă numai în mintea mea, că nimic nu este real, că nimic nu mă poate atinge, că nimic nu mai poate ieși din tipare, uite, a intervenit rutina, deși te știi un om-chimic, un om care își chinuie trupul cu fel de fel de substanțe, cu denumiri imposibile, cauți medicamentele, seară de seară, pe noptiera de lângă pat, le inspiri, apoi aștepți, cu mâinile lungite pe lângă corp, să îți treacă frisoanele. Mori?! Nici acest fapt nu te mai incită, ce mare brânză, ce e nou în asta și până la urmă ce fel de eveniment e ăsta, zguduie el echilibrul atât de perfect al planetei, se oprește din plâns Dumnezeu, nu se mai scutură salcâmii, salcâmii tăi cu fețe de veșnic proscriși, acum, când e o toamnă ca un urlet care îți vâjâie prin creier, lasă acolo semne adânci, anevrisme care așteaptă să explodeze? Nu! Ție îți scriu, deși știu că de foarte multă vreme nu îți mai pasă. Prima dată am fost copleșit, am văzut strada lată, cu șase benzi, mărginită de castani, de tei, intrarea ca o pâlnie, ca o gură de absorbție, ca o canalizare, mirosind la fel de puturos, mi-am zis că nimeni nu mai iese viu de acolo, nimeni nu mai iese întreg, nimeni nu mai iese același, ai colindat holurile lungi, vopsite, până la trei sferturi de om, în veșnicul crem-jegos, culoarea universală a sălilor de așteptare spre moarte, spitalul ți s-a părut un prim pas spre sfârșit, odată intrat realizezi că nu mai ai cum să faci pași înapoi, nu există return to me, nu există cale de evadare. Nu ți-am spus toate astea, până acum. Realizez că, deși îți scriu, nu mai ai capacitatea de a sintetiza fiecare informație, nu mai ai capacitatea de a percepe lucrurile la dimensiunea lor aproape hidoasă. Am așteptat mult, stând cu ochii în peretele din față, era desenat acolo un plan de evacuare de urgență, în caz de incendiu, nu vedeam nici o cale de scăpare, în stânga se afla un alt bărbat, cred că era de vârsta tatălui meu, până să moară, tușea, tușea permanent și îmi lăsa impresia că se poate sufoca în orice moment, mi-am zis că nici eu nu mai am mult până la acel stadiu al bolii, când ajungi să crezi că aerul e o marfă de contrabandă, că se poate felia și se poate cumpăra, că poate fi adus din alte galaxii, special pentru tine, o fărâmă, un ciot, un pachet, știu că nu mă înțelegi, știu că-ți spui că ceea ce eu simt că-mi lipsește se găsește din abundență pe planeta asta care, atât de stoică, încă ne suportă. Pe planeta asta de căcat. Mi-am zis, eu așa știu, că toți cei care încep să expectoreze hematii, se află cam la marginea capătului, cam în zona în care firul vieții e din ce în ce mai fragil, simplul fapt de a se rupe e de un firesc desăvârșit. După o astfel de tuse, în șervețelul umed, am găsit prima dată semnele, urmele, a fost un fel de semnal de alarmă, ca un zgomot infernal, de cataclism, de ură și de nedreptate, fiind și un soi soi de ușurare, în același timp, ca și când mi-aș fi spus, oh, în sfârșit, s-a întâmplat și asta, spuma aceea roșiatică, primul semn clar, evident, că moartea se află la o azvârlitură de băț. Și s-a întâmplat la fel: te-ai întins, lung, tot mai lung, pe spate, transpirând rece și abundent, ai așteptat să se sfârșească frisoanele, dar tot ceea ce ai reușit, într-un final, a fost să-ți pierzi cunoștința. La trezire, asta te-a uimit, erai docil, ca o ușă cu balamalele recent unse, te mișcai fără să conștientizezi că ți se întâmplă asta, ai deschis geamul, te-ai uitat în susul străzii, oamenii erau tot acolo, mașinile lor circulând precum, oh, da, hematiile prin plasma sanguină, ai conștientizat sunetele, transformate, ulterior, în vacarm, ți-ai agățat privirea de salcia plângătoare, atât de contorsionată, de peste drum, amicul tău tainic, cu o parte a crengilor deja necrozate, parcă e plămânul tău stâng, asta te-a mirat cel mai mult: erai extraordinar de viu și de mort, în același timp. Ție îți scriu, deși știu că de foarte multă vreme nu îți mai pasă. Prin spital, la fel, te-ai mișcat extrem de supus, ai privit chipurile speriate din jur, nu erai singurul care realiza că acesta nu este un loc care să te întremeze, ci doar o anticameră a morții, ai mers pe holurile alea parcă nesfârșite, de la un laborator la altul, te-ai lăsat supus unor experimente cărora nu le-ai înțeles sensul, ai suflat prin tuburi conectate la niște aparate speciale, care afișau, ulterior, cifre, extrem de multe cifre, apoi litere combinate ciudat, ți-a fost imposibil să le reții și cu atât mai mult să le înțelegi semnificația. Dar ai priceput că aerul poate fi cuantificat, volumul lui, cantitatea care îți ajunge în alveolele pulmonare, în sânge, în cele din urmă, stadiul bolii poate fi cuantificat, dimensiunea ei, felul în care aceasta se manifestă, aparatul ăla, ca un fel de instrument de tortură, afișa, rece, atât de rece, cifre scrise, așa ai crezut atunci, într-un alt alfabet, unul de neînțeles pentru tine, toate trecute, ulterior, pe o rolă, hârtia ieșea precum cea din casele de marcat, la urmă fiind trecut costul final, totalul, atât mai ai de trăit, atât mai ai de suportat, atâta timp mai ai de exprimat sila, sila ta eternă față de modul acesta rudimentar de a te simți viu și mort în același timp. Așa te-ai simțit permanent. Ai realizat, în cele din urmă, că este un spital de alienați, de oameni tulburați emoțional, de oameni dezechilibrați psihic, de indivizi care trăiesc cu impresia falsă că aerul e o marfă de contrabandă, că poate fi tăiat în felii și vândut pe sub mână. Și ai privit, atunci, deschizând ochii mari: o, câți nebuni în jur, câte minți răvășite! Și ai fugit. Ai fugit cât ai putut tu de tare. Ai fugit un colț, două colțuri. Un veac. Două veacuri. Te-ai oprit în dreptul unei brutării, oamenii erau așezați ordonat la o coadă imensă. Știai că acolo se vinde nimic altceva decât pâine. După ore în șir de așteptare, în care nu ai schițat decât gestul de a înainta, ai ajuns, în cele din urmă, în fața unei vânzătoare uscățive. Nu zâmbea, nu gesticula, privirea îi era fixă. Cât, atât te-a întrebat. Ai privit-o uimit, i-ai privit la fel și pe ceilalți care se aflau în spatele tău, la coadă, cum adică, eu vreau două pâini. Ai realizat, în final, că vânzătoarea e o păpușă mecanică. S-a uitat la tine ca la un nebun: Omule, aici se vinde aer!

Ba să o sugă mă-ta, e un început perfect de zi, te și gândești că nu ești făcut pentru așa ceva, semnal dreapta, talpa pe ambreiaj, hai cu prima, merge și a doua, apasă accelerația, ține de volan la 10:14, cu siguranță că nu astfel vrei să-ți petreci vremea, ore în șir din viață, socializând, înjurându-te cu ceilalți participanți la trafic, coborându-te, asta simți că faci, te crezi dintr-o altă rasă, nu neapărat superioară cât incapabilă să fie agresivă din lucruri de nimic, băă, boule, aprinde farurile de ceață, încadrează-te pe prima bandă, iar semnal dreapta, spre nicăieri, spre oriunde, către locuri pe care doar ți le-ai închipuit, sunt doar în imaginația ta, care există atâta timp cât încă memoria nu te părăsește, apasă ambreiajul, dă-o și pe a patra, merge și a cincea, spre capătul lumii, spre marginea ei, spre alt tărâm, al făgăduinței sau al celor lipsiți de orice speranță, al acelora care au ajuns la capătul răbdării, acolo unde lumea se sfârșește și unde există o minte extrem de lucidă care conștientizează că nu există niciodată un alt început, volanul trebuie ținut cât mai natural, poziția în scaun trebuie să fie una cât mai comodă, nu simți nevoia să apeși pedale, fel de fel de pedale, să dai din mâini, să apuci manete, să le miști de colo-colo, nu ești tu omul care să fie atent la ceea ce se întâmplă înainte, mereu înainte, în față, în lateral, în oglinzile retrovizoare, acolo unde numai trecutul se reflectă, ție îți trebuie aer, spațiu, timp, cât mai mult timp, trăit într-un ritm pe care ți-l impui, e al tău și al nimănui altcuiva, ai nevoie de o foarfecă imensă, o folosești să decupezi câte o felie din fiecare loc prin care treci, de nicăieri, spre niciunde, nu ai nervii atât de tari încât să suporți apostrofările din trafic, nu ai chef să te înjuri, cu unul sau cu altul, cu toți bășiții, cu toți cretinii, cu toate maimuțele, cu toți hominizii, prin geamul lăsat al portierei, e prea puțină vreme și ai senzația, din ce în ce mai pregnantă, că pur și simplu te risipești. Tu nu ești șofer, ești cel care stă totdeauna în dreapta acestuia, cel care, la un impact mai serios, este gata-gata să-și ia tălpășița de pe lumea asta, ești totdeauna mortul-viu care înmagazinează fragmente dintr-o lume care i se pare din ce în ce mai străină, lipsită de sens, de credibilitate. În fond, așa îți spui, nu-i nici o scofală, să vă văd ce faceți când, după ce muriți, nimeni nu-și va mai aminti de voi și urmele voastre pe pământ vor fi din ce în ce mai risipite... Nu ești făcut pentru așa ceva, asta crezi, ești o prelungire a pc-ului, ești o prelungire a tastelor, o anexă a acestei instalații complexe care te leagă, precum un apendice, de lumea pe care singur ai construit-o, hematie cu hematie, impuls cu impuls, nerv cu nerv, bați în ele ca și când ai ciocăni la uși care nu se vor deschide vreodată, nimeni nu te așteaptă în spatele lor, bați ca și când ai lovi cu ciocanul în cuiele de care stă atârnat Isus cu toți nătăfleții lui, cu toată gașca aia a lui înconjurându-l, așteptând, pe rând, să-i facă sex-oral, să moară și el fericit, ca și când imediat după asta lumea urmează să se scufunde în beznă, să dispară, în urma unui fenomen la fel de misterios precum cel care a dus la dispariția dinozaurilor, a dropiilor, din toată întinsura asta botezată câmpie, asta ca să te raportezi la un timp și un spațiu care îți sunt familiare, bați ca și când ai apăsa pe un buton care declanșează explozii, cele finale, cele care aduc apocalipsa, asta crezi, nu ești făcut să îți fixezi mâinile la 10:14, nu ești făcut să schimbi înjurături, prin geamul lăsat al portierei, tu vrei să vezi ceața, tu vrei să vezi smârcurile, umbrele lor, salcâmii înșirându-se anxioși pe marginea drumului, pâlcurile de rozacee din ce în ce mai încremenite, corbi alunecând pe o fâșie de cer venită direct din iad, grămezi de ciulini părând santinele la răspântii, terenul calcaros din jur, care nu mai are nimic de oferit, dimineața asta perfectă, precum o ceașcă de ceai, plină-ochi, din care sorbi fărâmă cu fărâmă, e mult prea bine ca să îți ardă de socializat în trafic, du-vă dracu, shut down, în fond ba mă-ta să o sugă! Și-n timpul acesta, tu-mi spui să iau partea frumoasă a lucrurilor, partea lor care ar putea să mă acapareze, să mă farmece, să mă lumineze, să nu mai existe atâta întunecare parcă expectorată în jur, dar eu asta încerc să te fac să înțelegi, nimic nu se îmbină atât de natural decât un pustiu în alt pustiu. Ți-am tot vorbit despre satele mele, despre locurile pe care, aproape zi de zi, le traversez, despre oamenii care trăiesc în cu totul alt ritm, după cu totul alte reguli, anchilozați, ruginiți, veșnic apatici, tot timpul așteptând nici ei nu știu ce, un semn, unul divin, unul din altă galaxie, unul venit direct din turla bisericii, din straturile năpădite, acum, de crizanteme bătute, crețe, cum le spun eu, din fântână, singurul loc prin care se pot strecura morții atunci când li se face dor de toți ceilalți rămași pe aici, scrisori de nicăieri, vești despre cealaltă parte de lume, cea care este într-o veșnică mișcare, cea conectată la informație, există un cablu cu astfel de date, de noutăți, mufat direct în creier, cu ajutorul unui suport USB, circulă într-un flux continuu, asta ești, omul-cyborg, omul care are un buton de redare, apeși pe el și te vezi pur și simplu împresurat de news, de fake news, cuvinte și imagini deșirându-se, role întregi de date, asta faci, stai în dreapta șoferului, privind cât mai departe, acolo unde există un aliniament între cer și pământ, la ce bun toate acestea, ce câștigi, dincolo de partea materială a lucrurilor, când, în fapt, nu faci altceva decât să te încarci cu toate mizeriile lumii, cu toată hidoșenia ei, cu tot ceea ce supurează printre oameni și lucruri, cu tot ceea ce e tot timpul întunecat, când întunericul nu e nimic altceva decât o expectorație gigantică a unui spațiu în care aerul a devenit o marfă de contrabandă. Nu te crezi într-o altă dimensiune, ci chiar ești în alta, una unde realitatea știută de tine e pur și simplu ștearsă, realitatea ta e una neverosimilă, poate fi răzuită, precum funinginea de pe alveolele pulmonare, precum grăsimea din țesutul hepatic, precum mucegaiul din pereții crescuți din lut, precum viața din oamenii care s-au hotărât să-și fixeze ei și nimeni altcineva data morții, sinucigași care s-au simțit totdeauna stăpâni pe propriul lor destin, pe propriul lor timp, cei deciși, extrem de deciși, nu neapărat să capituleze, ci să plece prea mult încărcați de sila unei lumi pe care s-au decis să nu o mai suporte. Și tu asta îmi tot repeți, să iau partea frumoasă a lucrurilor, dar nu-ți poți fixa pe retină imaginea unui pustiu în alt pustiu, acolo sunt acum, nu e nici marginea lumii, nici începutul ei, e, pur și simplu, un loc care nici nu ar trebui să existe, unul care leagă nicăieriul de niciundele, un loc uscat și fierbinte, deși suntem la sfârșitul unei toamne care încă agonizează, unde nimic nu rodește, nici piatră pe piatră, nici suflet pe suflet, unde oamenii se împreunează cu animalele, animalele se împreunează cu oamenii, astfel născându-se omul-animal, omul-șobolan, omul-cârtiță, omul care trăiește într-un modul deosebit, un fel de vehicul care circulă pe sub pământ, prin niște galerii complicate, unde informația, news și fake news nu ajunge vreodată, e un alt ritm, nu ai cum să-l înțelegi, o altă stare de fapt, un pustiu într-o mare de deșertăciune, privești locul acela și nu te înfioară, îți este extrem de familiar, e locul de unde ai plecat, locul de unde ai fost gonit, pur și simplu, nu lui aparțineai, ci lumii de dincolo, de deasupra, acelei lumi care are conectată direct în creier o mufă de date, cu suport USB, degeaba îți spui că ariile erau împresurate cu bețe de floarea-soarelui prinse unele de altele cu funii din saci deșirați, degeaba îți spui că ai fost singurul protejat din acea comunitate extrem de restrânsă, de aspră, de sărăcită până la îndobitocire, trăind în tunelurile acelea extrem de complicate, niște tubulaturi legând atrii, niște tubulaturi legând anevrisme, niște tubulaturi legând sacii de tuberculină, singura grijă a tuturor celorlalți nu era cea legată de procurarea hranei zilnice, nu cea de împreunare, nu cea de procurare a apei din ținutul acela pietros, ci aceea de a te păzi, împrejur ies iarăși rolele acele, toate voalate, sunt peste tot în jurul tău, stau suspendate în ceața asta care nu se mai sfârșește, vezi literele mici curgând pur și simplu, instantanee dintr-un aparat mecanic de fotografiat, rolul meu era acela de a te păzi, de a avea grijă permanentă de tine, la cât erai de mic, ne era frică să nu te fure câinii, sălbăticiunile, șobolanii, să te mănânce, să te dea puilor, să muște din tine, fir cu fir, os cu os, nerv cu nerv, secundă cu secundă, plâns cu plâns, așa ai crescut, până am plecat de-acolo, făceam tot timpul de pază în jurul tău, lumina venea numai de la opaiț, căci în pustiul acela crescut în alt pustiu, nu exista așa ceva, era o veșnică întunecare, chiar dacă ar fi fost, eram toți mult prea orbi pentru a o distinge. Și-mi spui să iau partea frumoasă a lucrurilor, dar nicăieri nu am văzut atâta deșertăciune, atâta lehamite, atâta rătăcire. Locul acela apărut între nicăieri și niciunde nu cuprinde destine, nu cuprinde povești, nu cuprinde fapte, ci doar un șir lung de alienare, conștientizezi că singura hrană din jur, cea care poate fi procurată facil, e reprezentată de corbi, rotindu-se deasupra acelor galerii în care oameni-animale își consumă ursitele, însă nu-i poți atrage decât cu leșuri, cu putreziciunea de pe oase, cineva trebuie mereu sacrificat pentru ca toți ceilalți să se poată îndestula. Tot la fel de facil, hrana poate fi obținută săpând în terenul acela calcaros, sec, după cârtițe, oamenii-cârtițe mâncând cârtițele-oameni, într-o simbioză perfectă. Știu că nu ai cum să înțelegi toate aceste lucruri. Știu că ceea ce îți spun e de necrezut. Știu că ți se pare ireal. La fel am crezut și eu. Asta până în dimineața în care, în fața oglinzii, la baie, în locul meu am văzut un om-șobolan, se rădea tacticos, pufăia, avea în spate propria lui galerie, propriul lui tunel, îi crescuse pe față un zâmbet cinic, era pregătit, extrem de pregătit să hăpăie tot, să scormonească prin destinele altora, prin viețile altora, prin viețile lor de căcat, de păpuși mecanice care vând pachete întregi de aer, din magazine în care ar trebui să se comercializeze pâine și nimic altceva. Ia partea frumoasă a lucrurilor, îmi tot repeți, ești un disc de vinil peste care timpul a lăsat riduri adânci și acul de redare nu poate merge mai departe. Din dreapta șoferului, tac, tac adânc și mimez către toți ceilalți: Ba să o sugă mă-ta!

marin badea (grupex_2007srl) | Scriitori Români

motto: -

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro