Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Underground Y

de Folea Maria

Abia mă așezasem de câteva minute pe stânca bătută de vânturi, mă uitam cu plăcere la valea însorită, multicoloră ce se întindea vastă la picioarele mele și trăgeam adânc în plămâni tot aerul ăla răcoros de munte, când deodată o voce subțire și clară răsună aparent de nicăieri:
“Hei, omule!”
Am tresărit și m-am uitat împrejur fără să văd pe nimeni.
“Aici, jos, în tufiș.”
Mi-am rotit din nou ochii și dintr-o tufă de zmeură aflată puțin mai la dreapta am văzut apărând un arici. Oricât de surprinzătoare părea situația mi-am dat seama că partea cea mai ciudată constă în faptul că nu simțeam nici măcar o umbră de frică.
“Tu ai vorbit, mă?” l-am întrebat.
“Da, eu”, a răspuns ariciul oarecum afectat în timp ce se apropia de mine cu pași repezi și mici.
“Pe bune?... Arici vorbitor?!... Ce pula mea e ăsta, un vis??”
“Da… Putem să-i spunem și așa, de ce nu. Un vis, desigur. Oricum nu ești pregătit să înțelegi mai mult deocamdată, așa că da, ce bună idee, o să-l numim vis”, tot bodogănea venind. Când a ajuns lângă piciorul meu s-a oprit și m-a privit liniștit cu ochișorii lui negri și rotunzi.
“Bun, și dacă e un vis, de ce arăți ca un arici adevărat? Puteai să fii și tu... nu știu… altfel. Colorat mai de spectacol, cu verde, cu portocaliu… Sau puteai să-ți iei alte dimensiuni, altă formă, sau poate niște haine și o pălărie…”
“E visul tău, omule, tu m-ai creat așa, de ce-mi ceri mie explicații pentru lipsa ta de imaginație?” Părea jignit și am încercat să-l îmbunez.
“Te rog, iartă-mă, n-am vrut să te supăr”, i-am spus, în timp ce în gând îmi rula cu totul alt text, îmi tot repetam “e absurd, e absurd, e absurd, tu realizezi că tocmai îți ceri iertare de la un arici vorbitor?...”
“Nu-i nimic, să trecem peste”, și făcu un gest de lehamite cu laba din față. “Ai cea mai vagă idee ce cauți aici?”
“Dar există cineva pe lumea asta care are o idee oricât de vagă ce caută în propriile vise?”
“Omule, o să-ți povestesc ceva. Ascultă-mă cu atenție. Să știi că nouă, aricilor, ne este îngrozitor de frică de apă. Iar vulpile știu chestia asta și o folosesc ca să ne vâneze. Ne rostogolesc cu laba până la vreun pârâu sau vreo baltă, iar noi ne de frică ne desfacem și atunci… cam asta e. Sau dacă nu e nicio apă pe aproape”, iar aici ariciul coborî vocea rușinat ”fac pipi pe noi”.
“Da, știu povestea de prin clasa întâi”, m-am grăbit să-l întrerup. Ariciul mă privi cu reproș.
“Normal că știi povestea”, mârâi. “Cum ai putea visa despre ceva ce nu știi?...Hai, zi. E rândul tău acum. De ce ți-e frică ție cel mai mult?”
Mă privea cu interes și eu, luat pe nepregătite, n-am știut ce să-i răspund imediat. Am tăcut.
“De moarte?...” continuă ariciul. “Că știu că frica asta vă e specifică vouă, oamenilor. Să știi că și noi aricii ne întâlnim într-o bună zi cu moartea, dar nu stăm zi de zi și clipă de clipă să ne măcinăm creierii cu asta, avem treburi mai importante de făcut”.
Am încercat să deviez cursul discuției.
“Da, da, sigur, vă mai îndopați cu câte-o broască, un șoarece, apoi la somn prin vreun tufiș toată ziulica”.
“Omule”, mă întrerupse ariciul. “Răspunde-mi. De ce ți-e frică?”
Am respirat adânc.
“Am multe frici. Noi oamenii suntem mai complicați. Dar cel mai mult… mi-e frică să nu ajung într-o zi să-mi pierd mințile. Să nu ajung în punctul în care să nu mai pot distinge realitatea de iluzie”.

Folea Maria (Maria Folea) | Scriitori Români

motto: hey orange

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro