Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

toate lucrurile au mersul lor

de ioana negoescu

trenurile au mersul lor.
toate lucrurile au mersul lor.
doar eu a?tept aici cu tendoanele sec?ionate.



-Ai ?ters pe jos în 15, f??
- Când naiba vrei s? ?terg? S-a c?cat ?la din 20 în tot salonul. Am ?ters c?catul juma de or?. Vezi tu de 15, Medo!
Apoi bufnituri, g?le?i tronc?nind amplificate de ecoul faian?ei. Vocea ascu?it? a Medei îmi ?iuie înc? în cap. Stau pe burt?. Habar nu am cum de respir. De fapt nu sunt con?tient c? respir. Chestia asta cu respira?ia e ca mersul pe biciclet?. M? bucur? gândul ?sta, de parc? a? fi primit o zi liber? de la ?coal?. Nu trebuie s? fac nimic. Doar s? respir. ?i asta pare c? se rezolv? de la sine. Deschid ochii ?i privesc în jur. Vorba vine. Din pozi?ia asta nu v?d decât linoleumul verde, picioarele scaunului de lîng? pat ?i perna de un alb-uzat.

Probabil e Meda, infirmiera care a intrat în salon. O aud trop?ind cu sabo?ii ei scâlcia?i pe linoleumul u?or aderent. Fiecare pas se termi? cu o dezlipire ca dintr-un mic s?rut.
-Te-ai trezit, Maistre? mi se adreseaz? cu vocea ei care a devenit ?uierat? din cauza efortului, inten?ionând s? m? flateze. Tac ?i m? prefac c? dorm înc?, dar în sinea mea apreciez inten?ia. Nici nu a? putea s? o salut cu fa?a în pern?. Meda nu-mi d? nici o aten?ie. ?terge pe jos ?i gâfâie tot mai zgomotos. Nu am v?zut-o niciodat? întreag?. Îi v?d doar picioarele în ?osete albe ?i sabo?ii cam vechi. Îi v?d gleznele ?i gambele groase p?roase. Pu?in din halatul albastru bleu-ciel. Ieri s-a aplecat ap?rând cu o fa?? r o?ie ?i transpirat? în dreptul ochilor mei. Mi s-a p?rut c? poart? o cordelu?? din plastic peste p?rul cre? si visiniu.
-Te-ai pi?at, musiu? Ia, sa vedem. În clipa urm?toare p?tura în carouri zboar? de pe mine ?i simt privirea Medei a?intit? pe punga de urin?. Da, ai f?cut, neic? un kil de pi?at! exclam? infirmiera victorioas?, de parc? a? fi stabilit vreun nou record urinar. La început m? jenam cumplit când veneau asistentele ?i infirmierele s?-mi evalueze ”produc?iile” nocturne. La început, adic? acum câteva zile. Sau s?pt?mâni. Nu mai ?tiu de când sunt aici. Îmi amintesc doar c? m-am trezit în spital pe burt?. Auzeam vocile unora care discutau despre mine ca ?i când nu a? fi fost prezent.” Trebuie s? stea pe burt? pân? se închide”. Ce, ce s? se închid?? Apoi mama întrebând cu o voce plin? de muci(clar c? a bocit o gr?mad?) ”Cât timp? Cât crede?i c? dureaz?? Se face bine, domnu' doctor?” Apoi vocea b?rb?teasc? îndep?rtându-se: ” Nu ?tiu doamn?, o s? vedem. Cât e necesar”. Necesar s? ce???

Mama a r?mas lâng? mine zi ?i noapte, ca un câine credincios din pove?tile cu câini credincio?i. Nu pot s? o v?d. Nici nu m? str?duiesc. M? irit? cumplit panica ei. ?i faptul c? m? duce cu vorba, c? încearc? s? m? încurajeze în stilul ei imposibil, speriindu-m? de fapt. Noroc c? a trecut Mihai pe la mine. L-am întrebat ce se întâmpl?. ” E nashpa r?u, Mecule. Cic? tre s? stai pe burt? pân? se închide opera?ia, dar c? aia dureaz? c? era infectat nu ?tiu ce.” Atât am aflat.


Acum câteva s?pt?mâni am avut un fel de criz?. Se pare c? era noapte. Neoanele bâzâiau necontenit aruncând o lumin? vine?ie peste salon. Din când în când se auzeau pa?i înfunda?i pe coridor. Nu ?tiu, dar îmi imaginez c? e o u?? ?i un coridor undeva. Dac? a? face un mic efort de r?sucire, ceea ce mi s-a interzis categoric, a? reu?i s? v?d chiar ?i picioarele patului de spital de lâng? al meu, pat în care nu e nici un pacient ?i în care doarme mama.
Un gândac ro?u s-a oprit în noaptea aia chiar pe bucata de linoleum pe care o pot z?ri. St?tea nemi?cat. L-am privit ?i eu nemi?cat, la început u?or îngre?o?at la vederea insectei resping?toare, apoi cu oarecare curiozitate. Dintr-odat? gândacul s-a pucat s? se fâ?âie câte un pas mic de gândac adulmecând cine ?tie ce pat? mizerabil?, invizibil? pentru mine. S-a tot plimbat în jurul locului cu pricina încordându-?i antele. L-am urm?rit cu un interes crescând, cu un soi de bucurie. Oare ce caut?? Cum o fi ajuns aici? Poate prin fisurile de pe lâng? ?evi. Sau chiar pe u?a despre care presupun c? exist?. Îmi imagiez amuzat cum gândecelul a str?b?tut coridoarele ca un doctor b?trân ?i apoi a intrat pe u?? ca s? verifice petele din saloane. Pare un gândac gras, bine hr?nit, viguros. Pare un gândac în?elept. În timp ce construiam în minte cu bucurie tot felul de scenarii despre insecta din fa?a mea, din salonul vecin se auzi tusea spasmodic? a unui pacient. Gândacul disp?ru în vitez? spre un col? al salonului, f?cându-se nev?zut. Am încercat s?-l urm?reasc? cu privirea în direc?ia pe care o apucase, dar nu am reu?it s? m? r?sucesc deloc. Eram ?intuit, r?stignit pe burt?. Un regret uria? m-a str?b?tut în secunda aceeea ?i cu disperare am încercat înc? o dat? ?i înc? o dat? s? m? r?sucesc pu?in ca s?-l caut cu privirea, dar trupul nu m? asculta. P?rea un imens trunchi de copac la care i se ata?ase capul meu ?i mâinile mele. Deodat? am sim?it c? nu mai pot! Nu mai pot!Trebuie s? m? mi?c! Nu mai rezist nici m?car o secund?! Nu mai rezist! Trebuie s? m? întorc s? v?d tavanul! Trebuie s? m? întorc! M? sufoc! Mor! Mor! Moooor!!!


Nu ?tiu sigur ce s-a întâmplat mai departe. Cred c? a venit medicul de gard?, asistentele ?i mama panicat? ca naiba. Eu respiram greu ?i urlam c? mor. Probabil mi-au dat un sedativ puternic, pentru c? brusc am fost cuprins de un soi de c?ldur? în tot trupul, parc? prin vene îmi curgea un ceai c?ldu?. Vocile celor din jur s-au estompat, forfota de halate albe se transformase într-un fâlfâit. Mi se fâlfâie, m-am gândit. ?i zâmbeam pu?in în sinea mea. Cineva tot spunea ” a avut un atac de panic?. Atac de panic?”. Da, da, m-am gândit, atac, a fost un atac. Asta e! Sunt atacat. Toat? chestia asta cu paralizia, cu opera?ia, cu statul pe burt? de luni întregi, toate sunt un atac. Sunt atacat!



Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici dup? faza asta. Meda vine tot a doua zi când e tura ei, acele?i verific?ri ale pungii colectoare de urin? ?i acela?i mop uzat. Mirosul de dezinfecant. Apoi Puiu cu ziarele. Puiu, un tip de vreo 60 de ani, slab ?i spân, vinde ziare prin saloane, dar mai car? cu el ?i o saco?? cu pijamale ?i chilo?i, s?punuri, deodorant pe care le ofer? pacien?ilor la reducere. Mie îmi aduce ?i cîte o carte, la cerere. Mama bodog?ne?te mereu când vine Puiu ?i trebuie s?-i pl?teasc? ziarul ?i cartea la suprapre?, dar cump?r? ?i ea de fiecare dat? câte ceva, un s?pun, un prosop ?i alte fleacuri. Puiu îi s?rut? mâna de fiecare dat?, gest care pare s? o deranjeze cumplit pe mama, de?i de la o vreme s-a cam obi?nuit ?i-i întinde mâna automat la un moment dat, poate ?i numai ca s?-l fac? s? ias? din salon. Omul vine zilnic cu câte un banc nou, la care râd necondi?ionat, oricât de prost ?i r?flat ar fi :
- O ?tii pe aia cu blonda ?i bruneta?
- Nu o ?tiu, Puiule, r?spund amuzat
- N-o ?tii?! P?i zice c?, dou? prietene, o blond? ?i o brunet? mergeau pe strad?. Bruneta îl vede pe partea cealalta pe Gigel: Ia uite-l pe Gigel, nu-i faci cu mâna? zice bruneta. La care blonda îi r?spunde indignat?: S?-?i fac? singur! ?i Puiu râde în hohote imediat ce roste?te ultimul cuvânt. Îi ?in isonul, râzând mai mult de râsul lui Puiu, care parc? ar gui?a în salon, în timp ce mama îl gone?te pe om vizibil indignat?, boscorodind întruna.

ioana negoescu (ioanan) | Scriitori Români

motto: in fiecare zi e toamna

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro