Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Triburi și cratere XIII

de Pestrea Ion-Daniel

Sări pe fereastră în curtea unde găsi toate gri. Nu era suficientă lumină ca să se vadă culorile. Doar puțină, cât să trezească griuri peste griuri, încât curtea părea a unei fabrici care produce panouri gri, și apoi le depozitează în cele mai ingenioase moduri.
Luna Carbo arăta ca un gnom la pândă. Foarte zgârcită, nu reflecta mai nimic din ce primea de la Soare.
Ce ticăloșie calculată! zise Jory. Ușile aveau toate lacăte noi, cromate, care străluceau și reflectau constelațiile.
Trase de ele, incredul, pe rând, la ușa magazioarei cu vechituri folositoare, la ușa magazioarei cu mobilă ieșită din uz, dar încă bună, la ușa magaziei de lemne, la garaj, la beci, la intrarea din spate, la poduri, la cotețul găinilor, la poarta spre stradă, și doar cușca cățelului scăpase de risipa de lacăte ce lovise recent, neîndurător. Ce pacoste! zise Jory.
Era ora din noapte numită a pisicii, nu cu mult înainte de ora Tiranovulpii, care anunța apropiata sosire a zorilor. Jory calculă cu precizie că se târâse pe coate prin camera lui, prins în capcana vicioasă montată, era evident acum, de meșteri, zece ore pline.
Inamici misterioși urmăriseră să-l răpună, dar planul lor eșuase. Ceva sau cineva alungase miriapodul, care altfel ar fi intrat și l-ar fi luat ca din oală, chircit în labirintul temporal, moale și plăpând, probabil savuros ca o friptură pe jar în ochii birocraților mânați de acute pofte canibale și spirit justițiar.
Privi în jur: curtea din nou, o simțea ostilă, bal de umbre și butaforie fantomatică, cușca unui animal ascuns, feroce, pe care nu avea de gând să-l aștepte o clipă în plus.
În multe nopți, un fenomen bizar și înfricoșător cuprindea strada, însoțit de un țiuit enervant, de aparat electric defect, și deformări spectaculare ale obiectelor și ființelor surprinse, iar dacă priveai felinarele în acel moment, lumina se plimba ca zăpada în vânt, agitată de ceva invizibil.
În zori, când înceta anomalia, ființele prinse în ea trăiau, dar erau de nerecunoscut: niciun membru nu se mai afla la locul lui, iar capul uimit putea fi oriunde, doar nu pe umeri, pe gât, unde o mână sau un picior de cele mai multe ori îi luase locul. Era terifiant, era fantastic de înfricoșător, era coșmaresc.
Un tractor nou-nouț, de ultimă generație, produs în Hipercity, fusese astfel reconfigurat într-un splendid fluture uriaș, funcțional, iar agricultorul care pleznea de fudul, de obicei, ședea buimac și nenorocit, remodelat în ceva greu de suportat privirilor: picioarele montate pe cutia toracică, un braț care-i ieșea din gât și capul prins în palma mâinii drepte, foarte mobil, ce-i drept, la capătul brațului cusut cu mare măiestrie de una din vertebrele lombare. Trunchiul îi stătea, firește, la orizontală. Ce masacru!
Gim-Kermadechienii numiseră această grozăvie -Vidul Abcrabilor-cu referire la demonii dintr-o străveche legendă a locului, care ieșeau la intervale neclare din pământ, din stâncile ascunse, să maimuțărească zeii mlaștinii Mustipal Ros, cei care zidiseră lumea, și să-i scoată astfel din minți. Să-i provoace.
Epopeea descria cum divinii Jubatu, Surma, Pangol și Malakoff, adică zeii, îi pedepseau și îi alungau pe Abcrabi, îi zdrobeau și-i zăvorau în subterane.
Acest din urmă lucru, repararea și rezolvarea crizei, întârzia să se producă. Anomalia se repeta, zeii, ia-i de unde nu-s, monstruleții se înmulțeau, încât creaseră un azil ca să fie îngrijiți, ba chiar se încerca reintegrarea lor în societate, la inițiativa unor psihologi fără bariere, iar unele pământuri erau lucrate cu aparate de neimaginat, fluturi de tablă care uruiau și scoteau fum și alte bazaconii.
Așa că Jory, care nu dorea să cadă din lac în puț, evaluă cu mare grijă situația. Nu auzea nimic, care să semene cu prezența Vidului Abcrabilor. Privi luminile galbene: nu arătau viscolite. Mai așteptă un pic, cu ochiul fixat periculos în gaura unui nod de lemn sărit. La scurtă vreme, pe malul opus al străzii, trecu în mare grabă un cățel la trap ușor, care bombănea nemulțumit, cum fac cei veșnic flămânzi, fără troacă și stăpân. În nota obișnuită, avea capul acolo unde trebuie, la fel și coada. Perfect, calculă Jory cu precizie.
Ținti locul cel mai prielnic, unde un butuc de viță cocârjat stătea ca o treaptă, și sări peste stinghiile gardului în albia uscată a străzii, unde praful ajungea la glezne.
Privi spre stânga. La mică distanță, intersecția, unde razele a trei felinare formau un nod luminos, foarte vizibil. Dacă miriapodul de birocrați, fiara de carnaval, pândea, mai bine evita maxima expunere din acel loc. Nu era prudent, deși i-ar fi plăcut să aibă trei umbre în același timp.
Privi spre dreapta. Întunericul creștea progresiv, până la deplinătatea nopții bătute de crepusculara lună Carbo, cu cea mai palidă dintre lumini. Porni într-aici, căci dorința lui era să devină invizibil.
Tot alerga, și de la un timp se simțea de neoprit. Pe umeri auzea cum fâșâie noaptea pelerină, și se strecura prin fluviul de întuneric cu mare pricepere, de parcă s-ar fi născut acolo.
Capul lui Jory se zgâlțăia ca un balon în furtună, pumnii, coatele, genunchii, gleznele, locuri unde se îmbinau diferitele părți ale corpului, aspirau către o mișcare circulară, așa cum văzuse la inspectorul matinal, a cărui sprinteneală extremă putea fi explicată numai prin atingerea perfecțiunii, iar părțile acestuia bulboase sau ascuțite îi rămâneau un reper de rotație mecanică.
Jory înainta vioi, chiar dacă deocamdată imperfect, adevărat spărgător de crepuscul în banchiză, cu, în jurul lui, blocuri cenușii care se fărâmițau când le atingea și se împrăștiau.
De la atâta alergat se aprinsese tot, iar epiderma lui, acolo unde se afla descoperită, lumina blând într-o nuanță roz, încât semăna cu un candelabru, de la distanță, un felinar cu trei boboci, agitat și pe fugă.
Nu mai era mult până la prima stație luminoasă, un felinar-spânzurătoare cocoșat al iluminatului public. Nici nu le ziceau felinare, le ziceau în mod elocvent, considera Jory fără voia lui, stâlpi. Stâlpi de spân..., asta, iluminat.
Jumătate căluț cabrat, jumătate locomotivă sau vapor cu zbaturi, înspumat și glorios, Jory se lovi de primele raze albe de lumină rece trimise de stîlpul-far, moment din care i se păru că începe să patineze, fără îndoială, o impresie greșită.
Transpirase. Mirosul lui animalic, amestecat cu o vibrație de parfum angelic, unul într-o sticluță albastră cu pulverizator, din care se stropise recent, altera aerul pur.
Ce viu pare că sunt! calculă Jory. Plămânii, scoși din dezumflarea lor obișnuită, oxigenaseră la maxim carnea apatică. Rezultatul era impresionant, notă Jory. Creierul se trezise la viață ca un parc de distracții reinventat. O petrecere surpriză, o aniversare surpriză, ziua mondială a jovialității!
Asta, dacă nu cumva visez, delirez, sau m-a înghițit miriapodul. Să fie acestea oare veșnicele plaiuri ale vânătoarei?
Ceva neobișnuit începea să se întâmple. Nu mai înainta deloc, era ușor să observe, se afla în dreptul unei fântâni cu cumpănă de minute bune. Se mobiliză și trimise către pământ câteva lovituri și mai puternice, în speranța că va depăși momentul.
Bifată de x-ul mare al fântânii, se afla o casă. Avea, văzu Jory, ferestrele abia luminate, roșii. Un zumzăit vag, Jory îl identifică ca venind de acolo. Ce să fie, oare sursa perturbației? Se smuci spre dreapta, dar era bine prins în colaj, nu reuși.
În clipa aceea, ușa casei se deschise larg, iar din interior ieșiră pe rând o pânză multicoloră, o melodie unduitoare și lascivă, o răgușeală cu intenții armonice și trei țărani mătăhăloși, unul câte unul, astupând complet preț de o clipă fluxul combinat.
Cei trei se așezară în cerc, profilați contre-jour pe pridvor de revărsarea disco a halo-ului curcubeu, cu mâinile împreunate pe zona de platou a burților, acolo unde ar fi avut loc o colecție de bibelouri sau o turmă de iaci ieșită la păscut.
Emi-sferele ventrale erau completate, mai jos însă, de unele dorsale, ceea ce rezolva în mare măsură, își imagină Jory, problema echilibrului la acești mastodonți.



Pestrea Ion-Daniel (apterix) | Scriitori Români

motto: winter is coming

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro