Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Visul Patriarhului

de mardale stefan



Din cele mai ridate timpuri, prin vise fardate ori mai puțin, s-au transmis mesaje importante pentru istoriile de tot felul, începând cu cele personale și terminând cu cele universal valabile până când, termenul lor, ca mai toate pe această lume, expiră. Aici, în țara pe care destui o cred creuzetul omenirii, nu putea fi altfel, indiferent câtă zgură ar produce tribul Gică-Contra, sau gura rea a pleavei veșnic cârcotașe. Până a ajunge la visul care justifică titlul acestei trans epocale scrieri, să indentificăm locul unde s-au petrecut cele ce vor fi amintite. Hai să ne gândim la un fel de creuzet în creuzet, în altul.... mai mic, din ce în ce mai mic până când imaginația simte nevoia de ochelari, și gândul ne duce la matrioșa originară provenind dintr-o zonă fierbinte până la roșu.

Patriarh fără biserică nu se poate închipui la fel de ușor cum invers, prea lesne s-a putut vedea în tigaia creuzetoidală. Bineînțeles avem pe lângă cele două elemente menționate, un al treilea care ar putea fi cimitir, dar în cazul nostru, acesta este o mânăstire, o entitate care le cuprinde lejer pe cele de mai sus, și mult mai multe, indiferent de ce nume poartă trandafirii, și pe ce copertă, siglă sau mormânt s-ar afla ei.

Mânăstirea ce va fi teatrul evenimentelor tragico-magico-astrale este situată în Muntenia, în apropierea localității Buzău. Ea nu e întâmplător așezată acolo aproape la ieșirea din Valea Buzăului, o zonă unde fenomenele paranormale au fost și mai sunt întâlnite. Ea se află aproape de topirea în câmpie a acestei văi legendare cu pietre ciudate, cu lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin amenajate cum ar fi anumite grote, cu pietre care cresc și vulcani care noroiesc, cu muzee și nenumărate văi mai mici, cu pârâuri având denumiri la care dioptriile pomeniților ochelari ai închipuirii cedează cu un oftat asurzitor în lumea elementelor ascunse celor mai performante microscoape. Selectez aici câțiva din afluenții de stânga ai râului ce dă numele văii: Dălghiu, Lădăuți, Zăbrătău, Tehereu, Ghiurca, Cașoca, Bâsca Roziliei, și ca să lăsăm loc și pentru cei de pe partea cealaltă, închidem cu pârâul Nil, nume de unde probabil, conform datelor creuzetologiei vechi, s-au inspirat strămoșii egiptenilor. Să trecem în revistă și câțiva din afluenții de dreapta: Ciumelnicu, Chichirău, Metcu, Cătiașu- Plescari, Hodoba, Nișcov și să închidem cu pârâul Mardala, lângă al cărui izvor se găsesc perechi de pietre neobișnuite ce făceau parte din Valhalla, așa cum afirmă surse creuzetologice valahe. Să amintim că în greaca veche, secolul 4 î.e.n., Buzăul purta numele Mousaios (Μουσαίος) botezat așa după cum se chema un poet grec, elev sau chiar fiu al lui Orfeus. Cum se știe din aceleași surse demne de încredere și care se abțin cu greu să-și păstreze anonimatul, Orfeus a luat lecții de contrapunct și armonie cu Zalmoxe, Atunci, dacă aceasta-i realitatea goală, goluță, sau poate puțin plinuță, e musai să fi fost inversă proveniența numelui Mousaios.


Cu scopuri prea puțin știute, cam toate energiile scurse se adună aici, de aceea mânăstirea e foarte căutată de lumea politicii de afaceri sau de cea a afacerilor politice, diferențele fiind doar de limbaj, devreme ce mai toate conturile au proveniențe comune ca și vremurile bugetare. Se știa de acest loc, chiar înainte ca Dumnezeu să înceteze a le le mai arăta posteriorul românilor preadrept credincioși, cum pare să fi procedat atoatefăcătorul în vremurile totalitare. Cel puțin așa spunea un poet celebru într-o și mai celebră scenetă televizată în direct pe parcursul unei călduroase zi de Decembrie. Această expresie a fost des folosită în anii următori, chiar de fețe bisericești cu suflete poetice încadrate de minți zburdalnice.

Și iată că lucrurile se leagă asemeni maionezei, pentru că într-un creuzet nu se întâmplă doar lucruri fierbinți și mărețe pentru omenire. Și cine poate spune că o maioneză la timpul ei, nu poate face cât zece Căi Lactei? De aceea vom începe cu regizorul scenetei de care am pomenit. Desigur ne putem întreba ce caută un liber cugetător la mânăstire? Las asta în grija ta, iubite cetitoriule, eu revin la vise pentru că așa cere titlul. Personajul nostru, regizor și actor, un fel de Nikita Mihalkov putinizat la bătrânețe, se afla în vizită prin zonă, fiind el mai mare peste ape, un fel de Neptun regional având Olimpul la Moscova. Aproape de izvorul râului Milcov, se întâlni ca dintr-o sorbire cu scenaristul, acoperit ca lucrător al Muzeului de Istorie din Focșani, acolo unde era un renumit simulator de istorie futurologică aplicabilă, un instrument pe care omul nostru se antrena de zor, decuseară seară până-n zori, pentru că se știe, noaptea e un spirit sfătuitor. N-avea mari emoții. Ultimul rateu îl dăduse în Anglia pe vremea lui Cromwell, dar de la 1789, simulatorul a mers ca uns, chiar și în cazul revoluțiilor sau războaielor de buzunar petrecute pe continentele mai îndepărtate. Stalin, pe ultimii metri ai vieții când devenise profund ciufusemit, repetând exasperant că toți evreii sunt la fel, a vrut să-l distrugă, dar astrele au pus o orbită peste alta și au spus piua. Harnicul scenarist îi vorbi regizorului despre mânăstirea noastră, asigurându-l că el fusese acolo și visase ceva important pentru eticul mers al lucrurilor. Vis confirmat și pe alte căi despre care nu-ți pot da amănunte. Ca să nu te influențez, nu ți-l voi povesti, adăugă scenaristul. Ai în această cutiuță povestea visului meu. O desfaci doar mâine dimineață, o citești după care îi dai foc având grijă să ardă complet, apoi arunci cenușa la closet și tragi apa de trei ori. Dacă o deschizi înainte de culcare, vraja se va spulbera. De vei visa ceva asemănător, te rog să mă suni, să vedem cum și ce vor astrele în frunte cu cea de pe Olimpul nostru cel de toate zilele. Vezi că în stânga, cum intri în naos, e o icoană. Știi că știu de liber-cugetăreala ta, dar dacă ni se cere, vorba ceea, pentru tară, pardon, țară, noi suntem în stare să mâncăm și miere. Vrei, nu vrei o pupi. Trebuie să punctăm și la imagine. Uneori sinergia faptelor ajută meandrele concretului pentru un mai drept parcurs; știi tu mai bine. Dar nu-ți fie teamă, omul nostru a pus o peliculă specială, ca nu cumva să te dezateizezi, sau icoana să facă vreo implozie cum se întâmplă câteodată când uităm să luăm măsurile de siguranță. Siguranță am zis? Stai calm, mă rog, de securitate, doar nu ne știm de ieri de azi. Îți dai seama ce ar însemna un astfel de accident în direct pe tv-urile noastre? Cu fanii noștri? DEZASTRU, asta ar însemna, cu d de la de mare. Hai, mergi cu Universul, că ni se-ofilește fesul, pică steluța și nu ne mai dăm huța.


Bineînțeles urmarea e știută; cei doi au avut fix același vis și au fost miez în miezul scenetei decembriste. După căderea cortinei, aici se retrase Patriarhul. O idee ce ar fi putut fi salvatoare pentru țărișoară dacă colacul în formă de mucenic cu nucă nu s-ar fi dezumflat la mal. Cu pioșenia ce-l caracteriza încă de copil, vru să rămână la mânăstire până la marea trecere. De mic, cum era întrebat ceva, el punea un deget peste altul și spunea piua. Așa a luat multe examene, în afară de cel de gramatică, și a scăpat din situații fără ieșire sau intrare, cele mai multe rămase în sens giratoriu până în ziua de azi. După perioada demolărilor, a fost foarte greu să se redea acestor două degete libertatea de depărtare. În termeni paramedicali era vorba de un sindrom ce apărea rar atunci când timpurile curgeau liniștite, dar se întâlnea des la vremuri de retriște. Se numește laba gâștei monahale. Noroc că chirurgia estetică nu stă pe loc, și nu spune piua la busuioc. Dacă s-ar studia și chirurgia etică.....dar mai bine, nu, pentru că mâine, poimâine ajungem să ne operăm la A.D.N.

Tot aici, tot în același timp, a venit la mânăstire un mare prieten al Mioriței, o personalitate percutantă, un mărgăritar al ortodoxiei aplicate, o întruchipare a luminii percutante. Pupase icoana din stânga naosului până când de buze i se lipi ceva, dar el se gândi la urme ale Duhului Sfânt, semn că îi e dat să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. În curtea mânăstirii, relaxat pe fotoliul de răchită, cu mâna pe un larg pahar de Courvoisier, războinicul privea cerul înstelat când tocmai apăru un nor întunecat cu o formă cunoscută. Văzuse așa ceva în Anglia la prima vizită. Secretarul lui îi spuse atunci că obiectul e ca o mică bancă, de unde poți scoate bani la orice oră, cu niște cuvinte și condiții pe care războinicul le-a memorat, dar nu le-a înțeles la vremera respectivă, chiar peste ani el preferând pentru tranzacții, mijloace tradiționale cum ar fi sacoșa sau valiza. Ce-i în mână nu-i minciună, așa învățase de mic, iar când vremea s-a copt, a avut o revelație spunând de atunci cu o grimasă superioară: ce-i în mână, acesta-i adevărul, cardul și parola. Cu siguranța omului care se știe ascultat de Dumnezeu, adormi repede. Visă o petrecere unde bărbați cu cercuri luminoase deasupra capului, se aflau la o masă mare. Chiar în vis se minună gândind că s-a întors în timp, și se află la Cina cea de Taină. Urmă o scurtă sesiune de întrebări și un răspuns palpabil la final : oare aș putea schimba istoria omenirii, mă rog, a creștinismului? Dar ce-ar fi omenirea fără creștinism, și creștinismul fără cele întâmplate așa cum se știe? Doamne, Dumnezeule sunt tare neajutorat, nu știu ce să fac, te rog, trimire-mi un semn! Imediat privirea îi pică pe o punguță agățată la brâul unuia ce se apropia ca o umbră de Isus. Se gândi că dacă tot nu are rost să schimbe istoria, și purtătorul urma să se sinucidă la scurt timp, măcar punga să nu rămână fără propietar. Cît de luminos se credea el în realitate, aici era o biată umbră a unei umbre care îl sărută pe Isus. Mai să sară și el la sărutat, dar se abținu, că doar citise Biblia. În hărmălaia care a urmat, un pic dezamăgit că nu-l bagă nimeni în seamă, s-a frecat la ochi, apoi și-a făcut o cruce mică pe pulpă. Fiind cu mâna deasupra punguței, cele trei degete au alunecat ciudat și în loc de cruce i-a ieșit un vechi semn șamanic, semn aducător de bunăstare și belșug. Deodată aurele s-au prefăcut în șepci, hainele largi au căpătat cusături noi, pe umeri le-au apărut steluțe, iar strălucitorii lor nasturi au început să piară în mâinile chelnerițelor, toate sub optsprezece ani. Ele încercau să și-i bage în buzunare, dar nu prea reușeau deoarece hainele lor dispăruseră ca prin farmec. Ce-ar fi să filmez eu acest vis și-a spus războinicul. Nici n-a terminat dorința, și un cameraman s-a apropiat spunându-i că înregistrările se găsesc pe o caseta îngropată undeva în apropierea Bucureștiului sub terenuri aparținând armatei române. Apoi vestitorul a dispărut pe fondul unui zgomot de sticlă spartă. În primul moment când s-a trezit, a zis că plouă. Era vară în luna august, când Perseidele își făceau de cap. Totuși picăturile de ploaie erau fierbinți și cu un damf clar de Courvoisier. Se auzi un scârțâit fin. Deschise ochii. În ușa ce ducea la chilii, lipit de tocul ei, zări un călugăr fără barbă, cu o biblie în mâna stângă și cu dreapta ridicată ținând un pistol. Ce-a fost asta, șefu, întrebă acesta în timp ce scana curtea interioară. Pe masă erau cioburi din paharul cu cognac, și pe margine, lângă piciorul rămas intact, zăcea o pietricică după care întinse mâna cel din șezlong. O retrase repede cu o înșiruire de vorbe ce nu pot fi reproduse aici, dar care făcură ceva impresie în biserică cum se va vedea un pic mai încolo. Se simți miros de piele arsă. Frecându-și degetele, războinicul enervat se întrebă cu voce tare: ce dracu’, Doamne iartă-mă, au pus ăștia în coniacul ăsta? Umbra din ușă răsuflă ușurată. Băgă pistolul la loc în cartea care avea și pagini, nu era doar un toc. Scoase de la piept un aparat mic și spuse: la loc comanda, alarmă falsă! Nu dură mult, și ieși din nou în prag când din biserică se auzi hărmălaie mare ca și cum ai răsturna o masă la o petrecere.

Acolo un biet proaspăt diacon se ruga fierbinte încă după terminarea slujbei de seară. A fost trezit din reverie de zgomotul paharului spart. Înaintea sunetului parcă fusese o lumină ce trecuse ca un blitz mai lung prin interiorul bisericii. O simțise chiar prin pleoapele închise. Începu să se roage mai stăruitor. De mai multe minute se vedea o crispare pe fața lui, parcă voia să-și ridice pleoapele dar nu putea. Când deschise ochii să-și facă cruce, văzu lacrimi mari pe icoana din fața mesei cu sfeșnice. Era postul Sfintei Fecioare. Cu lipsa lui de experiență, se gândi că el pricinuise durerea ce provocase apariția lacrimilor. Avea o memorie foarte bună, știa multe rugăciuni pe derost. Se rugase liniștit o vreme, dar apoi îi venise în minte priveliștea provocată ieri de o ghidușă pală de vânt ce ridicase mult rochia unei femei tinere ce cobora pe treptele bisericii. Dar nu doar imaginea pulpelor albe îl bântuia, ci mai ales ochii negri luminoși de pe chipul alb ce părea foarte rușinat de întâmplare. La puțin timp, când diaconul intrase în biserică, mare îi fu mirarea. Părea așa o atmosferă de Crăciun. Își șterse ochii. Luminițele erau omniprezente, pătrunzătoare ca licăririle din ochii unor animale la ceas de noapte. Se concentră puțin și realiză că steluțele icoanelor aveau ochii ei, așa cum îi văzuse, ca două porți de lumină ce deschideau cărări nebănuite spre o lume necunoscută dar atrăgătoare ca un vârtej. I se cam facu frică. Nu auzise așa ceva în poveștile despre ispite ale fraților. Vrând să scape de vedenie, căută ajutor spre Mântuitor, gândind că expresia de suferință a chipului cu pleoapele lăsate îl va liniști. Așa se întâmplă preț de câteva secunde, după care suferința crucificatului se transformă într-un zâmbet luminos. Deodată ochii se deschiseră sporind lumina. Nu-i vedea clar. Când se obișnui, răsuflă ușurat. Slavă Domnului, erau albaștri. Totuși, pentru siguranță se ciupi cu dreapta de stânga. Simți durerea imediat, nu trebui să insiste. Mai simți că-și pierde greutatea. Fără să se dezechilibreze vreun pic, ca și cum ar fi stat pe o platformă nevăzută, diaconul se ridică ușor la înălțimea celui de pe cruce. Lumea era undeva departe. O liniște desăvârșită îl înconjura. Deși părea nemișcat simțea o legănare inexplicabilă. Încercă să ia un punct de reper ca să se convingă dacă nu cumva doar biserica se legăna, și el constituia punctul de care ea era agățată. În timp ce încerca să găsească vreo logică, începu să simtă cum împreună cu biserica se roteau ușor fără să se fi oprit senzația de legănare. Poate ei stăteau și lumea se învârtea. Ia să închidă ochii să vadă cum funcționează treaba. Parcă plutea într-un acvariu discret luminat, mulțime de forme geometrice, adunate, grupate ca desenele de pe o ie, treceau pe lângă, asemeni unor bancuri de pești alergate din urmă de două fălci albe ce ieșeau dintr-o materie neagră și vâscoasă. Voia să scape dar nu putea. De unde până în urmă cu câteva momente aproape că nu respira, acum simțea că se sufocă. Era atras, nu găsea nimic de care să se agațe. Pulpele sau fălcile păreau destinația finală. Începu să se învârtă cu viteza unei elice. Pleoapele păreau să cântărească kilograme. Pe corp simțea apăsări sau lovituri înfundate. Nu îi era clar, îi vâjâia capul, un zgomot infernal se pornise, dar nu atât de mare cât să acopere scârțâiala ușii de la intrare care păru izbăvitoare chiar și povestitorului. Călugărul ce intră îl văzu întins pe podea cu fața în jos. Diaconul răsufla greu, nu îndrăznea să-și ridice capul. Se gândea că e bolnav. Poate i s-au întâmplat astea și din cauza faptului că nu visa mai nimic. Dormea buștean de cum punea capul pe perină. La masa de dimineață unii călugării povesteau tot felul de vise avute în timpul nopții. Îi asculta cu mare atenție. Uneori credea că le inventau ei, așa de ciudate erau unele. Cu gândul să ceară o învoire pentru a merge la doctor, se ridică cu privirea în podea și hotărâ să iasă din biserică nemaiprivind în jur, fără să se mai întoarcă pentru a se închina așa cum era regula. Totuși, ceva îl râcâia. Nu se putu abține, se întoarse pentru o ultimă privire. Călugărul ce intrase mai devreme, îngenunchiase și se ruga cu fața la pământ. Cu un om aproape, îi mai trecu uimirea, prinse curaj și ridică privirea. Cel de pe cruce avea arătătorul mîinii drepte în fața buzelor. Zâmbetul nu-i dispăruse, privirea era aceeași de mai devreme. Ca un hipnotizat simțea că nu-și putea lua ochii. Timpul dădea ture împrejurul bisericii, și ar fi tot dat, dacă unul din ochii Mântuitorului nu ar fi clipit șăgalnic, ca să-l scoată din transă. Diaconul ieși în grabă. Pe drumul spre chilie își spuse că s-a prins; semnul îi interzicea să povestească asta duhovnicului care la prima spovedanie îi dăduse canon, necrezând declarația lui de castitate. În primul moment nici nu știa ce înseamnă aia malahie, apoi i-a picat fisa. Nici colegii lui de liceu nu-l crezuseră, probabil gândind conform confortabilului principiu: dacă eu nu mă pot abține, atunci nimeni nu poate. După zile de hăhăieli în care îl botezaseră popo, i-au pus o revistă deocheată în geantă, iar la plecare i-au agățat de haină o hârtie pe care scria POPOnar. O găsise maică-sa. După ce o aruncă în foc, se sprijini cu stânga de soba de teracotă, îngenunchie, și aproape plângând se rugă mai abitir pentru sufletul lui, și visul ei de a-l vedea preot pe unicul fecior. Când acesta își scoase cărțile și caietele, revista căzu pe covor. Se așeză pe scaun. Bineînțeles că auzise de existența unor astfel de publicații. Colegii lui văzuseră și filme în serile când se adunau la un sătean ce lucra ca marinar de cursă lungă. Lupul de mare avea un videocasetofon care costa cât o casă la noi, iar acolo de unde era cumpărat, dacă atingea salariul unui muncitor de-al lor. Al nostru marinar scotea într-o seară un salariu de aici din ce plăteau doritorii de filme. Totuși pe copertă era altceva. Cu degetul mare de la picior dădu câteva pagini. Avea ceva talent la desen. Îi plăceau benzile desenate, chiar încercase să creeze și el un serial cu pionieri ce descopereau o comoară, dar nu fusese prea încântat de cum ieșise și o lăsase baltă. Știa de existența unor astfel de reviste ca cea de la picioarele lui, dar nu își putea închipui bărbați cu bărbați. Auzise că pentru așa ceva legea românească te condamna la câțiva ani de închisoare. Înainte să simtă cum îi urcă stomacul, observă că cei din poză erau arătoși. Ce le-o fi trebuind chestia asta, se mai auzi întrebându-se cu o naivitate neprefăcută. Ochii pierdură clarul și în mintea aproape blocată auzi așa ca niște palme și vorbe răstite. Ieșise din grajdul întunecat unde se jucase cu un mânz ce avea doar trei zile, dar era foarte vioi. Nici el nu era mult mai înalt ca micul căluț. Când se obișnui cu lumina, nu-i veni să creadă ce vedea. Sunetul de palme venea de la o cazma ce cădea repetat și cu putere pe crupa unui armăsar negru. Scula acestuia ieșise prin burta iepei de sub el. Nu auzise vreo poveste despre o astfel de întâmplare. Se gândea să alerge la veterinarul care locuia aproape, dar acesta era plecat în concediu. Privea și nu înțelegea, până când și-a dat seama că iapa era tot un armăsar, și el în erecție asemeni percutaților din fotografii. Fornăielile joase ale celor doi cai aveau ceva înficoșător. Era vară, mirosul de transpirație, urină, combinat cu altceva ce nu cunoștea, i-a aruncat afară pepenele mâncat cu puțin timp înainte. Așa păți și acum cu gustarea din recreația mare. După ce curăță covorul, rupse cu atenție mai multe foi.

A doua zi în ora de sport, spuse că are nevoie de toaletă. A mers în clasă unde a pus câte una prin caietele de matematică a celor ce-l șicanau de obicei. În următoarea oră, care era și ultima în ziua respectivă, deschizând caietul, unuia dintre destinatari i se întâmplă să scape foaia pe jos. O colegă vru s-o ridice, dar când văzu despre ce era vorba rămase împietrită. Se dezmetici când auzi vocea profesoarei de mate. Ca prin vis se auzi strigată și întrebată dacă se simte bine. Răspunse că nu, și înainte să iasă, îi șopti colegului că i-a căzut ceva. Acesta se făcu stacojiu la față, se aplecă, luă hârtia, după care se întoarse spre el și îi arătă pumnul. Când a ajuns acasă, maică-sa l-a întrebat dacă a făcut ultima oră, și de ce e așa de transpirat. Ba, o făcuse, dar la colțul școlii îl așteptau posesorii de fragmente ale revistei. A urmat o cursă foarte rapidă, aproape că-l ajungeau, noroc cu ai lui care nu țineau poarta închisă nici noaptea, așa cum făcea mai toată lumea în satul lor din apropierea muntelui. A doua zi s-a prefăcut că îi e rău, și nu s-a dus la școală. Apoi a venit vacanța de primăvară, a plecat la bunici și când s-a întors lucrurile se liniștiseră.

Acum îi venea să moară de rușine că se lăsase ispitit de imaginea pomenitei femei. De unde să știe el ce pot face cuvintele ce răsunaseră mai devreme în damful de cognac fin? Părinții lui erau oameni liniștiți și muncitori. Mama era cu posturile la zi, la fel și cu prezența la biserică, dar pe el nu-l bătea la cap decât cu învățatul. Nici măcar tatăl, când îl enervau animalele de bătătură, nu exagera, defapt avea o singură înjurătură; tu-i vangheaua mă-sii. Chiar și atunci când Roibu l-a lovit în pulpă cu copita proaspăt potcovită, la fel a zis, doar că a întrebat serios: ce faci mă, dai cu norocu-n mine? Feciorul credea că vangheaua e, așa, o vorbă inventată. Nu găsise vreo lămurire în dex. Probabil ar fi leșinat mai devreme dacă ar fi auzit vorbele debitate de războinic. Îl cuprinse un fel de teamă și căută putere spre cine altul decât Sfântul Gheorghe. Îi privi icoana și văzu pe chipul celestului războinic o uimire mare, ochii săi privind spre balaurul care, răsturnat pe spate, se ținea cu aripile de abdomen și râdea cu lacrimi negre, mari cât oul de cioară. Diaconul dădu să strige, dar nu putea: părea că balaurul îi prinsese beregata. Simți că leșină, mai apucă să spună în gând: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu miluește-mă pe mine păcă..... dar nu apucă să termine și se prinse de un colț al feței de masă. Folosindu-se de un procedeu sigur, paznicul călugăr intră cu viteză în biserică după care execută o rostogolire rapidă preț de câțiva metri, apoi vru să sară în picioare. Nu reuși. Sutana se lipise de ceva pe podeaua din fața icoanei cu balaurul. Așa ceva nu li se predase la școală. Schimbă repede pistolul în mâna stângă și pipăi cu dreapta pe covorul călduț. Apoi duse mâna la nas. Smoală, zise ca pentru el, după care apăsă butonul roșu. În jurul zidurilor mânăstirii, tufișurile începuseră a se mișca ciudat.

În prima chilie pe dreapta cum intrai, stânga dacă apucai să mai ieși, se afla apartamentul patriarhal acolo unde se trezise Prea Retrasul. Și el apăsase butonul de panică, dar nu din cauza zgomotului. Nu îi era clar de ce făcuse asta. În prima fază visase din nou același vis pe care îl avea aproape în fiecare seară după ce luase decizia de a se retrage. Dar asta devenise ceva obișnuit. Se afla în fața catedralei din Timișoara. El era uriaș, de două ori cât lăcașul sfânt. Prima oară își zise că a ajuns în rai văzând biserica înconjurată de omuleți cu aripi. Iată cum arată îngerii, își spuse. Mirosul ce plutea îi încânta ființa. O senzație de plinătate îl cuprinse. Închise ochii și aproape ațipi până când simți ceva în barbă. Era un înger cu o linguriță ce părea lopată în mâinile lui. Îl urmau alții ca și el. Luau bucățele din catedrala timișoreană, zburau până la gura lui și el trebuia să înghită ce aduceau. La mestecat, frișca părea divină, blatul la fel, aroma de vanilie sublimă, dar în drumul spre stomac, bolul alimentar se prefăcea în moloz producându-i dureri mari. Se gândea că avea totuși noroc; pe vremuri la biserici nu se lucra cu structură de beton și fier. Descifră prin zumzetul aripilor un fel de tril: hu, hu, hu, li, li, li, ga, ga, ni, nii; cam asta scoteau pe gură omuleții zburători, apoi se prefăceau în cenușă. Când începea să se liniștească, și credea că a scăpat, de departe se auzea apropiindu-se, cu muzică bineînțeles, următorul schimb. Timișoaara, Timișoaara, Timișoaara, noi nu plecăm, noi nu murim. Corul era format din omuleți pletoși cu tricouri negre, sub bagheta celui ce, pe bune și pe bună dreptate era numit patriarhul rockului românesc, cel cu nume de prooroc, Ilie. Plecau totuși pe dimineață, dar de murit păreau să nu moară pentru că se întorceau în noaptea următoare. Spre deosebire de altele, în noaptea asta de pomină în care ne aflăm fără voia noastră, prin ceața obișnuită din care se arăta de obicei catedrala, apăru ceva mult, mult mai mare. Ceva asemănător văzuse în filme, cam cum erau navele mamă ce apăreau în producțiile SF pe care le adora. O spaimă cumplită îl cuprinse, și anume aceea că Darwin avusese dreptate. Ca și Eclesiastul, oftă și spuse cu glas sfârșit: totul e deșertăciune. Bănuia el demult, dar acum..... Ceața nu voia să se ridice, totuși era bine că lipseau omuleții cu zumzetul lor. Înghiți în sec, dar încet cu frică.
Din partea de sus a giganticei arătări se auzi o voce, la început abia perceptibilă, ajutată de un reverb ce dădea fiori. Lordul Wader să fie? E film sau vis, ce Dumnezeu? Volumul șoaptelor începu să crească încet, încet ca și suspansul. Nu părea să fie de pe-acolo, mai ales că ce spunea era ca la noi, în română. Să fie dublat, se întrebă. Asta nu-i plăcea, ce amatorism! Probabil actorul fusese ales pe pile. Dădu a lehamite din mână și concluzionă: asta-i Româniala, taică. Apoi în partea de jos apărură niște luminițe neclare, dar privind mai atent observă un imens panou de afisaj pe care își văzu clar scris numele urmat de mesajul: nu ai dreptul să renunți la misiunea încredințată, ba trebuie să-mi întregești ctitoria. Prea Retrasul voia să-și facă cruce, dar mâna părea ca prinsă în gips. Reuși totuși cu limba pe cerul gurii, dar și-o mușcă tare din cauza danturii care clănțănea de parcă Perseidele aduseseră Boboteaza acum în noaptea caldă de august. Timbrul vocii îi părea cunoscut, dar reverbul bogat îl deruta. Acum că simțea gustul de sânge amestecat cu salivă, îndrăzni să întrebe: care ți-e voia, Doamne? Răspunsul întârzia, însuși autorul povestirii devenise nerăbdător, când, iată se auzi foarte clar: Casa Poporului a fost ctitoria mea de suflet, dar îi lipsește o chestie din aia cum e la voi pe lângă biserici. Prea Retrasul răsuflă ușurat, recunoscu vocea, duse mâna la tâmplă, pocni călcâiele și grăi: am înțeles, să trăiți, capelă îi zice. Da, fir-ar al dracului, așa se numește, credeam că aici scap de lipsusurile astea. Când m-am întâlnit cu Gorbaciov, dacă n-aș fi avut unul din ăsta, alta era soarta Olteniei. Nu râde! Știi cum scria pe gara de la Craiova: trăiască R.S.R. și iubita noastră țară. Măcar pe ea o salvam de la capitalizarea sălbatecă care a urmat. Mulțumesc mult! Știam eu că te-au ales din cadrele de nădejde. Hai, pe loc repaus! Prea Retrasul vru să întrebe ceva, dar zgomotul paharului lovit de micul asteroid îl trezi. Pe șezlong, în zumzetul greierilor, respirând aerul cu aroma tufișurilor de mâna maicii domnului și regina nopții, războinicul luminii era uimit de ploaia de stele. Doamne, Dumnezeule mare, dacă mă iubești cum te iubesc io, mai dă-mi niște dorințe, că p-a mea am terminat-o!


Nu sfârși dorința, că simți un miros puternic de smoală. Privi spre ușa bisericii și văzu ieșind un fum gros, înecăcios. Ca din cer aterizară pe lângă zidurile înalte oameni în negru cu fețele acoperite de cagule. Doi intrară pe holul chiliilor, alți trei se îndreptară spre biserică de unde îi scoaseră pe cei doi leșinați. Mascații împânziseră curtea comunicând mai mult prin semne. Primul își reveni diaconul. Când deschise ochii un zâmbet îi înflori pe față. Văzu chipul unui bărbos deasupra unei cămăși albe, apoi își dădu seama a cui era barba, și zâmbetul dispăru. Îl auzi pe proprietarul ei spunând: tii, măi frățioare, parc-aș fi eu când eram băiețandru la Neamț. Apoi se aplecă, îi luă mâna dreaptă și privi între degetul arătător și următorul. Ușor dezamăgit o lăsă încet pe iarbă și spuse încrezător: va veni vremuri liniștite. Diaconul auzise multe de la frați despre Prea Retrasul. Scuipă ca de deochi spre piept, și-și zise în gând de mai multe ori: Doamne apără și miluiește! Lângă el zăcea în nesimțire călugărul paznic care avea un deget prins între filele unei biblii. Luă cartea cu grijă să vadă unde era deschisă. Era cam grea. Văzu că semnul de carte avea o urmă de smoală. De pe pagina din stânga, de sus, începu să citească la lumina felinarelor aprinse de frații ce se treziseră și împreună cu cei din trupele speciale, din mână în mână purtau găleți de apă spre biserică:
3:Și am intrat la prorociță și ea a luat în pântece și a născut un fiu. Și mi-a zis Domnul: " .
4:Căci mai înainte de a zice pruncul sau , puterea Domnului și prăzile Samariei vor fi aduse înaintea regelui Asirienilor"
5:Și Domnul mi-a grăit încă odată zicând:
6: " Fiindcă poporul acesta nu vrea apa Siloamului, care curge lin, dar vrea să-l aibă pe Rațon, fiul lui Remalia, să fie rege peste voi, pentru aceea, iată, Domnul aduce asupra voastră apele Râului, cele mari și năvalnice, și chiar pe regele Asirienilor și slava lui; și el se va sui peste oricare din văile voastre și va umbla pe oricare din zidurile voastre;
8:și-l va lua, și-l va duce departe din Iudeea pe tot omul în stare să-și ridice capul sau care va putea să facă ceva, iar tabăra lui va umple întinderea țării tale".
Cele citate sunt din Vechiul Testament, Isaia, Cap 8
Iubite cetitoriule, dacă vrei să afli urmarea, nu-ți fie teamă ca-i să crezi fără ca îndeajuns să cercetezi. Acolo sunt scrise multe: bate și ți se va deschide, întreabă și ți se va răspunde. Cine nu-i împotriva noastră, e cu noi.
Au dacă citatul ales de autor pare nepotrivit domniei tale, pune tu altul. Ca să aleg unul, eu am luat Biblia din raft cu gândul că unde o voi deschide, de acolo voi copia un pasaj, mai exact din susul paginei stângi. Vrând să mă închin înainte s-o deschid, am scăpat-o. Era pe podea cu fața în jos, deschisă. M-am bucurat că n-am fost chiar eu, cel ce a ales.
Este o ediție apărută la Editura Renașterea în 2009 versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

mardale stefan (nea fane) | Scriitori Români

motto:

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro