proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Aerul de sticl? coboar? molcom în
Zidire
Apoteoza urc?
Din toate v?ile
Spre crucea lipit? de trup
În peretele stâncii murmur? clopotul
Muntelui
Slove metalice
Dezleag? apa uit?rii
Îmi iart? r?t?cirile
P?durea de aparen?e mângâie cartea
Pe care se joac? cifre
Cu mari semne mântuitoare
(Ion Scorobete, Catedrala)

În pl?smuirea universului lor liric, poe?ii se bazeaz? pe o mân? de certitudini. În ochii novici ai semenilor, ei par ni?te alc?tuiri stranii care se întreab? ?i se zbat sângerând în labirintul propriilor cochilii, gata s? fie strivi?i de talpa nemiloas? a lumii. Victime ale propriei neputin?e de a se subsuma normalit??ii (de a se mediocriza, altfel spus), î?i pl?smuiesc un univers artistic potrivit configura?iei lor l?untrice, cei mai mul?i continuând s? se sinucid? prin fiecare volum, mistuindu-se înainte de vreme (c?ci dac? noi, nu-i a?a, suntem sili?i s? tr?im pentru a muri, ei î?i asum? murirea scriind).
Vorbind despre Ion Scorobete, o certitudine a poemelor sale o constituie p?durile, devenite într-o vreme visul nesomnului s?u, emblema paradisului s?u pierdut. Peste ani, proiec?ia lor s-a estompat, puritatea misterului risipindu-li-se, sufocat de griul cople?itor al unei existen?e înstr?inate, o dovad? în acest sens fiind ?i volumul bilingv, româno-francez, Circumferin?a hardului gri/ Le circomférence du hard gris (2013), publicat la Editura Eurostampa, Timi?oara.
Recitind oricare dintre lucr?rile anterioare ale poetului – Geometria z?pezii (1993), Ziua tip vagon (1996), P?durile celeste (2003), Mierea de pelin (2007), Imperiul m?runt (2010), Exerci?ii de singur?tate (2011) etc. – observ?m c? tiparul (existen?ial) pe care se pliaz? este cel al unui Odiseu modern, tot mai înstr?inat de sine ?i de ai s?i, neadaptat, peregrin prin locuri ce nu-i pot deveni cas?, chinuit de încercarea (aproape disperat?) de revenire la origini. Este o perpetu? c?utare a omului veridic (muritor simplu, curat, împ?cat în dârzenia demnit??ii sale), de c?tre omul înstr?inat (modern, sofisticat, tot mai însingurat) exilat într-o lume în care „tic?lo?ia ?ine u?a deschis?” ?i în care, în plin proces de „epurare a melancoliei”, „se încânt? desfrâul cu hula” („îmi sim?i viermele am?r?ciunii/ roade canalia cu ingenuitate în carnea/ crucificat? a t?cerii mele/ dup? o lege a firii blazoanelor hâde”).
În r?t?cirea sa perpetu? prin acest labirint gri, tot mai tehnologizat, abstractizat ?i neuman, reapare, neostenit, acela?i reper: matricea natal?, acea hologram? a paradisului pierdut, râvnit, de redobândit. Pentru c? recuperarea sinelui nu este posibil? f?r? întoarcerea la obâr?ii, acolo unde, în cazul lui Ion Scorobete, „cerul pune curea de p?dure la brâu/ margarete sub grinzi/ aprinde miresme de paji?ti/ în conturul fictiv” (Nop?i la Florese). „Aici” – m?rturise?te poetul – „pe tavanul poemului ispitit/ de p?durile/ genuine/ se cite?te matricea din care pleac?/ Cerna în voiaj/ am pecetea luncii pe gena/ surpat?/ bran?ând copil?ria la ran?”.
Cer ?i p?dure a?adar, miresme de paji?ti ?i margarete sub grinzi – iat? elementele cele mai simple cu putin??, dar care ar putea opri sângerarea existen?ial? a celui care, într-un poem intitulat Carafost (din volumul P?durile celeste), declar? (amintind de poetul filosof de la Lancr?m): „ca orice p?durean care-?i ?ine/ sufletul înv?luit în adâncul/ v?zduhului/ îmi port taina care tic?ie în seninul p?durii/ mut?.”
În pofida modernismului s?u rafinat (voit pre?ios ?i preten?ios), obsesia paradisului originar, al legendarului Ţinut al P?durenilor situat între Ţara Ha?egului (la sud), Valea Mure?ului (la nord) ?i Mun?ii Poiana Rusc? (la vest) revine acut, cronicizat, permanentizat în nesomnul s?u, dincolo de exerci?iile de premeditat? deturnare ?i chiar de ostracizare a realului, Ion Scorobete dovedindu-se a fi un scriitor sensibil ?i nostalgic. Desigur, acest aspect, mai pregnant la începuturile sale poetice, r?mâne deseori înv?luit sub asaltul rece, de-a dreptul straniu al clipurilor realit??ii care cople?esc ?i, în cele din urm?, anihileaz?. Poemele noi devin m?nunchiuri de secven?e reci, schi?ate impersonal pe o bucat? de oglind? sf?râmat? în cioburi, rearanjate (aleatoriu) pe o band? adeziv?.
Am încercat s? deslu?esc, dincolo de acest paravan ostentativ de abstractizare, elementele de esen?? ale liricii poetului, ?inând mai ales de spa?iul originar din care a fost smuls ?i spre care î?i îndreapt?, uneori chiar instinctiv, mintea ?i sufletul. Plecat de acas?, din locul ?i timpul s?u, îndep?rtat de trenul destinului la o jum?tate de secol de origini, Scorobete se afl?, prin lirica sa, într-o permanent? c?utare a drumului c?tre acas?. Pentru c?, în cele din urm?, Odiseu se întoarce. Pentru a muri, cel pu?in...
Se spune c?, reg?sind locurile în care ne-am n?scut ?i prin care ne-am petrecut cândva, ne redescoperim esen?a; poetul le detecteaz? în memoria sa afectiv?, bântuit în permanen?? ?i de acel „biet demon frumos” care-i pârjole?te destinul sub?ire, scufundat „în apele somnului” s?u, „perpetuu r?t?cit”. Aceste „r?t?ciri” le va resim?i drept p?cate cu a c?ror povar? e silit s? vie?uiasc?. Într-un poem, b?taia clopotului devine semn c? acest „p?cat” ar putea fi, în cele din urm?, iertat.
Înstr?inarea de omul veridic este scoas? uneori în eviden?? (amintind de poemele „anglofile” ale lui Ilie Chelariu), prin sintagme preluate din englez? ori francez? (în contrast cu graiul nealterat al p?durenilor): iluzia „aprinde o lumini?? cu miros/ b?nuitor/ repet? cum a? ajunge la butonul cu happy end” (Rupturi în oglind?). Existen?a se transform? într-o r?t?cire/ pogorâre în imposibila întoarcere („înaintez în imposibila întoarcere/ um?rul t?u for?eaz? imaginea iernii de dincolo de liziera p?durii/ ascult cum picur? în mine fiecare r?sfrângere/ a imposibilei întoarceri/ dar cred în copacul rotunjindu-?i coroana peste apusul la un pas de amiaz?”. Dorul de p?durile „nebulversate/ de vreun mecanism abraziv” devine din ce în ce mai acut, poetul considerându-le ”sfinte”, „genuine”, dedicându-le (numai în volumul P?durile celeste), nu mai pu?in de paisprezece secven?e.
Trei poeme formeaz? ciclul Cerb?l, o comun? în Lunca Cernii, având în componen?? cele opt sate din care se compune paradisul originar al poetului: Cerb?l, Ar?nie?, Feregi, Meri?oru de Munte, Poieni?a Tomii, Poiana R?chi?elii, Socet ?i Ulm (acest „paradis inventat” cu coline de aur, în care „plou? cu soare” ?i în care „fata blond? iese în prag/ cu lacrimi cârlion?ate/ pe ?evaletul inopinat/ al colinei/ d? zorii la o parte/ ?i se descrie ca într-o ini?iere/ a grâului”). Se reconfigureaz? astfel, în poeme, geografia spiritual? a devenirii poetului. În Zbor constant, B?trâna este „satul în care b?trânii nu mor/ este în creierul muntelui/ piramida/ zidit? de Dumnezeu într-un pastel/ al deliciului/ din care nu ai cum s? fugi”. ?i în timp ce la Florese „greierii lucr? statuie lui Dr?gan/ pe o partitur? din Calea Laptelui” (Nop?i la Florese), la Lelese, „într-un fagure de miere a picurat/ atâta var?/ o p?dure de salcâm”. În Cuvinte de leac, dedicat memoriei aceluia?i Dr?gan Munteanu, ca remediu împotriva vidului existen?ial, e suficient ca poetul s? deseneze un copac ?i „lucrurile reîncep s? vorbeasc?”. La D?bâca „ninge cumsecade”, iar la Meria, sub deal, „doarme o cas? din stejar”, iar palmele bunicului „mângâie înserarea”; la Ro?cani, forestierii „doboar? copacii m?runt/ ca-ntr-o idil?”, coborând apoi de pe munte „sub nucii cu lumina c?rnoas?” ?i rugându-se „pentru cealalt? fa?? a frunzei” (Ro?cani).
Dar ce-ar deveni locurile, oare, f?r? oameni? În drumul care „urc?” spre p?duri, nu stric? niciodat? un popas la „bunul Simedru”, la un pahar de vin, ?i în timp ce b?trânul Liu?, l?uta?ul, „în sandale de lut/ descânt? în gama sol/ albia V?lariului”, din noianul aducerilor-aminte se ive?te (ca în Castelul ondulatoriu) fantasma unei fugare iubiri („am furat primul s?rut/ Valeriei aruncând dealul/ cu pietre albe în ferestrele/ zidurilor”). Pentru poet, chiar actul crea?iei î?i g?se?te motivarea în nostalgia originilor („scriu cu fumul unei zile/ cu lumina amintirii înf??urând timpul/ înf??urând satul/ povestea unui con de umbr?/ în care mi-atingi gândul”).
În contrast, Ion Scorobete surprinde o existen?? înstr?inat?, perceput? cu r?ceal?, cu luciditate, dar f?r? o logic? anume, chiar ?i secven?ele poemelor putând fi rearanjate/ considerate într-o alt? în?iruire, f?r? a-?i pierde, practic, semnifica?ia. Într-o extrem? deta?are de sine, poetul se examineaz? lucid, rece; e ca ?i când un om ar studia propria clon?, e mult nesomn în poemele sale, ca o înfrigurare nevie, f?r? imaginea p?durii „peisajul” degradându-se tot mai mult, în strania iner?ie a nevie?ii în care cenu?iul devine not? comun? a universului, exterior ?i l?untric deopotriv?. Îns? dincolo de înstr?inare ?i nesomn, r?mâne eterna c?utare a „sufletului de iarb?”, a „colinelor um?rului înalt”, a „parfumurilor vascularizate/ de brad”, poetul neostenindu-se s? ne vorbeasc? despre „mugurele de salcie” ori vraja „clopotului de mesteac?n”.
Orice arbore devine o mirare ?i, ca urmare, merit? un cântec. Teama p?dureanului este de a nu fi „lep?dat de copac”, ca în Insisten?a cenu?ie (”copacule cu biografie cenu?ie/ înfruntând fereastra lumii/ î?i schimbi metodic înf??i?area/ lep?dându-te de anii mei/ tot mai devitaliza?i”) ?i, în absen?a p?durii, el î?i va aduce un arbore în fa?a casei, un jugastru (ca în Simbol) pentru a nu pierde leg?tura cu originea sa: „proprietatea copacului de a fi mereu/ în umbr? îmi st? fixat?/ ca un blestem/ în cod/ de aceea poate mi-am adus un jugastru/ din Poganu/ s? ias? m?car cu trei frunze emailate/ peste cultul arbu?tilor de cas?”.
Din perspectiva acestei dependen?e de ceea ce domnia sa nume?te p?durile celeste, poezia lui Ion Scorobete este, pe cât de cutremur?toare, pe atât de singular? ?i de necesar?.
(Reflex, 2015)