proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Un b?rbat ?i o femeie scriu istoria lumii,
unul pune un cuvânt, altul pune un alt cuvânt,
Dumnezeu le une?te cu sânge, le zide?te cu sânge,
a?a începe orice poveste…
Ei scriu pân? se uit? pe sine, privesc cum plâng statuile cu sfin?i.
De fric? vor respira cuvinte, vor plânge cu miei,
vor sângera cu lungi piroane…
Unii vor întreba unde sunt tâlharii, unde sunt cei care vor jefui
raiul de lumini ?i florile de miresme…
În aprilie, când toate revin la via??, Dumnezeu c?lca prin iarba
proasp?t?,
peste insomnia p?mântului…
Atunci le-au crescut aripi celor doi ?i au început s? cânte
un imn al mineralelor carnivore…
(Constantin Stancu, Statuile plâng cu sfin?i)

Etemenanki (ultima s?pt?mân?) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explic? autorul într-un preambul, reprezint? „cl?direa platformei de temelie a cerului ?i a p?mântului al c?rei vârf ajunge în cer” (limba sumerian?).
Premisa este ambi?ioas?: dac? resursele planetei pentru un an se sfâr?esc în septembrie ?i dac? a existat o ultim? s?pt?mân? pentru Iisus în care a l?sat câteva principii esen?iale, cu toate c? ?tia c? într-o vineri va fi dat la moarte, oare exist? o ultim? s?pt?mân?, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cump?n?, apogeu ?i crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi ?i din an a mai r?mas pu?in („anul se sfâr?e?te în luna septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ ?i copacii înnebunesc,/ z?pada e în alt veac,/ moartea nu este a noastr?, e str?in?,/ dar o tr?im fl?mânzi pân? la ultimul cer,/ pân? la ultima moarte din moarte.”
Volumul este conceput pe patru sec?iuni: Turnul Babel (I), Semn într-o lume de fosfor (II), Ultima s?pt?mân? (III) ?i Starea de veghe (IV). Dac? primele trei cuprind câte un poem, ultimul con?ine circa treizeci de titluri.
Constantin Stancu s-a consacrat prin volumele publicate în ultimii ani ca un poet religios care î?i fundamenteaz? lirica pe cunoa?terea profund? a str?vechilor mituri biblice. Simbolistica volumului dep??e?te ?i de aceast? dat? pragul în?elegerii comune, semnifica?iile parabolelor cople?ind prin varietate ?i înc?rc?tur? semantic?. Raportarea lor la destinul nostru se produce subtil, neofensator, înv???tura vechilor pilde ?i imagini r?zb?tând, mereu actuale, peste milenii.
Istoria continu?, pare s? ne spun? poetul, repetându-se, reluându-se cu destinul fiec?rui individ, cu fiece nou? genera?ie, îns? noi refuz?m s? înv???m dintr-însa. Imaginea capetelor noastre ajungând pe aceea?i „tav? a Salomeii”, în ciuda eforturilor medicilor care „au descoperit o tehnic? de a transplanta/ capetele obosite pe trupuri tinere” este, pe cât de dezarmant?, pe atât de relevant?: suntem trupuri în deriv?, oameni-de-carne, pierzându-ne capetele, în aceea?i neostenit? ambi?ie de a ne mima continuarea existen?ei cu iluzia de a fi st?pâni pe propriile vie?i: „to?i cei reîntor?i pe trupuri tinere vorbesc între ei,/ au congresul lor, biserica lor,/ muzeul lor de t?vi de argint”, în final nedeosebindu-ne cu nimic de cei care s-au ambi?ionat cândva a ridica Turnul Babel: „Unii ajung în vârf/ ?i-n plin? orgie î?i amestec? trupurile între ei,/ privesc de acolo, din înalt, câmpia ?inear,/ lacrimile lor picur? în cer ?i/ ?optesc: etemenanki, etemenanki…” (Flac?ra verde ?i câmpia ?inear…)
În viziunea poetic? propus? de Constantin Stancu, revine ap?sat aceast? imagine a omului în divor? cu trupul s?u, delimitarea dureroas? dintre carne ?i spirit (întâlnit? ?i în volumele anterioare), trupul devenind doar o materie amorf? din care noi în?ine vom putea, într-o zi, „înmuguri”: „E o absen?? melodioas? în catedrala de frig/ ?i eu o ?tiu ?i nu ?tiu,/ cântând am s? m? eliberez de trup…// E cântecul pietrelor care viseaz?/ celulele trupului meu,/ din care m? trag,/ din care am înmugurit” (Catedrala de frig).
Povestea este istorie, de-acum. Se pare c? mai întâi trebuie s? sfâr?e?ti pentru a (re)începe. Moartea c?rnii prilejuie?te eliberarea ?i devenirea spiritului („de carne sunt în c?utarea cântecului fl?mând de carne” m?rturise?te poetul în Cu vârful aripii). În cele din urm?, omul-de-carne ar trebui s? devin? om-de-gând: „când oamenii mor, atunci începe totul:/ dintr-o r?d?cin? umil?/ se avânt? noile universuri, plus infinitul…/ Intr?-n poveste cu toate sl?biciunile tale// f?-te gând, omule de gând” (Calendare imperfecte). De altfel, lumea întreag? în care ne am?gim c? vie?uim este o lume de carne în care „trupurile î?i aleg orele din ceasul cel mare/ de pe zid ?i/ nu în?eleg cine pe cine învinuie?te,/ cine este mo?tenitorul sau martorul,/ precis cel b?trân ar dori s? locuiasc? în trupul/ adolescentului,/ ei nu pot g?si echilibru între moarte ?i moarte/ pentru c? to?i au murit în clipa/ în care au intrat în carnea prezen?elor” (Carnea prezen?elor).
Astfel, f?r? a în?elege m?car, oamenii î?i pierd treptat identitatea, nici m?car mor?ii nefiind scuti?i de acest blestem în aceast? lume în care zadarnic strig?m la stele, la arbori ?i vecini (c?ci nu mai exist? oameni, nici vecini, nici m?car du?mani), ca în cutremur?torul poem intitulat Singur?tatea codului genetic: „Individul acela e surprins,/ cineva i-a luat locul în mormânt,/ pe buc??ica aceea de p?mânt/ pe care era atât de sigur ?i atât de singur…” ?i abia atunci, în singur?tatea mor?ii sale, realizeaz? c? totul începuse cu mult înainte, predestinat, chiar înainte de a se na?te: „A în?eles greu c? era mort de mult? vreme,/ îngropat în trupul s?u pân? la umeri,/ pân? la ochi, pân? la gând…/ A?teapt? ca cineva s?-i scrie Apocalipsa pe frunte…/ Nimic în plus, nimic în minus,/ doar singur?tatea codului genetic…”
Într-un poem, o tân?r? se simte „str?in? în trup str?in”, în altul scribul n?d?jduind c? se reîntoarce într-o alt? fiin??, uitând c? „nu te po?i baza pe trup” ?i a?a mai departe.
De?i religios, credin?a, dup? mine, însemnând speran??, se pare c?, cel pu?in în poemele din Etemenanki, Constantin Stancu nu ne acord? nou?, indivizilor, vreo ?ans?. ?i asta, pentru c? am încetat s? ne mai în?elegem între noi, nu ne mai cunoa?tem, fiecare vorbind în felul s?u. Ar exista o cale, desigur, comunicarea cu Dumnezeu, fiind „cel mai accesibil,/ po?i sta cu El de vorb? oricând” ?i nu e nevoie decât de „câteva cuvinte” care, „puse cap la cap/ ar putea forma un trup de carne” (Câteva cuvinte). De altfel, cuvântul/ vorba devine motiv esen?ial al volumului, c?ci dac? nimicul se sprijin? „pe o infinitate de cuvinte” (Sfâr?itul lumii), ?i raiul începe „cu un singur cuvânt” (Nimicul înmugure?te), profe?ii care au scris în „cartea veche” sunt pref?cu?i în cuvânt (Catedrale albastre), însu?i scribul sfâr?ind prin a fi înghi?it de propriile-i cuvinte (Umbra scribului). Imaginile se succed cu repeziciune: „un b?rbat ?i o femeie scriu istoria lumii” pân? se transform? în îngeri, un om scrie cu degetul pe nisip numele lui Moise, Dumnezeu scrie cu degetul în carnea ?i sângele nostru, poetul î?i scrie poemul „cuvânt cu cuvânt”, acesta destr?mându-se îns?…
Un alt motiv este lumina, aproape blagian?, p?str?toare a memoriei („nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câ?tig? în laptele ei”), aducându-?i aminte atât de începuturile lumii, cât ?i de obsesiile ?i insomniile noastre: „Lumina este aceea?i ieri, azi ?i mâine,/ în prezen?a ei lumea se face înc?p?toare,/ cuvintele dau r?d?cini sub?iri ?i/ vocale discrete de clorofil?”. Lumina doar las? urme, precum „urechea lui van Gogh,/ capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncu?i” (vezi poemul-argument Memoria luminii, cu care se deschide volumul).
Ca ?i alc?tuire, în unele poeme Constantin Stancu reia o formul? de-acum consacrat? în alc?tuirea pieselor sale: începutul const? în schi?area unui fapt, a unei mici întâmpl?ri care prilejuie?te ?i, implicit, motiveaz? devenirea, ramificarea poemului (sunt poeme arborescente, r?s?rind ?i sprijinindu-se pe aceste acte lume?ti ca pe ni?te r?d?cini): „În seara aceasta s-a întâmplat ceva,/ am uitat caietul deschis pe mas?,/ apoi am reg?sit paginile scrise,/ un scris cumva cunoscut…” (Istorie); „Aventura începe/ dup? ce fl?c?ii au aruncat ultima f?râm? de p?mânt/ peste mormânt” (în P?mânt ?i gigabytes). Începuturile textelor devin, astfel, pretexte pentru ceea ce urmeaz?. Alte poeme se deschid cu defini?ii metaforice: omul e doar „umbra pe memoria sa” (Diamantul), întoarcerea acas?, „un ritual din care redescoperim numele dintâi al lucrurilor”, acestea conturând aria tematic? ?i fixând motivele ideatice pe care se vor cl?di ulterior imaginile-idei. Dar exist? ?i poeme prilejuite de note ale observa?iilor pe care le face scriitorul în „r?t?cirile” de peste zi, posibile însemne dintr-un pseudojurnal liric: „Iarna s-a retras în nori,/ r?spunsul meu nu a venit la chemarea glasului” (Catedrala de frig) sau „Pisica st? pe covor, tol?nit?,/ ne privea cu ochi sinceri” (Secretul).
Lumea noastr? este „locul unde se poate întâmpla orice”, „nu mai avem timp”, „suntem muritori în uniforme de aer”, mereu ne scap? ceva important ?i din pricina asta nu ne z?rim umbra „pe mâinile lui Dumnezeu”, preocupa?i de „sfâr?itul lumii”, ne scap? „adev?rul miriapod”… Acestea fiind doar o mic? parte din semnifica?iile din Etemenanki, aceast? carte pe cât de dureroas?, pe atât de necesar?.
L-am rugat pe Constantin Stancu s?-mi scrie câteva cuvinte despre cum a început povestea acestui volum atât de grav, atipic, singular. Iat? cuvintele domniei sale:
„Cartea reprezint? viziunea consolidat? în mintea unui om la o anumit? vârst? (în cazul meu, 60 de ani). Fiecare, singuri sau în asociere cu al?ii, construim turnuri pentru gloria zilnic?, încerc?m s?-l prindem pe Dumnezeu de picioare, nu observ?m c? el a venit la noi, e în câmpia sângerie. Energii risipite care topesc resursele de orice fel mai repede, r?mâne omul gol în fa?a istoriei. Cartea este optimist?, exist? valorile care sunt prezentate în poemul care sparge povestea: ultima s?pt?mân? a lui Iisus pe p?mânt când, sub presiunea mor?ii iminente ca om, agresat de cei din jur, prin r?spunsurile ?i faptele sale, ne las? valorile de care avem nevoie pentru via?a noastr?, acestea încep cu dragostea ?i arat? sensul, ie?irea de serviciu din istorie. Eviden?a acestei ultime s?pt?mâni ne scap?, ar trebui s? fie în aprilie, dar omul o g?se?te în septembrie, luna în care resursele planetei ?i plantei de pe aceast? planet? s-au epuizat pentru anul pe care tocmai îl tr?im citind aceste poeme... Nimic deosebit, sunt ?tirile noastre de fiecare zi, iar starea de veghe este solu?ia... În loc s? fim aten?i la mesaj, ne l?s?m prin?i în plasa cuvintelor care nu mai pot fi zicere... Poezia, misterul acestor zile...”
(Convorbiri literare, 2015)