Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Scâr?âitul

de Cristian Vasiliu

Scâr?âitul

Vina accidentului mi-a apar?inut în totalitate; sau cel pu?in? a?a mi s-a spus. Din pricina asta primele dou? zile în spital le-am petrecut f?cându-mi propriul rechizitoriu cu asprime. Eram furios mai mult din pricina neputin?ei. În timpul zilei am fost plimbat cu scaunul cu ro?ile prin tot felul de înc?peri mirosind a dezinfectant. Am bomb?nit încontinuu ?i m-am interesat pân? la cele mai mici am?nunte de starea s?n?t??ii mele. Doctorii au fost urâcio?i, iar asistentele urâte. Nop?ile am dormit prost; am visat pr?bu?iri ?i înecuri ?i m-am trezit de multe ori transpirat ?i buimac. Apoi durerea a disp?rut, am fost uitat într-un salon întunecos în compania unui b?trân autist ce juca de unu’ singur ?ah ?i s-a instaurat plictisul. Nu m-a vizitat nimeni, dar probabil c? toate rudele ?i cuno?tin?ele mele m? dispre?uiau oricum, iar mama, dac? mai era în via??, nu ar fi f?cut altceva decât s? m? certe.
Abia în a cincea zi am avut o prima tentativ? de a m? ridica din pat. Era înc? prim?var?, în ultima vreme plouase des, iar b?trânul avea prostul obiceiul ca în fiecare diminea??, între dou? partide, s? fac? exerci?ii în fa?? ferestrei întredeschise, dezbr?cat pân? la brâu. Am auzit bufnitura, dar abia dup? o jum?tate de ora m-a învins curiozitatea, m-am ridicat pe coate ?i l-am v?zut întins pe jos. Dup? ce am ap?sat pe butonul soneriei de urgen?? ?i am anun?at incidentul, patru infirmieri (sau reziden?i) ce se încurajau între ei în arab? i-au s?rit în ajutor. P?reau îngrijora?i, dar s-ar putea s? m? în?el fiindc? oricum arab? este o limb? a ve?nicei îngrijor?ri. L-au ridicat ?i l-am pus pe o targ?, i-au ata?at ni?te tuburi ?i au plecat în grab? l?sând geamul pe jum?tate deschis, a?a cum îl g?siser?. Camera d?dea spre sud ?i se afl? la primul etaj al cl?dirii. Ecoul pa?ilor îndep?rtându-se în grab? pe hol a fost repede acoperit de vacarmul traficului ce trecea prin apropiere. Tot era mai bine decât horc?itul îl face cu regularitate b?trânul în timp ce-?i curat? gâtlejul. Am apucat s? m? bucur de singur?tate ?i de relativa t?cere doar câteva minute, pân? când o pal? de vânt a dat geamul de perete. Din acel moment, la plictisul profund în care m? cufundasem s-a ad?ugat ?i frigul. Am ap?sat în zadar din nou soneria. Nu a mai ap?rut nimeni, iar pân? la vizit? medicului de serviciu mai erau trei ore.
Am luat hot?rârea dup? ce am f?cut o scurt? evaluare a situa?iei. Ghipsul de la piciorul stâng ce îmi urca pân? lâng? coaps? se uscase, pansamentul din zona pancreasului, schimbat în sear? de dinainte, avea doar urme palide de sânge, iar um?rul fracturat îmi amor?ise. Din p?cate aventura a început cu stângul. Patul era a?ezat la perete ?i nu m? puteam da jos din el decât pe partea pe care fusesem lovit. Am scos piciorul învelit în ghips în afar? patului ?i am l?sat gravita?ia s? fac? încet restul. Dup? câteva secunde piciorul stâng, cu un zgomot metalic, a atins podeau, iar eu m-am trezit în capul oaselor. M? a?tept?m la o durere acut?, peste limita suportabil? în oricare din zonele sensibile. Nu am sim?it totu?i nimic altceva decât o u?oar? senza?ie de umezeal? în zona t?lpii. Am tras adânc în piept aerul duhnind a sev?, a clor ?i a fum. Undeva afar? un ?ofer sup?rat a ap?sat pe claxon cu îndârjire. Am tres?rit ?i l-am înjurat. Probabil nu am fost singurul. Am repetat înjur?tura când am constat c? piciorul stâng mi se înfipsese adânc în plosca plin?, pe care infirmier? uitase s? o goleasc? înainte de micul dejun. Am scuturat din picior, am încercat s? folosesc de piciorul drept ca de o pârghie, îns? nu am reu?it s? scap din capcan?. În cele din urm? m-am ridicat în picioare împingându-m? cu dreapta în pat ?i am pornit spre fereastr? tr?gând dup? mine plosca. Zece pa?i – doar zece pa?i! – trebuiau f?cu?i în linie dreapta. Cinci într-un sens ?i cinci în cel?lalt. Aveam îns? nevoie de sprijin, iar cârja promis? nu îmi fusese înc? adus?. Am fost nevoit s? aleg drumul mai lung ce ocolea de-a lungul pere?ilor. Iar cum în toate înc?perile de spital mobilele sunt lipite de perete, m? a?teptau tot felul de obstacole: dou? noptiere, paturile, o m?su?? de fier pe care se aflau tot felul de recipiente ?i u?a.
Primii pa?i au fost mai grei, dar apoi am c?p?tat curaj. M? sim?eam ca un cavaler în armur?, iar oala prin târ?âirea pe gresie scotea scântei. M? mi?c?m îns? ?i nu eram deloc obosit. Începusem chiar s? cred c? voi reu?i, când dintr-o dat?, f?r? nici un avertisment norocul mi s-a schimbat. Pe când treceam prin dreptul u?ii, infirmiera – chemat? cu o jum?tate de ora mai devreme – a intrat în înc?pere ca o furtun?. Fie a lovit u?a cu um?rul pentru c? avea mâinile ocupate, fie s-a f?cut curent. Oricum cantul de lemn masiv a venit mult prea repede spre fa?a mea. Nu am avut timp s? schi?ez vreun un gest de ap?rare sau s? scot vreun strig?t de avertisment. Înainte de impact nu îmi amintesc decât c? am tr?it un sentiment cople?itor de uimire. Cred c? am le?inat înc? din timpul c?derii, cu o durere infinit? în creier. Îmi imaginez c? trupul meu (ajutat de ghips ?i de oala de noapte) a scos un zgomot infernal când a atins gresia ?i c? în ajutor mi-au s?rit aceea?i infirmieri (sau reziden?i) ce vorbeau arab? de parc? ar fi complotat.
Am redevenit con?tient abia dup? o jum?tate de zi. Fusesem lovit zdrav?n, pentru c? mi-a luat ceva timp pân? s? m? dumiresc unde sunt ?i de ce. Infirmier? a stat lâng? mine aproape o or?, mi-a vorbit ca unui copil ?i m-a ?inut de mân?. Cred c? plânsese pân? s? deschid ochii. Doctorul m-a vizitat ?i el dup? ce a fost anun?at c? ie?isem din com?. A zis c? o s? m? fac bine, ceea ce m-a îngrijorat pu?in pentru c? însemna c? la un moment dat ?ansele s? îmi revin fuseser? mai sc?zute. De data asta m-au tratat mai bine tocmai pentru c? se sim?eau, cel pu?in în parte, vinova?i. Din p?cate în urma noului accident m-am ales cu o fractur? de mandibul? ?i au fost nevoi?i s? îmi bandajeze ?i s? îmi imobilizeze capul. L-am auzit pe doctor vorbind ?i de o fisur? la o vertebr?. Pentru o vreme mi s-a interzis s? ridic capul ?i am fost nevoit s? privesc doar în sus. Îmi comunic?m dorin?ele mai mult prin mi?c?rile globilor oculari. Din când în când eram întors de pe o parte pe alta pentru a mi se schimba a?ternuturile ?i pentru a nu face eczeme pe spate sau ap? la pl?mâni. În majoritatea timpului nu puteam vedea decât cenu?iul p?tat de mu?te al tavanului ?i o parte de cer prin fereastr?. În momentele dese în care eram singur, duceam dorul b?trânului pacient ?i m? gândeam c? poate ar fi trebuit s? fi jucat ?ah cu el, cât înc? mai era în via??.
Acum geamul era închis ?i se înc?lzise în?untru, îns? m? afl?m într-o situa?ie destul de proast?. Nu mai puteam vorbi, m? dureau oasele ?i m? alimentam cu paiul. Cel mai tare m? deranja îns? scâr?âitul pe care îl scotea u?a. Probabil c? îi sl?biser? balamalele în urm? contactului cu trupul meu ?i acum, cu regularitatea unui metronom, scotea un zgomot asem?n?tor cu un miorl?it, chiar ?i atunci când nu era folosit?. Dac? nu a? fi fost l?sat singur, prad? întunericului ?i t?cerii poate ar fi reu?it s? trec peste acest inconvenient. Dar a?a, orice gând îmi era h?ituit, orice clip? de reculegere îmi era furat?, orice tentativ? de somn îmi era fragmentat?. La început nu am dat important? acestui fapt, dar, ca ?i mai înainte, timpul a redus durerea ?i a rechemat plictisul. Treptat am ajuns s? cred c? nu u?a ci însu?i creierul meu scotea acel sunet lugubru ?i c? sunetul nu era un simplu sunet, ci un mesaj ce trebuia deslu?it. Într-una din nop?i m-am concentrat cu îndârjire s? îl ascult. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Repetat de exact 5621 de ori. De diminea?? m-am dat b?tut, cu regretul c? nu înv??asem alfabetul morse în armat?. Orice mar?ieni î?i trimiteau SOS-urile spre p?mânt aveau s? r?mân? cu impresia c? pe aici nu se g?sesc fiin?e inteligente. Apoi, în noaptea urm?toare mi-a venit un alt gând ce m-a ?inut treaz: dac? scâr?âitul era provocat de fapt de sufletul nelini?tit ?i dornic de r?zbunare al b?trânului ce murise în salon în urm? cu câteva zile? Greu de crezut, dar am vegheat totu?i pentru a fi sigur. Nu au ie?it tentacule de sub pat ?i nu am v?zut umbre suspecte mi?cându-se prin înc?pere. Chiar dac? r?m?sese sup?rat pe mine, sufletul b?trânului ?ahist se mul?umise s? îmi trimit? doar un avertisment, astfel încât zorii m-au g?sit în siguran??. Zdrobit, dar în siguran??. Când pâcla din înc?pere s-a destr?mat complet eram atât de surmenat ?i de disperat, încât ar fi preferat totu?i s? fi fost r?pit de extratere?trii ?i dus undeva în cel?lalt cap?t al Universului sau m?car tras de spirite r?uvoitoare în adâncul iadului. Cât mai departe de acea u?? blestemat?…
În cele din urm?, când toate strategiile de a m? împac? cu scâr?âitul u?ii au dat gre?, iar durerea cuib?rit? în creier a dep??it-o pe cea fizic?, m-am hot?rât s? cer ajutor. Din p?cate nu puteam comunica cu nimeni. Degeaba îmi aruncam privirea rug?toare spre u?? ?i gemeam înfundat când m? vizita infirmiera sau doctorul. Amândoi zâmbeau ca ?i cum am fi împ?r?it cu mine un mare secret ?i îmi spuneau: „În curând!”. Nu, nu voiam s? plec din spital – oricum nu înainte de a fi fost complet vindecat! Voiam doar s? opreasc? scâr?âitul obsedant al u?ii! Iar ei zâmbeau larg dup? cum le cerea datoria. I-am trimis pe to?i la dracu în minte ?i pentru o clip? m-am sim?it mai bine. Cred c? a? fi fost în stare s? omor pe cineva în acele momente.
În general lucrurile se înr?ut??eau cu fiecare or?. O singur? dat? am tr?it un dram de speran??. Cineva – nu am v?zut cine! – a dat s? între în salon ?i a r?mas în prag parc? siderat de scâr?âitul u?ii. În sfâr?it ?i-au dat seama c? e o problem?, mi-am zis, îns? apoi scâr?âitul s-a repetat ?i am în?eles c? nu fusese decât un pacient r?t?cit. Am închis ochii ?i am urlat pe interior. Nu mai suportam zgomotul. M-am zb?tut în pat, cuprins de convulsii, ?i am ap?sat butonul de urgen?e în ritmul scâr?âitului. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Poate c? am ?i plâns un pic dup? acest episod. Nu-mi mai amintesc. Oricum atunci m-am hot?rât s? m? ridic pentru a doua oar? din pat ?i s? rezolv singur problema, cu orice pre?.
Mai întâi am dormit. Nu ?tiu cum s-a petrecut minunea. Fie m-a învins oboseal?, fie mi-a administrat din mil? infirmiera un sedativ. Când m-am trezit era înc? ziua, îns? obiectele începuser? s? î?i piard? contururile, iar partea din cer pe care o vedeam era acoperit? de un nor purpuriu. Urma s? plou?. Mai bine, mi-am zis. Mi-am inventariat p?r?ile trupului ?i am încercat s? aflu de câte dintre ele m? mai puteam folosi. Chiar dac? eram un pic ame?it ?i amor?it, m? puteam mi?ca. Problema era îns? c? dup? ultima aventur? îmi atârnaser? piciorul prins în ghips cu ni?te scripe?i deasupra patului. Abia dup? câteva tentative epuizante am reu?it s? m? ridic folosindu-m? de mu?chii abdomenului, s? m? ag?? de picior ?i s? eliberez greut??ile folosite pentru contrabalansare. Piciorul stâng ?i ghipsul în care era învelit au izbit cu for?? t?blia. Pentru câteva clipe intensitatea durerii a anulat efectul scâr??itului. Eram îns? liber. Mi-am scos ?i branula ?i câ?iva senzori prin?i de piept. Deasupra capului meu, pe un aparat ce sem?na cu un radio vechi s-au aprins câteva becuri ro?ii, îns? cu siguran?? nu le urm?rea nimeni. Am coborât din pat având grij? s? nu calc din nou în plosc?.
Trebuia s? m? gr?besc pentru c? se însera, iar singurele lumini aprinse în timpul nop?ii era cele de pe hol. Era un spital de stat ?i cred c? f?ceau reduceri de cheltuieli. Mi-am aranjat pijamaua ?i am pornit spre u??. St?team aplecat ?i m? sprijineam cu mâna dreapt? de mobil?. De noptiere, de paturi, de mas?. Din p?cate toate aveau ro?i ?i se mi?cau dac? erau împinse. Mi-era un pic team? s? nu cad. Dac? a? fi c?zut, din cauza rigidit??ii piciorului drept mi-ar fi fost peste putin?? s? m? mai ridic, mai ales c? nu îmi puteam folosi decât bra?ul drept. A? fi r?mas ca un vierme pe podea pân? când m-ar fi g?sit infirmiera ce f?cea rondul la ora patru. Nu era o perspectiva prea pl?cut?, astfel încât m? mi?c?m cu foarte mare grij?.
Am ajuns la u?a gâfâind ?i leoarc? de transpira?ie. M? deranja gutiera ?i din pricina s?rii pielea din spatele genunchiului m? mânca îngrozitor. Scâr?âitul disp?ruse, pentru c? m? împingeam cu spatele în u??, iar asta alunga în schimb orice nemul?umire fizic?. Am a?teptat s? îmi recap?t suflul ?i am ascultat zgomotele de pe coridor. Aripa spitalului în care m? aflam fusese construit? demult, prin sec XIX, iar majoritate pacien?ilor fuseser? muta?i în cl?direa nou?, pentru renovare. De când eram internat nu auzisem nicio mi?care noaptea, dar asta poate c? nu însemna nimic. Dup? un minut m-am întors cu fa?a spre u?a ?i am început s? o examinez. Era o u?a de lemn masiv acoperit? cu dou? t?blii de fier de care erau prinse balamalele. În mijlocul ei se afl? un geam mic, prev?zut cu o trap? pe exterior, pentru ca infirmierele s? poat? verific? pacien?ii f?r? s? între în salon. Clan?a era stricat? ?i atârna f?r? vlag?. Toate acestea le-am aflat mai mult prin pip?ire pentru c? se l?sase un întuneric ca o cea??. Am descoperit defectul când am ajuns la balamale. Toate ?uruburile erau sl?bite, astfel încât între placa de metal ?i lemn ap?ruse un mic spa?iu. Din pricina greut??i ?i a faptului c? nu se putea închide, u?a ezita între dou? puncte de echilibru. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii. Dac? ar fi avut la îndemân? o ?urubelni?? ?i un strop de vaselin? a? fi rezolvat problema pe loc. Am încercat cu unghiile (care între timp îmi crescuser? destul de mult) îns? nu am reu?it decât s? m? r?nesc la degetele de la mâna dreapta. M-am gândit apoi s? improvizez o ?urubelni?? dintr-un instrument medical, îns? pe m?su?a din apropiere nu se g?seau decât flacoane ?i un stetoscop uitat. Nu ?tiu unde lucrasem înainte de accident, dar îmi pl?cea s? cred c? nu fusesem un prost oarecare. Iar acum aveam ocazia s? îmi dovedesc m?car mie însumi lucru ?sta. În vreme ce mi-am stors creierii în c?utarea unei solu?ii, afar? a început s? plou? violent, iar întunericul a înghi?it camera, spitalul ?i lumea. Doar din când în când o lumin? pl?pând? ?i ro?ie – produs? probabil de semaforul suspendat din intersec?ie – se strecura pe fereastr?; suficient? pentru a trezi sclipiri în metalul lucios din care erau alc?tuite paturile ?i m?su?ele din înc?pere. Nici t?cerea nu era perfect?. Ca întotdeauna în timpul unui ploi, tot felul de zgomote dubioase se amestecau în ritmul de jaz al pic?turilor ce loveau caldarâmul sau geamul.
Aveam dou? variante: fie blocam într-un fel sau altul u?a, fie m? aventuram dincolo de salon în c?utarea unor unelte. În cel de-al doilea caz, mult mai periculos pentru mine, problema ar fi fost rezolvat? definitiv dac? reu?eam, în primul – ar fi trebuit s? repet ac?iunea dup? fiecare utilizare a u?ii. Nici una dintre perspective nu m? încânta. Eram ?i a?a destul de obosit. În cele din urm? mi-am spus c? puteam supravie?ui cu o solu?ie temporar?, pân? când a? fi fost suficient de întremat pentru a putea ie?i pe hol. M-am uitat în jur dup? un obiect sau mobil? cu care s? opresc balansul u?ii. Lâng? mine str?luceau contururile metalice ale unei noptiere ?i mi-am zis c? poate este de ajuns. Din p?cate, dup? ce am tras-o cu chiu cu vai lâng? mine, am constat c? nu îmi era de niciun folos. Avea ro?i ce nu se puteau bloca ?i era prea u?oar? pentru a se împotrivi u?ii.
Am fost atât de dezam?git încât am vrut s? renun?. Foarte curând, dac? continuam în acela?i ritm aveam s? r?mân f?r? energia necesar? pentru drumul de întoarcere spre pat. Cum îns? via?a mea era ?i a?a destul de scurt? ?i lipsit? de orice realizare ce m-ar fi f?cut s? m? simt cineva, mi-am alungat repede momentul de sl?biciune. Dac? a? fi reu?it în ceea ce îmi propusesem, a? fi putut, s? m? numesc singur: „Omul care a oprit scâr?âitul”, iar asta ar fi însemnat mai mult decât nimic. Pentru o clip?, gândindu-m? la toate lucrurile astea, mi-am dorit s? m? pot privi într-o oglind?. Chiar ?i a?a, acoperit de bandaje, ar fi vrut s? îmi v?d chipul. De ce nu se pune în fiecare camer? de spital câte o oglind?? Oamenii ar fi ajuta?i astfel s? î?i accepte reflexia ?i diagnosticul mai u?or, mi-am zis. Una dintre infirmiere m? f?cuse în urm? cu câteva zile „frumu?el”. Mi-ar fi pl?cut atât de mult s? fi avut dreptate. Mi-ar fi pl?cut atât de mult s? nu m? doar? um?rul ?i piciorul. ?i mai ales mi-a? fi dorit s? pot sc?pa de geam?tul înnebunitor al u?ii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii.
Trebuia s? m? gr?besc. Cu ultimele puteri am reu?it s? ajung lâng? m?su?? ?i, folosind-o drept sprijin, s? o împing pân? în dreptul u?ii. A fost aproape o minune. Nu ?in minte decât c? în tot acest timp întunericul din înc?pere începuse s? îmi între în cap ?i îmi venea s? vomit. Fiecare pas începea cu o încordare a mu?chilor ?i se termina cu o durere atroce. Poate c? totul a durat câteva secunde sau poate o or?. Nu-mi amintesc deloc, îns? ploaia se oprise când în sfâr?it u?a era blocat?, iar eu eliberat de blestemul scâr??itului. Am oftat. Nu cred c? ceea am sim?it în acel moment se asem?na în vreun fel cu fericirea, îns? oamenii ar trebui s? încerce mai des s? repare u?i stricate. Lumea e o imens? u?? stricat?, mi-am zis. Nu f?cusem mare lucru, îns? îmi merit?m r?splata. Am mai auzit o ma?in? a salv?rii aducând în spital vreo urgen?? ?i, pentru o frac?iune de secund?, camera a p?rut scufundat? în adâncul unui ocean, îns? apoi s-a l?sat o t?cere minunat?. Am ascultat-o minute în ?ir, f?r? s? ?tiu ce voi face în continuare.
Nu am alunecat. Mi-am dat seama c? nu mai am puterea s? m? întorc ?i m-am hot?rât s? m? odihnesc. Nu eram sup?rat. Chiar dac? Lumea r?mânea la fel de stricat? c? întotdeauna, eu îmi reparasem u?a. M-am prelins de-a lungul peretelui având grij? s? nu m? lovesc la picior. Stand în fund pe gresia rece, m-am întrebat cât este ceasul ?i cât aveam de a?teptat pân? diminea??. Mi-am închipuit ce va spune infirmier? care m? va g?si ?i am râs în sinea mea. Imediat îns? mi-a p?rut r?u, dându-mi seama c? era tocmai tura infirmierei care îmi provocase fractura de mandibul? ?i care plânsese la c?p?tâiul meu. Dac? pozi?ia ar fi fost mai comod?, poate c? a? fi reu?it mai repede s? adorm ?i s? visez. Înainte s? înceap? toat? nebunia cu scâr?âitul u?ii, avusesem foarte des co?mare – c?deri ?i înecuri – dar încet-încet înv??asem s? le st?pânesc ?i chiar s? m? bucur de ele. Nu ?tiu dac? v?zusem pe undeva – în via?? mea anterioar? - peisajele în care zbur?m sau înot?m ?i nici nu-mi pas?. Era secretul meu nevinovat ce îmi f?cea cât de cât suportabil? starea în care m? afl?m… ?i oricum de vise nu dai socoteal? nim?nui. De asta ?i urâsem atât de mult u?a ?i scâr?âitul ei insinuant ?i nesfâr?it. Pentru c? îmi alungase visele. Z?ceam într-un cocon de întuneric ?i m? gândeam nestingherit de nimeni ?i de nimic la vise. La nori mari ?i pufo?i pe sub care se ghicea undeva ame?itor de departe p?mântul peticit, la adâncuri de mare unduioase ?i verzi str?punse de lumina unui soare gigantic, la ?iruri de mun?i cu brâuri de p?duri ?i vârfuri ninse, printre care lucea oglinda vreunui lac t?cut. Totul era însp?imânt?tor de frumos, dar chiar dac? visam Raiul însu?i, ceva totu?i lipsea. Oamenii, unde sunt oamenii?, m-am întrebat. ?i de ce lumea pe care o visez este atât de mândr?, de întreag? ?i de curat?? Unde este r?ul? Nu ?tiam r?spunsul, îns? mi-am închipuit c? vina este a oamenilor, nu a mea. Poate c? ei nu aveau nevoie de mine sau poate c? nu m? cuno?teau. Poate c? ei sunt de fapt cauza pentru care Lumea real? este stricat?. Poate c? ei sunt R?ul. Eu nu purtam decât vina accidentului. Sau cel pu?in a?a mi se spusese.
Dup? un anumit punct ri?ti s? amesteci visele ?i amintirile. Eu îns? aveam un sistem propriu. ?tiam c? durerea nu te poate urma în vis; visele nu sunt dureroase, ci doar însp?imânt?toare câteodat?. ?i oricum nu mai aveam amintiri. Cred c? am visat mult timp despre cer, adâncuri de ocean ?i mun?i, despre zboruri ?i cufund?ri ?i poate ?i despre oameni, îns? când m-am trezit am uitat totul. Senza?ia de desprindere de trup amestecat? cu o durere surd? mi se r?spândise prin tot corpul. Eram în aceea?i pozi?ie, mu?chii mi se încle?taser? ?i dac? a? fi putut a? fi urlat. De ceva vreme nu mai v?zusem decât foarte rar chipuri omene?ti, îns? abia atunci m-am sim?it singur. Aveam nevoie de cineva ?i acel cineva – oricine! – era departe. Patul ?i butonul de alarm? se aflau la milioane de ani distan??, iar lini?tea de pe hol nu mai era minunat?, ci imposibil?. Am ?tiut c? totul s-a terminat în momentul în care mi-am sim?it palma umed? de sânge. Fie rana de la mijloc se deschisese, fie m? r?nisem în c?dere. Nu aveam nicio importan??. Negura din înc?pere se sub?iase, semn c? se apropia diminea?a, totu?i nu credem c? mai pot rezista mult. Se spune c? în aceste momente ai epifanii, vezi chipul lui Dumnezeu sau î?i retr?ie?ti pe repede-înainte via?a. Am sperat c? m?car acum, în ultimul ceas, îmi voi descoperi identitatea ?i scopul. Din p?cate nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Propria mea via?? ?i Dumnezeu – dac? exista! - au r?mas ascun?i dup? cortina întunericului. M-a încercat acela?i sentiment paralizant de uimire, în timp ce ritmul inimii a crescut necontrolat; am îmbr??i?at întunericul, iar el m-a îmbr??i?at la rândul lui.
Am plutit pentru o vreme printr-un vid rece, crezând c? a?a arat? moartea. Din p?cate m-am în?elat. Nu am murit atunci, de?i probabil c? nici mult nu a lipsit. Poate p?rea ciudat dar nu m-am bucurat când m-am trezit în acela?i corp bântuit de durere ?i cu aceea?i minte p?r?sit? de trecut. Dac? moartea te curteaz? ?i apoi te p?r?se?te, r?mâne în urm? un sentiment ap?s?tor de scârb? ?i de sfâr?eal?. Înainte s? deschid ochii am auzit voci în jurul meu. La început nu am în?eles aproape nimic, pentru c? se vorbea în ?oapt?, îns? apoi am reu?it s? leg cuvintele culese în propozi?ii. Eu eram subiectul discu?iilor. Trecuser? peste ?ocul descoperirii mele întins pe gresia salonului în fa?? u?ii ?i îmi hot?rau acum viitorul. Pe de-o parte m-am sim?it m?gulit de aten?ia acordat?, pe de alt? parte m-a îngrijorat decizia pe care o luaser? de a m? muta nu-se-?tie-unde. Am încercat s? m? opun sau m?car s? le ar?t c? nu sunt de acord dându-mi ochii peste cap ?i morm?ind înfundat. Erau nedumeri?i de ie?irea mea din com? ?i de manifest?rile mele, îns? m?car au avut bun?voin?a de a se apleca deasupra mea ?i de a m? cerceta. Nu i-am v?zut foarte bine, dar cred c? erau trei doctori ?i vreo dou? infirmiere; cu to?ii p?reau pa?nici ?i genero?i. S-au consultat din priviri. Majoritatea a fost de acord s? mi se administreze imediat un sedativ puternic. Când i-am auzit am regretat înc? o dat? c? nu am murit definitiv în noaptea precedent?. Am încercat s? m? mi?c, îns? am constat c? eram imobilizat. Doar mâna dreapt? îmi era liber?, astfel încât am ridicat-o cu palma îndreptat? spre tavan, ca un copil ce î?i cere dreptul de a r?spunde la întreb?rile profesoarei.
Eram a?ezat în acela?i pat blestemat, din acela?i salon blestemat cu aceea?i u?a blestemat?. Judecând dup? umbrele înguste de pe pere?i ?i dup? intensitatea luminii mi-am dat seama c? tocmai trecuse mijlocul zilei. Aerul era proasp?t ?i umed, semn c? aerisiser? de curând. Nu se mai auzea scâr?âitul, îns? îmi pierdusem complet speran?a, din pricina ghinionului cinic ce m? urm?rise f?r? mil? dup? accident. Am continuat s? ?in mâna în aer cu înc?p??ânare, cu toate c? m? a?tept?m s? simt din moment în moment r?ceal? acului prin care mi se umpleau venele cu un lichid ce anula con?tiin?a. Soarta îns? se hot?râse s? î?i bat? joc de mine pân? la cap?t. Unul dintre doctori – indian sau arab dup? accent – a sugerat s? mi se dea un caiet ?i un creion, în speran?a c? se poate comunica cu mine prin scris. Poate c? era unul dintre cei ce îi s?riser? în ajutor b?trânului ?ahist. Nu p?rea doar îngrijorat, ci ?i plin de afec?iune. Altcineva – cu o voce profund feminin? – a sus?inut c? am încercat de fapt s? m? sinucid de ?i c? un creion ?i un caiet nu ar face decât s? îmi dea prilejul s? îmi scriu biletul de adio. Vocea feminin? era resping?toare ?i plin? de rea-voin?? ?i cu siguran?? apar?inea unui persoan? foarte urâte. Ar trebui s? fie dus în cealalt? arip?, la boli nervoase, am auzit-o zicând ?i am dat din cap – probabil imperceptibil – în semn c? nu, nicidecum! S-au mai certat între ei pre? de câteva minute, îns? în cele din urm? una dintre infirmiere mi-a pus pe pat pe partea dreapt? instrumentele de scris. Am coborât mâna, am pip?it cearceaful pân? am descoperit creionul, iar apoi mi-am tras caietul deschis mai aproape.

Am sim?it ironia ustur?toare a sor?ii abia când am apropiat cu grij? vârful creionului de foi ?i am auzit în preajm? scâr?âitul imposibil de oprit al Lumii. Tiii-tiii-tiii-tatata-tiii-tiii-tiii…
SFĂR?IT


Cristian Vasiliu (cvasiliu) | Scriitori Români

motto: Ceva mai mult decat nimic

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro