proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Am avut o iarn? grea care ne-a pus la o grea încercare. Mama a f?cut grip? (dup? cum f?cusem ?i eu mai înainte) ?i reumatismul i-a creat mari probleme cu oasele ?i articula?iile. A în?epenit într-o sear? ?i a fost ca paralizat? timp de vreo s?pt?mân?. Am frec?ionat-o cu spirt, i-am adus oli?a la pat ?i i-am cur??at-o. Când a putut s? mi?te un pic am pus-o pe scaunul de WC ?i am sp?lat-o cu furtunul.

Dup? un timp care mi se p?rea c? nu mai trece, s-a împrim?v?rat. De cum a dat un pic c?ldura ?i s-a sim?it mai bine, mama a avut dou? tentative de a se duce s-o caute pe coana Puica ?i s?-i fac? felul. Îi v?zusem amândou? poza la ziar, aflasem c? ajunsese deputat în Parlament ?i dintr-un interviu pe care binevoise s?-l acorde, aflasem chiar ?i pe ce strad? st?. Cel care a oprit-o ?i a întors-o pe mama din drum a fost ora?ul. Nu c? mama ar fi fost intimidat? sau stânjenit? de transform?rile radicale prin care Bucure?tiul trecuse, c?ci v?zuse asta la televizor, în pu?c?rie. Era uimitor cât de la curent era cu toate – inclusiv cu politica, lucruri de care eu habar n-aveam stând în cochilia mea de atâ?ia ani. Nu era vorba nici de un „?oc al luminii” cum au îndeob?te oamenii care au stat ani la rând în întunecimea luminii artificiale ci de cu totul altceva. Stând într-un mediu relativ silen?ios, mama nu mai era obi?nuit? cu zgomotul infernal ?i cu trepida?ia capitalei. Decibelii traficululi îi bubuiau în urechi, ca ?i cum ar fi trecut prin amplificatoare. Bicicletele care treceau ca fulgerul pe lâng? ea pe trotuar, pietonii care se gr?beau bezmetici, ca ni?te torpile, o însp?imântau. N-a putut ajunge nici la sta?ia de autobuz ?i a f?cut cale întoars?, la lin?tea ?i la siguran?a bârlogului nostru.

Odat? ce am mai sc?pat de stresul zilei de mâine ?i de problemele cu scaden?? imediat?, am început s? meditez asupra esen?ei lucrurilor întâmplate. Cum ajunsese mama din pu?c?rie în ospiciul ?la de lux? Cine îi pl?tise internarea? De ce pur ?i simplu nu fusese azvârlit? la B?l?ceanca sau într-un alt azil pentru nebuni mai pu?in preten?ios? Neavând posibilitatea s? convers?m ca dou? prietene, nu puteam decât s? fac singur? ipoteze. În privin?a ultimei întreb?ri r?spunsul era simplu ?i coincidea cu verdictul dat de doctorii nem?i: pentru c? mama nu era nebun?. În ziua de ast?zi, cu lipsurile materiale de tot felul, nu te mai ?ine nimeni într-un ospiciu de stat dac? nu e?ti cu adev?rat nebun. În privin?a primei întreb?ri era ?i aici relativ simplu – m? puteam interesa la Funda?ia Haussmann cine pl?tise facturile. Într-una din zilele trecute m? întâlnisem cu Filosoful. La început a dat din col? în col?, f?cându-se c? e gr?bit, când am vrut s?-l re?in, desigur, ca tot românul, crezând c? vreau s?-i cer ceva, poate bani, poate g?zduire. S-a lin?tit când i-am spus c? am din ce tr?i. I-am spus îns? t?r??enia cu mama. Asta i-a incitat curiozitatea de ziarist. Mi-a spus c? s-a operat de insulinom ?i c? reluîndu-?i în primire demnitatea ?i drepturile de om s?n?tos, a reu?it s? se angajeze colaborator la un ziar de scandal. Dar a zis c? vrea s? apere acum „cauze bune”. Am surâs. Mi-a promis c? preia el cazul meu ?i mi-a dat adresa de la ziar, spunându-mi s? vin peste o s?pt?mân?. Când m-a dus din nou, avea deja r?spunsul – i le pl?tea un oarecare Constantin Motomancea, despre care mai aflase c? era colonel (de securitate) în rezerv? ?i patron al mai multor afaceri. Am tres?rit când am auzit numele, atât de cunoscut, dar nu i-am zis de unde ?tiu de el. Nici nu i-am spus mamei, ca s? n-o tulbur. Am hot?rât îns? amândoi c? urm?torul pas era s? punem mâna pe dosarul acuz?rii. Filosoful s-a dus la penitenciarul din Arad, unde fusese mama închis?, s-a f?cut luntre ?i punte ?i a aflat c? procesul mamei se ?inuse la un tribunal militar. Asta i-a produs un veritabil ?oc Filosofului, pentru c? la astfel de tribunale se judecau doar procesele condamna?ilor politic. Dosarul nu se mai afla în arhiv?, dar se afla trecut într-un registru num?rul, data ?i numele procurorului care o trimisese pe mama în judecat?. Semn?tura din registru era îns? a acestui Motomancea. Leg?tura cu Puica – dac? exista vreuna direct? – era deocamdat? un mister. Nu ?tiu cum a f?cut Filosoful dar a aflat despre actulul colonel în rezerv? c? st? într-un bloc vechi din Bucure?ti, undeva prin spatele Ci?migiului. Am pus îndat? la cale un plan de ac?iune: trebuia s?-l abord?m negre?it. Dar oare ne va l?sa s? discut?m cu el? Uzând de vechile lui practici, fostul meu coleg a propus un mijloc ingenios prin care putea fi abordat: ?antajul. Colonelul, care era v?duv ?i n-avea urma?i, avusese în schimb doi buldogi, Scooby ?i Dooby: unul fusese omorât. Ca urmare, cel care supravie?uise îi devenise ca lumina ochilor. Ideea r?pirii javrei ?i cererea unei audien?e drept r?scump?rare se impunea de la sine. Zis ?i f?cut. Mai r?mânea de angajat actorii acestei farse. Eu ie?eam din calcul pentru c? m-a? fi expus prea mult. Am aflat c? pe câine îl plimba o f?tuc?, o moldoveanc? la vreo dou?zeci de ani, venit? s?-?i fac? un rost, numai bun? de cobz?rit de c?tre un b?iat ?mecher. În ipoteza c? sc?pa câinele (care era l?sat liber uneori) de sub observa?ie, un altul avea s?-l ademeneasc? mai departe, s?-l sedeze cumva (ca la Animal Planet) ?i s? ni-l predea.
Oricât de SF ar fi p?rut planul acesta, în mod incredibil, a reu?it. În 48 de ore de la urzirea planului, buldogul a înc?put pe mâinile Filosofului.
- Domni?oar?, i-a spus acesta fetei care plângea înnebunit?, jucând chiar el rolul de curtezan (în rolul r?pitorul era un coleg de la ziar) nu trebuie decât s? ne dai adresa colonelului. În târgul pe care-l facem cu el va intra ?i iertarea ta.
A?a am f?cut rost de dosarul mamei ?i am fost ?ocat? s? v?d infrac?iunea de care se f?cuse mama vinovat?: opinii du?m?noase la adresa PCR, a clasei muncitoare ?i a orânduirii socialiste.
Ca prob? erau anexate scrisorile c?tre Puica ?i de aici rezulta f?r? urm? de dubiu care era, dincolo de rela?ia de amor, a doua leg?tur? a m?tu?ii mele cu Titi Motomancea în ceea privea procesul: delatoarea ?i ofi?erul care participase la instrumentarea cazului. Am pus scrisorile cap la cap cu telegrama g?sit? la vechea cofet?rie a familiei Helmans, cu scrisoarea lui Marcel Ţintescu c?tre Wilhelm Helmans ?i cu scrisoarea de presupus adio a mamei. Totul se asambla ame?itor, ca un joc de basme-n buc??ele.
L-am întrebat pe Filosof dac? fusese greu s? trateze cu colonelul. Nu-?i f?cuse probleme pentru repercursiuni?
„Sunt bolnav de cancer la pancreas, spusese acesta. Zilele mele sunt num?rate. Cât despre al?ii, nu m? intreseaz? ce p??esc. Vreau s?-l recuperez pe Scooby – el e tot ce mai am pe lume ?i singurul care m? iube?te sincer.”
Am luat desigur, în calcul ?i posibilitatea unei minciuni. Dar nu el ne interesa. Filosoful mi-a zis: las-o pe mâna mea pe coana Puicu?a Dobo?tort. O s?-i public aceste minunate re?ete de cofet?rie, s? vad? tot românul ce poam? e doamna deputat. O turn?toare f?r? ru?ine – turn?toarea propriei surori.
La o prim? vedere era într-adev?r singura vin? pe care i-o puteam în sfâr?it dovedi. La o privire mai atent?, mi-am dat seama îns? c? în atitudinea coanei Puica se ascundea ?i un delict penal: în timpul procesului, când s-a pus problema dispari?iei mamei, m?tu?ica îl adusese pe martorul salvator cu scrisoarea. Îmi aminteam c? la întrebarea procurorului dac? mai ?tia ceva despre sora ei, Puica declarase senin c? nu o mai v?zuse niciodat?. Existau acum dovezi c?: Puica ?tiuse c? mama nu a plecat cu un amant ci a fost condamnat?; c? o vizitase în închisoare sau cel pu?in îi ?tiuse adresa, trimi?ându-i compunerea mea ?i una din pozele mele de absolvire. Deci Puica min?ise sub jur?mânt! Nu trecuse termenul de prescrip?ie, deci era pasibil? de condamnare penal?. Dar r?zbunarea nu m? mai interesa. N-am vrut s?-i spun mamei de propunerea Filosofului. Nici n-am vrut s?-l dezam?gesc pe tovar??ul meu. I-am spus c? n-a? vrea s? irosim materialul pe un efemer (fie el cât de senza?ional pe moment) articol de ziar pentru c? vreau s? scriu un roman. S-a sup?rat la început pentru c? efortul lui a fost inutil dar a sesizat poten?ialul unei asemenea c?r?i ?i a compilat imediat: „Bingo, o s? devenim celebri împreun?. Tip?re?ti la editura noastr?.”
M-am învoit dar i-am spus c? e chestie de durat?. De fapt atunci am început prima dat? s? cred într-un asemenea proiect. Însemna s?-mi mai tr?iesc o dat? via?a, dar dintr-o alt? perspectv?, a?a cum în?elegeam acum lucrurile. Însemna s? urc acelasi munte pe alte poteci.

*

Am reu?it s? pun scrisorile în ordine cronologic?. Pe ultima se reitera motivul pentru care mama era trimis? în judecat?. Sentin?a fusese închisoarea cu reeducare prin munc? timp de un an ?i ?ase luni. Aici erau îns? înc? dou? mistere. Unul era acela c? mama st?tuse în închisoare peste treizeci ?i unu de ani. Al doilea era numele sub care fusese condamnat? ?i întemni?at?: Vera Istratiuc – ca în certificatul de na?tere original, la care se f?cea ?i referire. A?a figura ?i în analele casei Utopia. Iat? de ce disp?ruse f?r? urm? – ?i n-a? fi putut-o g?si nici în ziua de azi dac? n-a? fi întâlnit-o prin voia destinului. În cursul c?ut?rilor mele disperate niciodat? nu mi-ar fi trecut prin cap s? cer includerea Direc?iei Penitenciarelor sau a vreunei direc?ii din Ministerul S?n?t??ii care se ocup? cu ospiciile, dar dac? a? fi f?cut-o tot n-ar fi dus la nimic: Vera Postolache sau Vera Helmans – dac? era cumva de a?teptat s? i se retrag? mamei numele ob?inut printr-o c?s?torie care se desf?cuse – se pulverizase, pur ?i simplu. Din punctul de vedere al eviden?ei popula?iei, nu mai exista. Cine s-ar fi gândit s? o caute sub numele ei dinainte de înfiere?


Captivat de subiect, Filosoful m-a mai ajutat cu dou? probleme importante. Unul a fost acela c? ar?tându-i scrisoarea de r?spuns la demisia solicitat? de bunica mea Carolina de la doctorul care-i era ?ef la spitalul din Craiova, el a avut ideea s? caute ?i scrisoarea original?. Cum spitalul înc? exista în Craiova ?i pe site-ul s?u figura un medic cu acela?i nume colegul meu a f?cut imediat leg?tura c? ar putea fi vorba de una din acele familii de medici de carier?, care mo?tenesc din tat? în fiu nobila profesie. Era deci oportun s? ia leg?tura cu acest presupus fiu sau nepot al doctorului Albu care în 1943 o eliberase din func?ie, la cerere, pe Carolina Helmans. Poate cine ?tie, îi mai p?strase coresponden?a. Socoteala de-acas? nu s-a potrivit cu cea din târg, doctorul nu era rud? cu cel susnumit, dar printr-un noroc extraordinar scrisoarea se p?strase la o alt? persoan?, la ginerele aceluia. Am aflat din scrisoare cât de maltratat? fusese mama de c?tre m?tu?a ei exact cum fusesem eu. Atâta doar c? avusese ?ansa s?-?i g?seasc? un înger p?zitor în acea femeie inimoas? care o luase de suflet.
A doua problem? cu care m-a ajutat a fost aceea c? a l?sat un anun? la un ziar local din Arad c? cine î?i aminte?te de o persoan? cu numele Vera Istratiuc este invitat? s? scrie pe adresa ziarului. Cum la reac?ie lucra un amic al s?u, orice s-ar fi primit ar fi ajuns imediat în posesia noastr?. Am primit pe adresa ziarului o scrisoare de la o fost? gardianc?, acum la pensie, care citise anun?ul din ziar. Cine nu ?i-o amintea pe mama? Fusese spaima sec?iei de femei a penitenciarului. Nu în sensul c? era recalcitrant? cu autorit??ile, ci în sensul c? toate colegele de deten?ie se temeau de ea. Î?i câ?tigase o reputa?ie de b?t?u?? aproape de neînfrânt, care nu se alterase ci se consolidase cu vârsta. Nimeni nu se putea m?sura cu ea, în lupt? unu la unu ?i r?m?seser? de ru?ine toate care încercaser?, pe rând una câte una. Când orgoliile atingeau îns? punctul de fierbere, b?tutele se coalizau ?i îi puneau mamei cearceaful pe cap în timp ce dormea sau o b?gau într-o fa?? de pern?, legau sacul improvizat la gur? ?i începeau s?-i care pumni ?i picioare în mod colectiv ?i anonim. Aceasta era o practic? obi?nuit?. Apele se lini?teau pentru un timp, dup? care de?inutele vechi plecau, veneau altele noi ?i ciclul se relua. Tot în acest crud ritual î?i avea explica?ia ?i lunga deten?ie a mamei. La o lun? ?i ceva înainte s? fie eliberat? din deten?ia politic?, mama se b?tuse cu o ?iganc? gravid? care poate în urma alterca?iei sau poate nu, avortase. Asta nu se ierta pe vremea comuni?tilor cum nu se iart? nici acum. Mama primise înc? o condamnare, de zece ani, de data asta de drept comun. Dup? care procesul se reiterase aproape identic. De câte ori mamei îi venea sorocul s? ias?, conducerea închisorii îi plasa parc? înadins în celul? pe cele mai violente nou venite care o provocau de îndat?. A?a se f?cea c? mama acumulase un num?r record de condamn?ri, mai mari sau mai mici, pentru v?t?mare corporal?; fiind de acum considerat? recidivist?, anii erau din ce în ce mai mul?i. Când în sfâr?it nu mai g?siser? pe nimeni s? se pun? cu ea ?i ceasul eliber?rii ultime se apropia, au dus-o la infirmerie, i-au f?cut dosar ?i au trimis-o la „o cas? de nebuni, la Bucure?ti”. A?a se încheia scrisoarea gardiencei.
Ceea ce era frumos în toat? aceast? întors?tur? de destin era faptul c? Puica nu ?tiuse c? eu m? internasem exact la casa unde ea ?i cu amantul ei din tinere?e au internat-o pe mama. Asta fusese o mare ironie a lui Dumnezeu la adresa du?manilor no?tri. Probabil c? Puica m? crezuse – pe mine ca ?i pe mama – ie?ite definitiv din via?a ei (?i din aceast? lume) de nu se mai interesase nici de mine ?i nici de sora ei vitreg?. Atâta c? acum, colonelul Motomancea aflase cu siguran?? de închiderea casei Utopia ?i de sistarea pl??ilor din conturile lui. Ar fi putut s? afle ?i Puica despre faptul c? mama era în libertate. ?i mai grav, ar fi putut s? afle c? dosarul mamei fusese predat altcuiva, cu siguran?? în leg?tur? cu ea. Iar dac? mergea pe fir poate c? d?dea de noi amândou?.

Mai întâi am copiat scrisorile la un xerox color în dou? exemplare, pentru orice eventualitate. Apoi am avut o lung? discu?ie cu mama. I-am spus c? ?tiu tot, c? i-am recuperat trecutul, c? a trebui s? fac asta ca s? pot cândva m?car într-o oper? literar?, s? o repun în drepturi ?i s?-i recuperez anii pierdu?i. I-am m?rturisit c? vreau s? scriu o carte. ?i i-am ar?tat câteva pagini din ceea ce schi?asem pe hârtie. M-am temut c? o s?-mi trag? din nou o mam? de b?taie (mai avusese tentative, dar i-am spus c? e posibil s?-mi reactiveze feocromocitomul ?i s? mor ?i atunci ar fi r?mas singur? f?r? niciun sprijin) , îns? spre surprinderea mea, mama le-a citit cu luare aminte ?i, posibil pl?cut impresionat? ca specialist? în literatur? a spus:
- Ascult?, nu vrei s? scriem cartea asta la dou? mâini? Adic? tu scrii povestea din partea ta, iar eu î?i spun ce am gândit la fiecare episod pe care-l descrii tu. Ca un fel de orchestra?ie.
Ideea mi-a pl?cut chiar dac? m-a surprins. Cel pu?in partea în care mi-am descris copil?ria se preta la a?a ceva. S? o transcriu la persoana a treia ?i s-o regizez panoramic – s? dau pe rând camera de luat vederi fiec?rui personaj. Partea Mamei urma s-o scriu chiar prin prisma a ceea ce spunea ea. Ceea ce gândeau celelalte personaje nu era greu de presupus.
- Da, ar fi grozav i-am r?spuns ?i chiar eram încântat?.
Cel mai greu mi s-a p?rut s? scriu partea Puic?i, pentru c? îi promisesem lui Dumnezeu c? n-o s-o mai ur?sc ?i m? temeam c? n-o s?-mi pot ?ine promisiunea. Cum am adus vorba despre ea mama a s?rit ca ars? ?i a zis c? îndat? ce se obi?nuie?te cu Bucure?tiul î?i va duce planul la îndeplinire.
Am încercat atunci, ca un autor veritabil, s? privesc problema din punctul de vedere al personajului, oricât de urât ?i de antagonic ar fi el.
- Gânde?te-te mam?, am spus. Acum ?tiu din scrisori tot ce a fost între voi. Tu învârteai pe degete speran?ele b?rba?ilor mai abitir ca un copil juc?riile, ?i cu aceea?i non?alant? inocen?? te l?udai cu asta. Ea – femeie coapt?, cu ochiul galben pe din?untru de invidie – judeca ?i punea la suflet. Pentru ea m?riti?ul era via?? sau moarte, era mijloc de subzisten?? ?i onorabilitate social?, ea nu avea ca tine o profesie. Cum s? nu te urasc? când tu aveai totul de?i nu-?i trebuia, iar ei îi trebuia amarnic ?i nu i se oferea nimic? Cum a fost mai târziu, când rolurile s-au inversat? În?elegi acum de ce te-a urât? Dincolo de avere, dincolo de preferin?a p?rin?ilor adoptivi.
Mama a r?mas pe gânduri. A spus, într-un târziu neîncrez?toare:
- Pentru am?râtele alea de scrisori?
- ?i pentru vacan?ele în care tu veneai ?i erai înconjurat? de admiratori ?i de succes.
- Care vacan?e? N-au fost decât dou?, trei. Dou? veri ?i un Cr?ciun parc?.
- Acelea. ?i pune-l la socoteal? ?i pe Motomancea.
Furia mamei iar s-a inflamat.
- Arz?-l focul s?-l ard?. Nu i-ar putrezi oasele. S? ajung? în fundul iadului! Am s?-i omor pe-amândoi, auzi tu? Cu cu?itul ?la mare cu care tai carnea.
I-am luat ambele mâini ?i i le-am s?rutat. I-am spus, ferm dar blând:
- Nu m?mico, n-ai s? omori pe nimeni.
S-a uitat surprins? la mine.
- De ce?
- Pentru c? nu vreau eu.
- Asta-i buna? Crezi c? dau eu doi bani pe tine ?i pe ce vrei tu? O proast? la care pân? ?i p?s?rile i se cac?-n cap?
Am început s? râd de o asemenea r?utate infantil?. În diminea?a aceea chiar venisem acas? cu p?rul mânjit de g?ina?. Mama întorsese ca de obicei situa?ia în favoarea ei. Era momentul s? r?spund ?i eu cu aceea?i moned?.
- Nu ?i-a ajuns mam?, c? ai omorât un copil nen?scut?
S-a uitat surprins? la mine ?i a r?spuns cu non?alan??: - Am omorât mai mul?i. Doar c? ?ia erau ai mei ?i n-a ?tiut nimeni.
Am oftat. Am spus, cu oarecare patim?.
- Mam?, ?tiu c? nu crezi în Dumnezeu. Dar gânde?te-te c? faptul c? m-ai întâlnit pe mine, c? avem un acoperi? deasupra capului, c? avem o pâine pe mas?, nu e o coinciden?? ?i nici o întâmplare. De vrei s?-L mânii pe Cel care ni le-a dat ?i s?-L faci s? ne lipseasc? de toate astea? Gânde?te-te c? n-avem niciun mijloc de subzisten??, c? suntem total în puterea Lui!
- Bine, a spus, o fac de hatârul t?u nu pentru Dumnezeu de care tot vorbe?ti tu.
S-a uitat ?int? în ochii mei ?i mi s-a p?rut pentru prima dat? c? v?d un lic?r de recuno?tin?? sau de afec?iune:
- O fac ca s? nu pleci tu de lâng? mine.

Din recuno?tin?? pentru Dumnezeu, am început s? merg regulat la biseric?. Mi-ar fi pl?cut s? m? înso?easc? ?i mama, dar bineîn?eles c? n-am putut s-o conving. Despre existen?a lui Dumnezeu p?rea c? se l?murise, sau a?a am în?eles, fiindc? se întâmplase s? stea în celul? în câteva rânduri ?i cu femei foarte evlavioase care îi vorbiser? despre punctul de vedere cre?tin asupra creerii lumii. Trebuie ca mama a g?sit lucrurile logice (mai logice decât teoria evolu?ionist?) c?ci le-a îmbr??i?at în final. Dar a?a cum nu se sfia s? declare „nu l-a putut suferi niciodat? pe Dumnezeu” pentru tot ce îng?duise s? i se întâmple. Nu ?i-a pus îns? niciodat? problema dac? prin faptele ei a meritat sau nu prigonirea ?i nici nu cred c? a înv??at ceva din toat? suferin?a.
În aceste mergeri ale mele la biserica din cartier am aflat c? exista un fel de ?coal? în curtea ei unde cei ce voiau s? se ini?ieze în tainele înv???turii ortodoxe puteau lua parte la cursuri. Mi-am cump?rat de la magazinul bisericii Vechiul ?i Noul Testament ?i Vie?ile Sfin?ilor ?i am început s? citesc ?i acas? în timpul liber, când nu scriam la roman. Unele lucruri le ?tiam de la Bunicul, altele mi se p?reau c? mi se potrivesc exact din via??, ca ?i când ar fi fost scrise pentru mine, exact ca versetul cu grâul ?i neghina. Dar lucrul care mi-a schimbat cu adev?rat via?a a fost întâlnirea cu o anumit? persoan? pe care am cunoscut-o acolo, ca lector la acele cursuri de care am spus. M-a frapat o remarc? f?cut? într-o discu?ie particular?.
„F?r? Dumnezeu, am fi doar ni?te fiin?e pline de inten?ii bune, z?d?rnicite ?i dezam?gite la fiecare încercare de a face bine cuiva, sau oricum, dup? mai multe încerc?ri. Aici a falimentat comunismul, au falimentat alte doctrine, c? au încercat s? creeze un om perfect f?r? Dumnezeu. Nu se poate”, a mai gl?suit Maica Mihaela, pentru c? despre ea este vorba. Era de pe atunci maica stare?? a unei mân?stiri din împrejurimile Bucure?tiului ?i în prezent mai-marea schitului unde ne afl?m acum. Am în?eles c? a fost o cunoscut? ziarist? în prima tinere?e, ca ?i Filosoful, o voce temut? ?i necru??toare în mass media de atunci. ?i-a p?strat spiritul combativ ?i puterea de convingere – precum ?i mintea p?trunz?toare – , dar acum aceste calit??i au luat alt? turnur?. Nu mai ridic? Cuvântul împotriva semenilor ci îl folose?te pentru ei ?i pentru Dumnezeu. La ea transformarea a fost mult mai profund? decât la Filosof. Nu mai face r?u nici m?car celor r?i, a?a ca el, poate doar r?ului însu?i. A fost ?i este, din câte în?eleg, unul din stâlpii ortodoxiei la noi în ultimii ani..
Când i-am vorbit de inten?ia mea de a m? spovedi – pentru prima dat? (Bunicul s?racul voise s? fac acest lucru din adolescen??, dar tata îl lua mereu în râs) m-a întrebat care este dup? p?rerea mea cel mai grav p?cat pe care îl s?vâr?isem. Îi povestisem via?a mea, despre familia mea ?i despre oamenii pe care-i cunoscusem la momente cruciale ?i care-mi schimbaser? destinul. I-am spus c? socotesc c? a fost aduterul. Maica Mihaela s-a uitat p?trunz?tor la mine ?i a zis – cel mai grav p?cat este acela pe care nu ?i-l ?tii pentru c? nu-l socote?ti ca atare. M-a pus s?-i rostesc cele 10 porunci. I-am spus pe toate, dar din neb?gare de seam? nu le-am zis în ordinea care trebuia. Primele ?i cele mai mari importante porunci sunt legate de Dumnezeu, m-a mustrat, nu de oameni. La fel e ?i cu p?catele. Ia gânde?te-te, nu cumva ai iubit-o pe fata ta mai mult ca pe El? Nu pentru ea ai min?it, ai f?cut falsuri (dup? cum mi-ai povestit), ?i-ai neglijat îndatoririle de so?ie, într-un cuvânt ai c?lcat Legea? Nu cumva ?i-ai f?cut idol – nu de piatr?, ci de lut? Am r?mas surprins? de o asemenea abordare. Era adev?rat, dar nu m? gândisem la asta. Poate c? de asta r?splata mea fusese pe m?sur?. Apoi mi-a dat un îndrumar pentru spovedanie ?i mi-a cerut s?-l studiez pân? când m? hot?r?sc s?-mi aleg un duhovnic.
Cât am stat acolo, au mai pus întreb?ri ?i al?i oameni ?i au aflat r?spuns. Unuia îi murise copilul la maternitate ?i omul f?cuse mult scandal ?i d?duse spitalul în judecat? s? se fac? anchet?. Întâi de toate face?i-v? voi – dumneata cu so?ia – anchet? în suflet ?i vezi ce ?i unde ai gre?it, ca s? nu mai repe?i gre?eala ?i pe urm? investigheaz? cauzele exterioare. ?i nu-L mai acuza pe Dumnezeu, omule, de cruzime, c? dac? era crud ?i-l lua pe cel?lat copil care e mare ?i pe care ai apucat s?-l cuno?ti bine ?i s?-l iube?ti.
Apoi altul a spus – ca ?i Filosful – c? el unul nu crede c? pe Dumnezeu îl intereseaz? fericirea oamenilor pe p?mânt, ci doar propriile planuri. Dimpotriv?, i-a r?spuns, „cere?i mai întâi Împ?r??ia ?i celelalte vi se vor da pe deasupra”.
Când am revenit acas? am început s? meditez asupra propriei mele situa?ii ?i st?ri de suflet, ?i am conchis c? vorbele maicii Mihaela erau cât se poate de adev?rate. Am deschis caietul meu pre?ios cu comorile mele de suflet – jurnalul ?i romanul ?i am citit o însemnare pe care o f?cusem cu ceva timp în urm? pe ultima pagin?:
Suntem aici de 3 luni ?i i-am cunoscut pe aproape to?i locatarii. Cucoanele m? tutuiesc ?i-mi dau bani s? le fac comisioane, copiii îmi spun „Tanti Nina”, b?rba?ii îmi arunc? un bun?-ziua gr?bit ?i în scârb?, ocolind g?leata cu mopul ?i alegându-?i drumul ca s? nu alunece. Dar nimic nu m? poate împiedica s? zâmbesc. În fiecare diminea?? îmi iau în primire rolul, la etajul 10. M? sprijin în mop ca ciob?na?ul lui Grigorescu, ?i contemplu micul meu imperiu de sus, zâmbind. Eu, Nina Postolache, cel mai umil ?i mai fericit dintre p?mânteni.