proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Dup? ce Martha a început ?coala, iar Hans serviciul din nou, mi-am pus la punct urm?torul pas. Trebuia s? merg în Dolj, în târgul Mamei ?i s? vorbesc cu nea Martin. Puteam acum profita de faptul c? Hans era plecat pân? seara ?i Martha la fel – cursurile de limba român? erau dup? ore. Speram s? nu afle nimeni de escapada mea. Am luat un microbuz de la autogara de pe Ritmului îndat? ce ai mei au plecat la treburile lor ?i am ajuns pe la amiaz? în Craiova, de unde am luat alt microbuz pân? în localitatea cu pricina.
Mi s-au înmuiat picioarele când am v?zut scris cu litere luminoase, de cum am coborât în centrul comunei: Cofet?ria Carina. Nemernica, îi furase numele Crinei! Pe ea o urâse cât fusese mama ei, ?i-i provocase moartea, dar numele ei îi pl?cuse ?i i se p?ruse bun pentru o afacere. Pe lâng? celelalte lucruri pentru care o uram pe Puica ?sta mi se p?rea de un cinism înc? ?i mai înfior?tor. O v?zusem la televizor pe gras? în zilele precedente, la un talk show. Devenise ?i mai gras?, diform?. Era acum o cunoscut? cânt?rea?? de muzic? popular? invitat? pe la toate nun?ile, femeie de afaceri de succes ?i pre?edinta organiza?iei de femei a unui partid foarte în vog?. Avusese într-adev?r, cum spusese pacientul din Germania, o evolu?ie fulminant?.
Odat? ajuns? în comun?, la adresa unde fusesem cu Hans cu ani în urm? în încercarea de a face rost de cerificatul de na?tere al Mamei, am aflat c? Nea Martin murise. Cel care mi-a deschis era b?iatul lui. I-am spus c? doresc s? îmi reiau cet??enia român? ?i l-am min?it c? îmi trebuiesc ni?te acte pe care doar bunicul Vili le de?inea. Cum eram încredin?at? c? tat?l lui le p?strase, l-am rugat s? mi le aduc?. A?a cum scontam, omul nu s-a învrednicit s? caute el. Mi-a adus în schimb patru cutii vechi de bomboane în care se afla toat? coresponden?a familiei. Poate c? erau ?i alte r?va?e de-ale mamei mele, ceva care ar fi putut l?muri misterul faunului scârbavnic. Nu voiam s? spun toat? t?r??enia – m? temeam c? între?inând leg?turi cu fratele Puic?i, m-ar putea da de gol ?i z?d?rnici planurile.
Am dat cu ochii de dou? scrisori vechi. Una era adresat? Carolinei Helmas de c?tre un doctor de la un spital din Craiova, probabil directorul spitalului unde – se în?elegea din scrisoare – bunica mea lucrase ca infirmier?. Aceast? scrisoare era datat? în iarna lui 1943 ?i în prin ea i se d?dea acordul bunicii Carolina s? p?r?seasc? slujba de la spital ?i s? devin? „cofet?reas?”. Era pomenit? în scrisoare ?i o „micu??” care urma s? devin? domni?oara Helmans – am dedus c? era vorba despre Mama ?i despre înfierea ei. Nu putea fi vorba despre Puica – pentru c? în anul acela ea trebuie s? fi fost deja în casa bunicilor mei.
Cealalt? era o scrisoare adresat? lui Willi Helmans de c?tre un anume Marcel Ţintescu, care se pretindea viitorul s?u ginere, dac? „destinul” nu i-ar fi jucat o fest? urât?. Sub pretxtul fricii de onanism, individul se justifica c? o în?elase trupe?te pe Vera, mama mea. Scrisoarea era o încercare – disperat? – de a-l face pe bunicul Vili s? medieze o reconciliere. Data era aprilie 1959. Din aceea?i perioad? era ?i o telegram? trimis? de Mama acas? prin care anun?a anularea unei proiectate c?s?torii.
Nu mai înc?pea acum îndoial? cine era faunul scârbavnic. Biletul de adio al Mamei venea fix în ordine cronologic?. Mi se p?rea c? toate trei formau o eviden?? zdrobitoare a falsului. L-am întrebat pe fiul lui nea Martin dac? mi le d? definitiv. A ridicat din umeri. El unul nu putea s? zic? nu – eram mo?tenitoarea de drept a lucrurilor bunicului Vili. În opinia lui, Puica nu era decât o uzurpatoare.
Nu ?tiam îns? cum s? fac s? aflu am?nuntele esen?iale despre dispari?ia Mamei. Întâmplarea mi-a venit în ajutor. La un moment dat am g?sit continuând s? m? uit prin cutii, o poz? cu Mama ?i cu Puica din copil?rie. Era o poz? alb-negru, de fapt sepia, dup? obiceiul acelor ani, iar buzele feti?elor ?i trandafirii de la poart? erau colora?i cu carioca ro?ie. M-a ?ocat s? v?d cât de bine sem?na Mama când fusese mic? cu Crina. Asem?narea m-a f?cut s? plâng. Apoi am remarcat c? Puica – s? tot fi avut vreo pai?pe ani – se uita cu o expresie de matur? invidie la Mama, peste capul unei alte copile care era cu ele, iar ura m-a sufocat. F?r? s? mai ?in seama c? fotografia nu era a mea, am rupt-o dintr-o mi?care în dou?, deta?ând-o pe Puica de grup. Apoi am f?cut buc??i partea unde era ea.
B?iatul lui Nea Martin m-a mângâiat pe um?r. Eu nu m? puteam opri din plâns. Cu o stranie clarviziune în starea aceea de tulburare, am sesizat oportunitatea momentului. Am sesizat c? omul ?sta n-o s? m? spun?. Am întrebat atunci tran?ant: cine a v?zut-o ultima dat? pe Mama?
Fusese un copil care pretindea c? o v?zuse la gar? ?i vorbise cu ea în timp ce a?tepta s? se urce în trenul de Bucure?ti, dup? scandalul de la înmormântare. Apoi spusese la tot târgul c? pe tovar??a Vera o luase un domn foarte elegant cu o ma?in? neagr?. La început copilul de atunci presupusese c? domnul se oferise s-o duc? mai repede la Bucure?ti, dar curând se aflase c? Vera î?i p?r?sise so?ul ?i copiii, ?i începuse s? se ?opteasc? c? nu fusese g?sit?, deci probabil c? fugise peste grani??. Atunci au presupus c? acela era b?rbatul cu care fugise în str?in?tate.
Am întrebat unde st?tea copilul, care acum trebuie c? era om în toat? firea. B?iatul lui nea Martin mi-a spus c? s-a mutat la Craiova dar c? vine destul de des s?-?i vad? p?rin?ii ?i atunci trece ?i pe la cârcium? ?i el – care frecventa deasemenea localul – avea s?-i dea telefonul meu cu rug?mintea s? m? sune.
Mai era îns? pentru mine ceva care m? obseda: cine erau copiii la care se referea Mama în biletul de adio? Apoi am aflat c? localitatea de unde scrisese acel Ţintescu era o comun? din B?r?gan unde Mama predase înainte s? se transfere la Bucure?ti ?i am dedus c? acei copii de care-i p?rea „pu?in r?u” c? se desparte trebuie s? fi fost elevii ei de la clas?.


B?iatul lui nea Martin m-a contactat curând: omul pe care îl c?utam n-avea nimic împotriv? s?-mi povesteasc? despre Mama. M-a sunat apoi chiar acesta ?i am avut o lung? conversa?ie. În primul rând am aflat cum se f?cea c? el fusese acolo la momentul fatal. Era vorba de o „misiune de afaceri”.
Pe atunci t?ierea vi?eilor era ilegal?, dar oamenii t?iau pe ascuns ?i vindeau carnea prin diverse cuno?tin?e. P?rin?ii îl trimiteau pe el, pentru c? un pu?ti c?scând gura la trenuri ridica mai pu?ine suspiciuni decât un adult care ar fi a?teptat acolo. Se dusese în acea zi cu bicicleta s? a?tepte pe cineva care venea cu trenul de la Craiova, un samsar care mergea la Bucure?ti ?i s?-i plaseze carnea pe care o avea într-o plas? ag??at? de ghidon.
Atunci ap?ruse mama mea, care plecase mai devreme de la înmormântare, nemaistând la praznicul care urmase. Interlocutorul meu st?tuse pitit în spatele g?rii de team? c? Mama o s?-l întrebe ce caut? acolo. În timp ce Mama se dusese pe peron, ap?ruse ma?ina neagr? de care ?tiam de la dl Martin junior. Era esen?ial s? întreb dac? î?i mai amintea marca. Era cumva un Wartburg?
Nu, era o ma?in? ruseasc?. O Volga sau o Pobeda.
?ansele ca acel om s? fi fost unchiul meu Oti, oricât de aproape de zero la sut?, îmi d?duser? o absurd? speran??. Iat? c? speran?a se pr?bu?ea.
O Volga sau o Pobeda neagr?. Ma?ini cu care umblau numai ?tabii pe vremea aceea. Sau slugile lor – ?oferi, subalterni ?i a?a mai departe. Nu mi-era greu s? pricep c? b?rbatul cu ma?ina aceea era, sut?-n mie, cel care o omorâse pe Mama. Pus de coana Puica, f?r? cea mai mic? umbr? de îndoial?. Exista oare posibilitatea c? individul s? fi fost marele mah?r cu care mama o prinsese pe sor?-sa „cotârcindu-se”, dup? cum spusese pacientul ars din Germania? Interlocutorul meu nu avea habar asupra identit??ii persoanei, dar nu era în niciun caz cel cu care se zvonea c? Puica tr?ia. Acela se numea Titi Motomancea, fusese admiratorul Mamei înainte ca ea s? plece din localitate, iar Puica murea dup? el. Omul se însurase cu o a treia, dar se mai vedea pe furi? cu Puica, ?i dup? ce aceasta la rândul ei se mutase la Bucure?ti ?i se c?s?torise.
Va s? zic? suspiciunile Tatei erau perfect întemeiate! Va s? zic? de aia pleca coana câte o s?ptâmân? „s? aib? grij?” de taic?-su vitreg, apoi de casa de la ?ar?.
Revenind la b?rbatul care o „r?pise” pe Mama, individul nu p?rea deloc un ho? sau violator, era un b?rbat la costum ?i cravat?, poate c? era angajatul unei institu?ii, poate la prim?ria din Craiova, oricum nu fusese la înmormântare ?i nu era nici din târg.
Era esen?ial s? ?tiu dac? Mama îl cuno?tea pe individ. ?i-au dat mâna, s-au îmbr??i?at cumva? P?rea o persoan? cunoscut? de a avut ea curajul s? se urce în ma?ina lui? Mai era vreo alt? persoan? în ma?in??
Din p?cate interlocutorul meu plecase imediat ce Mama se urcase. Trenul tocmai sosea în gar? ?i b?iatul avea sarcina lui precis? – trebuia s?-?i plaseze marfa.
Convorbirea s-a încheiat aici. I-am cerut omului num?rul de telefon, ca s?-l mai sun dac? mai îmi amintesc s?-l întreb ceva. Mi l-a dat, f?r? s? aib? vreo b?nuial?. Dar eu îi voiam num?rul pentru alt motiv – ca s?-i caut adresa în cartea de telefon. În momentul când urma s?-i intentez proces Puic?i voiam s?-l chem ca martor. Poate pe baza a ceea ce spunea se putea face un portret-robot al r?pitorului.

Pe la începutul lunii octombrie mi se conturase deja planul de b?taie, ceea ce puteam formula ca acuza?ie ?i ceea ce nu. Certificatul de deces al Crinei confirma un AVC (congestie cerebral? cum se spunea atunci) iar al lui Lucian Postolache, surpinz?tor, stabilea drept cauz? a mor?ii un stop cardio-respirator.
Încercasem s? m? l?muresc ?i despre am?nuntele lips? legate de vânzarea propriet??ii mele de drept de c?tre coana Puica. Fusesem pe ?est în bulevardul Muncii, în blocul nostru ?i v?zusem la avizierul pentru între?inere numele noilor proprietari, deci apartamentul se vânduse.
G?sisem în Pagini Aurii o agen?ie de detectivi particulari pe care o angajasem s? investigheze problema, dându-le totodat? misiunea s? m? informeze despre adresa actual? a coanei Puica cât ?i a celui numit Titi Motomancea. Le pl?tisem deja un aconto când dup? vreo s?pt?mân? m-au contactat ca s?-mi returneze banii ?i s?-mi spun? cu regret c? ei nu se ocup? de asemenea probleme în care sunt implica?i politicieni respectabili. În fine, n-au zis chiar a?a, textual, dar cam asta a fost esen?a. Dac? era vreo chestie legat? de urm?rirea ?i pozarea în flagrant a unui so? infidel de exemplu, da, dar chestii care puteau duce la ?antaj, asta nu, nu se ocupau cu a?a ceva.
M-am temut ca nu cumva s-o informeze pe respectabila doamn? Dobo? c? venise în ora? un justi?iar, ca în filmele western, dar mi-am dat seama apoi c? lucrul nu se întâmplase. La o emisiune televizat? în direct, coana Puica a ap?rut la fel de relaxat? ?i de jovial? ca înainte.
Mai era îns? un personaj cheie în renghiul pe care i-l preg?team Tigru?ei ?i anume „doamna” Ioani?oaia, fosta mea vecin? de bloc, care st?tea deasupra noastr?. ?i cea din cauza c?reia Tata mi-o vânduse la consigna?ie pe Roxana, p?pu?a mea preferat?, ca de altfel ?i pe celelalte. Venise timpul acum pentru o ironic? r?zbunare – s? m? folosesc de ea pentru planurile mele.
Intuisem spre sfâr?itul copil?riei c? ?i ea fusese amorezat? de Tata, nu îns? t?cut ?i decent ca tanti Zoe, ci exact în modul în care poate gândi ?i ac?iona o ca?aveic?.
Mi-am amintit cum ne-a strigat la priveghi, cu vocea ei pi?ig?iat? în falset, mie ?i Puic?i: „L-a?i omorât nenorocitelor, l-a?i mâncat copt, un om atât de bun! El muncea ca un sclav iar voi v-a?i b?tut joc de el, r?sf??atelor!”. Circ?reas? cu voca?ie, Ioani?oaica nu se l?sase mai prejos nici la înmormântare unde gata-gata s? se p?ruiasc? cu coana Puica, noroc c? au s?rit ceilal?i ?i le-au desp?r?it. Mai târziu, ea a reclamat-o pe Puica c? tr?ia cu nea Costic? ?i nu pl?tea între?inerea.
Mi-am mai amintit de altfel ?i cum depusese m?rturie la divor? împotriva Mamei, benevol ?i cu ur?, cum de altfel f?cuser? mai mul?i vecini. Asta nu dovedea decât c? „doamna” ceda u?or ispitei invidiei ?i c? nu se sustr?gea de la a-?i face o mic? pl?cere de acest gen. Puteam deci presupune c? o s? fie u?or convins? nu numai s? vin? ca martor la procesul pe care urma s? i-l intentez gr?sancei, dar ?i s?-mi dea numele ?i adresele servitoarelor cu care fusese aceasta prieten? la cataram?. Dac? ra?ionamentul ?i prezum?iile mele erau gre?ite, atunci gambitul meu era sortit e?ecului.
Când am sunat la u?a cucoanei ?i mi-a deschis ?i m-a v?zut s-a uitat la mine de parc? vedea o stafie. Apoi m-a invitat în?untru ?i mi-a m?rturisit c? nu credea ca cineva emigrat în Occident s? se mai întoarc? vreodat? aici. Soarta o lovise crunt. Fiul îi plecase în str?in?tate dup? revolu?ie, cu so?ie ?i copii cu tot ?i „uitase” c? avea o mam?. Avea o am?rât? de pensie ?i n-avea bani de medicamente. Iat? c? î?i primise r?splata de la via?? pentru toate r?ut??ile ?i insinu?rile, am gândit cu o satisfac?ie mali?ioas?. Dar eu venisem aici cu alt scop. Dup? ce am ascultat cu ner?bdare toate lamenta?iile care nu se mai ispr?veau, într-un moment când s-a oprit s? r?sufle ?i s?-?i ?tearg? lacrimile, am abordat-o tran?ant, sim?ind-o vulnerabil? ?i învins?. Ar dori s?-mi devin? aliat? într-un proces contra coanei Puica? Vechea ranchiun? i-a luminat fa?a pe dat?. Cum s? nu? Dar de ce voiam s-o acuz?
I-am r?spuns c? în primul rând – a?a cum ne strigase – coana Puica î?i „mâncase copt” la propriu b?rbatul, vârându-l în ap? fierbinte când el f?cuse o criz? de tensiune. Cu siguran?? vecina î?i amintea cum ne b?tuse în ?eav? câteva ore mai devreme, când d?dusem aparatul la maxim, cu siguran?? ?tia (?i de la ce zisese coana Puica) c? tata se enervase înfior?tor. Nu se gândise niciodat? c? fusese o crim? la mijloc?
Madam Ioani?oaia nu b?nuise nimic – când veniser? ea cu fii-su s? ne ajute s? scoatem din cad? ?i s? îmbr?c?m mortul apa se r?cise complet. Repro?urile ei se referiser? doar la o vinov??ie moral?. Dar acum, c?-i spusesem eu asta, ce-ar fi costat-o s? declare c? apa era înc? fierbinte ?i c? pe foc mai era o alt? oal? (chit c? în buc?t?rie nu fusesem decât eu) dac? asta ar fi înfundat-o pe scroafa parvenit? care câ?tiga într-o or? cât câ?tiga ea într-un an? N-ar fi costat-o nimic, îns? cu siguran?? o s? coste pe cineva: pe mine. Am în?eles care era trocul pe care mi-l propunea: m? ajuta cu orice m?rturie a? fi avut nevoie dac? o ajutam ?i eu pe ea cu bani.
Pe moment îns? nu am vrut s?-mi mânjesc mâinile ?i s-o pun s? mint? – poate c? nici nu era nevoie. M-am asigurat c? va depune m?rturie c? tata ?i coana Puica nu se mai în?elegeau deloc ?i se aflau la cu?ite. Prin asta puteam dovedi c? existase mobilul crimei. Mai trebuia s? explic ?i circumstan?ele. Banii pentru ma?in? erau aproape integral strân?i. Asta se putea dovedi prin verificarea extraselor de cont de la CEC, presupunând c? se p?straser? la arhiv? de c?tre noua institu?ie CEC Bank care preluase activele fostei case de economii. Se putea verifica ?i c? ea avea drept de retragere. Exista deci justificare pentru momentul ales pentru asasinare.
Am rugat-o îns? pe fosta vecin? ?i s?-mi spun? numele bonelor cu care coana st?tea de vorb? în fa?a blocului, în fond asta era partea important? care se lega de moartea Crinei. Mi-a povestit cu lux de am?nunte despre obiceiurile acestora, despre cum l?sau landourile cu copiii de-o parte ?i ele t?if?suiau în fa?a blocului sau de la balcoane. Pe mine m? interesau date concrete: unde locuiau acum? Mai ?inuse leg?tura cu ele? Dezam?gitor, r?spunsul a fost c? nu. ?ansele erau deci nule s? le aduc în proces.
Mi-am luat r?mas bun de la madam Ioani?oaia în aceast? prim? vizit? cu promisiunea c? m? va sus?ine în campanie. Mai era îns? un mic am?nunt – nu voiam s? o împrumut cu ni?te bani pân? la urm?toarea pensie? Aha, va s? zic? tot era un pre? al colabor?rii ?i dac? n-o puneam s? mint?. Am desf?cut portofelul ?i i-am l?sat pe mas? dou? milioane de lei intuind c? n-o s?-i mai v?d vreodat? înapoi.


Într-una din acele zile de toamn?, înainte s? scriu denun?ul, m-am dus în vechiul meu loc de plimbare cu Bunicul, în partea sudic? a parcului Titan cea care pe atunci era cvasi-natural?, un fel de lunc? ce avea colo ?i colo alei ?i b?nci. Am urcat pe munticelul pe care fusesem de atâtea ori în copil?rie ?i am privit cartierul de sus. Înspre nord se z?rea turnul de para?utism laolat? cu o macara ce ridica un „zgârie-nori”, înspre stânga vedeam lacul cu insulele ?i cu nelipsi?ii pescari. Chiar la baza dealului z?cea azvârlit un arc de pod ruginit de vreme, ca o relicv? a unor vremuri apuse.
Pe locurile astea m? plimbasem cândva pe umerii lui Spiridon Postolache, apoi când m-am mai m?rit, eu cu tricicleta ?i Crina pe grumazul Bunicului. Pe marginea aleii de intrare era acum o p?dure de brazi ?i de plopi argintii. Toamna pictase în culori incredibile parcul.
Aveam o durere nedefinit? în suflet. Astazi trebuia s? m? decid asupra capetelor de acuzare. Am decis c? nu am probe suficiente ca s-o incriminez pe gras? pentru moartea Crinei. S?rmana mea surioar?, îmi era imposibil s? o r?zbun. Poate c? era mai bine a?a. Dac? s-ar fi ordonat o dezhumare? I-ar fi fost tulburat pe degeaba somnul de veci. Dumnezeu avea cu siguran?? s? pedepseasc? ceea ce nu puteam pedepsi eu. Nici pe problema apartamentului poate c? nu era prudent s? merg. Cine ?tie ce g?selni?? legal? fusese la mijloc.
Îmi cump?rasem de la un anticariat Codul Penal. M-am a?ezat jos pe mica coam? de pe vârf, printre buruieni, la mic? distan?? de o biciclist? temerar? care urcase gâfâind pe poteca dinspre partea abrupt? a munticelului ?i care acum contempla dep?rtarea ca pe un trofeu.
Codul s-a deschis la articolul 291. Am citit cu glas murmurat:
„Folosirea unui înscris oficial ori sub semn?tur? privat?, cunoscând c? este fals, în vederea producerii unei consecin?e juridice, se pedepse?te cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, ?i cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amend? când înscrisul este sub semn?tur? privat?.” Biciclista ?i-a întors capul ?i s-a uitat la mine.
Aproape c? ?i uitasem de afacerea „biletul de adio”. 3 ani pentru coana Puica? Mi se p?reau prea pu?ini. Am oftat. Apoi m-am gândit c? e posibil nici s? nu se încadreze la articolul ?sta, pentru c? se vorbea despre semn?turi, iar ea nu semnase nimic. Semn?tura era a Mamei iar documentul era autentic, doar modul în care-l folosise, ?tergând data reprezenta un fals. Iar la articolul urm?tor am g?sit: „ Falsul în declara?ii. Declararea necorespunz?toare a adev?rului, f?cut? unui organ sau institu?ii de stat ori unei alte unit??i dintre cele la care se refer? art. 145, în vederea producerii unei consecin?e juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejur?rilor, declara?ia f?cut? serve?te pentru producerea acelei consecin?e, se pedepse?te cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amend?.”
Coana Puica declarase la divor? c? ?tia c? Mama ne p?r?sise pentru alt b?rbat ?i ar?tase biletul instan?ei. Eu nu participasem la acea înf??i?are din proces, dar Bunica ne povestise. Era important c? cea care-l ar?tase fusese ea, nu Tata, ?i speram ca acest am?nunt s? fie adev?rat, pentru c? altfel se schimba toat? povestea. Dar era plauzibil s? se fi întâmplat a?a ?i bunica s? ne fi spus adev?rul, pentru c? Puica era destinatara biletului (numele ei ap?rea pe el) ?i practic numai prin m?rturia ei biletul ar fi avut valoare de dovad?. Consecin?a juridic? era „pentru altul”, în spe??, pentru Tat?l meu ca s? ob?in? divor?ul, ?i în subsidiar, desigur, pentru ea ca s? se poat? c?s?tori legitim cu el.
Am scos pixul din geant? ?i am început s? schi?ez ciorna denun?ului. Inima mi s-a accelerat pe m?sur? ce scriam. Fiecare liter? era un pas spre r?scump?rarea trecutului. Dac? voiam ca ceva din acest trecut s?-mi mai apar?in? ... Am scris despre b?nuielile mele legate de dispari?ia Mamei, de moartea suspect? a tatei ?i de falsul în înscrisuri despre care tocmai citisem. Am indicat numele ?i adresa martorilor pe care inten?ionam s?-i chem. Am men?ionat ce probe scrise puteam prezenta în original ?i am specificat c? voi ata?a copii. Adresa pârâtei n-o ?tiam, dar am men?ionat adresa de la sediul partidului în care activa.
M-am dus acas?, am trecut pe curat scrisoarea, apoi m-am prezentat la parchetul de pe lâng? tribunalul de sector ?i am înregistrat denun?ul.