proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Motto:
„Nu exist? vindecare decât prin adev?r”
P. Cre?ia

Trecutul nu „a fost”; trecutul exist? ?i este produsul ingrat ?i pururi prezent al imagina?iei ?i al memoriei. Dac? tu e?ti în el ?i el – în aceea?i m?sur? – este în tine; sau – mai exact – el este, cu cât înaintezi în via??, chiar eul t?u. Suntem ca ni?te bulg?ri de lut ce las?, în rostogolirea lor prin timp, buc??i din ei în?i?i, pân? când, epuizându-se, dispar f?r? urm?. Îmi amintesc c? reprezentarea unui om în dimensiunea timp este un ?arpe încol?cit în jurul locurilor ?i fiin?elor dragi. Asta suntem ?i în realitate: un ?arpe ce sugrum? – oglind? a ?arpelui din propria noastr? con?tiin??. Un efort titanic de culegere a tuturor firmiturilor rupte din noi nu vom mai da niciodat? suma a ceea ce am fost la început, în mirabilul moment al inocen?ei. La sfâr?it f?r? s? vrem suntem vinova?i – dup? cum spune Camus – chiar ?i numai pentru c? am tr?it ?i am devenit con?tien?i de tr?ire. P?catul primordial nu este nici dorin?a exacerbat?, nici fragilitatea voin?ei, ci desp?r?irea de natur?. ?i nicio alt? desp?r?ire nu este mai grea. C?ci nu atunci L-am pierdut pe Dumnezeu, ci atunci L-am g?sit, drept mângâiere.

Folosesc prezentul ca o recunoa?tere a faptului c? trecutul exist?. E prima zi: mar?i. M? despart de tine cu inima inert? ?i cu certitudinea c? absurdul este o lege universal?. Deasupra noastr? soarele a crescut pân? când a acaparat cerul. Tot ceea ce spui cu atâta gravitate, aproape f?r? s? î?i mi?ti buzele, este important ?i inutil în acela?i timp. Nu este o desp?r?ire, ci o amânare. E cald, lumina orbe?te, iar noi suntem un punct insignifiant pe o strad? oarecare, într-un univers gata s? explodeze. În jurul nostru se petrec toate minunile ?i toate orgiile capitalei ?i totu?i – în mijlocul ruinei anun?ate – nu ne r?mâne nimic altceva mai glorios sau mai mâr?av de f?cut în afar? unei lungi îmbr??i??ri. Nu este un r?spuns; nu pot vorbi, ci poate, cel mult, scrie. Promit tot ceea ce îmi ceri ?i, apoi, când umbrele blocurilor ne acoper?, m? îndep?rtez rostind în gând ca o mantr?: „A?teapt?-m?!”. Oamenii de umerii c?rora m? lovesc, în timp ce îmi caut ma?ina, au un aerul absent ?i grotesc al unor robo?i. M? urm?re?te senza?ia c? libertatea absolut? te rupe de tot: de viu ?i de mineral laolalt? ?i c? aripile sunt de fapt un blestem crud. A putea face totul înseamn? a face inevitabil r?ul. Pân? ?i Dumnezeu s-a n?scut cu constrângeri, iar eu… eu nu sunt decât o f?ptur? cu busola fericirii stricat?, transformat? într-o ?int? a hazardului. R?mâi cu bine deci, tu – suflet senin, st?pân ?i totodat? str?in într-un Bucure?ti pustiu ?i putrezit de atâta vara! Fie ca pere?ii lui plini de reclame, str?zile g?l?gioase, cl?dirile lui înghesuite din vechiul centru, zgârie-nori mode?ti de sticl? ?i metal, localurile lui vesele din miez de noapte, parcurile lui cu vegeta?ie obosit? ?i mai ales râul s?u cenu?iu, artera sa prin care circul? via?? ?i mizerie, toate acestea împreun? s? te ocroteasc?! “A?teapt?-m?!” Cu ecourile rugii st?ruind înc? în minte, rotesc cheia în contact, iar ma?ina, ca o uria?? felin?, mârâie ?i se pune în mi?care. Mai întâi lene? ?i greoi, iar apoi, pe m?sur? ce accelerez, tot mai alert, ca ?i cum s-ar n?pusti asupra pr?zii.

Drumul ce iese din Bucure?ti ?i urc? spre munte este cople?it de fumul fiarelor motorizate ?i de angoasele vacan?elor ce dureaz? prea pu?in. Un soarele în pr?bu?ire, situat la o palm? peste orizont, îl înc?lze?te pân? la lichefiere. Graba ?i ner?bdarea tuturor m? enerveaz? ?i m? ?ine în alert?. Recunosc c? eu însumi am ancore în urm?, iar tu fiind una dintre ele. La început înaintarea nu m? apropie de destina?ie, ci m? îndep?rteaz? de ceea ce p?r?sesc pentru o vreme. Pân? la ie?irea de pe ?osea principal? timpul trece în ritmul haotic ?i alert al capitalei, timp m?surat cu hituri la un post de radio oarecare ?i cu derularea hipnotic? a stâlpilor de tensiune. Nu v?d decât praful, dungile aproape ?terse ce despart sensurile sau benzile de circula?ie ?i numerele de pe pl?cu?ele de înmatriculare. C?ldura, ce urc? din p?mânt ?i din blocul motor, o resimt ca pe o febra. La Predeal reu?esc s? ies din rândul de ma?ini ?i înainte ca toat? lumina s? se adune la cap?tul p?mântului, trec muntele. Deja vara începe s? dea înapoi o parte din orele furate nop?ii; în clipa în care, limba de câmpie dintre mun?i mi se desf??oar? înainte, întunericul – parc? adus de mine – o ?i inund?. Lan?urile se rup; capitala r?mâne în urm?, într-o alt? galaxie. Aici, sub catapeteasma c?r?mizie a orizontului, existen?a nu mai este doar un concept abstract, captiv în închisoarea gândurilor. Realitatea m? confisc?. Iar ceea ce simt – trezirea – este pentru con?tiin?? echivalentul bangului sonic. O numesc îmbr??i?area ?erpeasc? a melancoliei.

Exist?, dup? cum spunea Camus, în Sud o melancolie a soarelui Mediteranei ?i o melancolie a ce?urilor, în Nord. Le-am cunoscut pe amândou? cu supra de m?sur? în periplurile mele ?i i-am plâns ?i i-am invidiat pe to?i ce sunt condamna?i s?-?i m?nânce zilnic pâinea în tov?r??ia lor. Dar ele nu se pot compara cu melancolia sfâ?ietoarea a Centrului, cu melancolia mioritic? a plaiului – dup? cum o nume?te Blaga, acea triste?e domoal? ?i nesfâr?it? din care nu po?i ie?i pentru c? te mângâie cu duio?ie ?i se hr?ne?te singur? din tine, f?cându-te s? o iube?ti. Ceea ce pentru sud ?i nord este un îndemn la ac?iune, chiar dac? – uneori – la sinucidere, în numele frumuse?ii (în Sud) sau al mântuirii (în Nord), pentru noi, ceilal?i – centralii – este un principiu al non-ac?iunii, al paraliziei contemplative, al memoriei f?r? istorie ce te poate înghi?i (pentru c? te priveaz? de busola prezentului). Îl simt ?i eu în unele momente cum îmi p?trunde în oase, cum îmi sap? în creier pân?-mi dezgroap? toate amintirile deja putrezite acolo ?i cum îmi deschide în fa?? un h?u de dezn?dejde. În mi?care, din galopul ma?inii, o parte din aten?ie mi se disip? în interior. Un ochi îmi sondeaz? adâncurile întunecate ale sufletului; doar cel de-al doilea ochi înregistreaz? toate detaliile senzuale ale drumului. Încetinesc tocmai pentru a m? putea l?sa p?truns de for?? vital? a muntelui. Din acoperi?urile caselor r?spândite de-a lungul ?oselei ?â?nesc fl?c?ri pe care mai apoi întunericul, tot mai ap?s?tor, le stinge; ?i tot a?a pân? când m? trezesc în mijlocul unui abis populat cu vie?uitoare ce î?i duc cu ele propria lumin? rece.

La destina?ie nu m? a?teapt? nimic în afar? p?rerii de r?u c? am ajuns. Sunt – ?i voi r?mâne pentru dou? zile – într-un loc din care nu pot sc?pa de mine. E un final anost, îns? necesar. Orice c?l?torie se încheie ?i î?i începe transformarea în poveste într-un port oarecare; portul meu este un hotel cu camere lipsite de orice lirism, îns? largi ?i confortabile. Anesteziat de oboseal? ?i de t?cere, nu adorm înainte de a-mi pip?i cu mintea toate p?r?ile sufletului – ce paradox! – ?i de a constata c? în el r?mân totu?i intacte adev?rul ?i rana unei iubiri încercate. E un semn c? mai pot g?si o cale prin Labirint. Privesc tavanul ?i în cele din urm? îmi închid ochii. Somnul în bra?ele speran?ei este mult mai odihnitor. Din p?cate nu mai visez de mult. Mi-ar fi pl?cut s? visez un col? de plaj?, într-un golf m?rginit de stânci albe, la ora la care luna se înal?? din mare ?i fantomele noastre imortale sc?ldându-se în coridorul luminat ce se întinde pân? la orizont. Mi-ar fi pl?cut s? visez ceva ce nu exist? ?i nu poate dura, pentru a ?tii în adâncul visului c? este un vis ?i pentru a refuza s? mai ies din el.

De cât? disperare ?i durere ne salveaz? visul ?i cât de nerecunosc?tori suntem pentru salutara noastr? sl?biciune uman?!... Aceast? este vocea – tot mai slab? – a eului meu torturat de o afec?iune boln?vicioas? pentru umanitate ?i umanism. Eul cel?lalt, eul lucid ?i critic – acea voce pe care o aud tot mai des de la o vreme – formuleaz? altfel adev?rurile descoperite. El ?tie c? sensul profund al umanit??ii este tocmai abilitatea ?i voluptatea de a visa, îns? tot el recunoa?te – bravând, cu onestitate – c? este mult prea steril ?i mult prea cinic pentru a mai putea apela la opiul vis?rii. Înlocuiesc visul cu gândurile treze despre vis, dup? cum ?i via?a o înlocuiesc tot mai des cu judec??i despre via??. Diminea??, înainte de a ie?i s? m? plimb, îmi uit gândurile sau le declar f?r? importan?? pentru a putea s? m? bucur de puritatea zilei de august, prima dup? sfâr?itul lumii, miercuri…

La doi pa?i, dup? ce ies din hotel ?i trec pe sub un portic, descop?r strada ce duce spre Biserica Neagr?. O vânzoleal? pestri?? o astup?, de?i ziua este înc? tân?r?. Bra?ovul este uneori, în miezul s?u, la fel de corupt ca ?i Bucure?tiul. Te a?tep?i ca apropierea muntelui ?i a p?durii s? îl cure?e ?i s? îl umple cu speran?? – acel panaceu universal al celor neferici?i (dup? W. Shakespeare) – îns? în mijlocul verii, str?puns de s?ge?ile soarelui, se las? ?i el cu totul prad? prafului ?i viciului. Absen?a ploii de ceva vreme d? cl?dirilor ?i str?zilor un rictus deprimant. Nici localnicii, ce umplu str?zile de la primele ore ale dimine?ii, confisca?i de preocup?ri mercantile (vânz?ri de mici obiecte f?r? nicio utilitate, de mânc?ruri stradale: gogo?i, covrigi ?i înghe?at?, de îmbr?c?minte, etc... ) nu reu?esc s? trezeasc? ?i s? înfrumuse?eze spiritul ora?ului. Turi?tii – ca aproape peste tot – r?spândesc un nihilism vesel ?i un materialism grosolan în fa?a c?ruia ora?ul cedeaz?. Zidurile lui se umplu de reclame, casele – se transform? în restaurante, iar ornamentele sunt maimu??rite pân? la kitsch. Colorile trec f?r? emo?ie de la gri la portocaliu ?i de verde pal la mov. Peste tot se respir? un aer îmbâcsit de minciun?, pe care îl cunosc atât de bine, dar care aici – la poalele Tâmpei – m? dezam?ge?te.

Din Pia?a Sfatului v?d emblema dezolant? ?i un pic strâmb? a ora?ului – semn al unei mândrii erodate – ce troneaz? în vârful dealului. Cercetez, meditez, a?tept. M? dezic prin ritm de restul turi?tilor. În fa?a vitrinelor nu cercetez exponatele, ci doar ramele ?i geamurile inundate de lumin?. Sentimentul de singur?tate este amar, îns? suportabil în mijlocul mul?imii. Remarc – de?i nu percep ?i fream?tul sufletesc – tinere?ea chipurilor. Plimbarea are pentru mine o miz? ini?iatic?. Încerc s? transform un sentiment de înstr?inare, de dragoste îndep?rtat? în materialul unei vie?i noi sau al unei mor?i sublime. Am nevoie de un scurt r?gaz – pentru a-mi umple pl?mânii cu aer – înainte plonj?rii în necunoscut. Soarele orbitor ce decoloreaz? ?i ?terge detalii pân? la anonimizare, îmi este îns? potrivnic. A? fi vrut ca o ploaie dezl?n?uit?, cotropitoare s? r?coreasc? pietrele pavajului, ro?ul ?iglelor de pe acoperi?uri ?i verdele ars al p?durilor. ?i mai ales s?-mi r?coreasc? sufletul. Pot depune m?rturie c? Bra?ovul nu este un ora? al reînnoirii suflete?ti, ci al melancoliei. M? resemnez ?i, r?scolind pietri?ul, înconjor Biserica Neagr?, f?r? a avea puterea s?-i calc pragul. Un imn stins ?i tulbur?tor se strecoar? printre u?ile ei mari, în fa?? c?rora m? opresc pentru o clip?. M? trezesc din visare, sub un cer tân?r ?i str?b?tut de câ?iva nori albi ?i gumo?i ?i decid s? m? îngrop într-un restaurant.

Ultimele ore ale zilei le cheltuiesc într-o libr?rie ce poart? numele unui poet uitat ?i ajung la hotel la ora la care se întorc t?cerile, vestitoarele nop?ii, iar suflul str?zii devine greoi. Ora?ele de munte sunt chinuite de legile meschine ale p?mântului, nu de cele divine ?i generoase ale cerului sau de cele misterioase ?i schimb?toare ale apelor. Se închid în ele însele, strâmtorate între pietre ?i p?dure, sunt concurate în întreprinderile lor pe orizontal? de steiuri ?i tr?iesc tot timpul cu un ochi deschis, ca o jivin? tem?toare. Dac? încerc s? îmi imaginez un ora? ca Bra?ovul în evul de mijloc nu pot dep??i un stereotip: mirosul de r??in? ?i umezeal?, mu?enia s?lb?ticiei r?nite în bârlog, pere?i apropia?i ?i scoroji?i ce absorb lumina amurgului, casele cu obloanele trase a pânda nu a somnolen??, str?zile întortocheate cu pietrele lustruite de ape ?i de pa?i, în care doar negurile se reflect? ?i locuitorii ora?ului, nu oameni vii, ci mai degrab? umbre ce urmeaz? contururile pere?ilor fugind din calea luminii.

Ajuns înapoi în camera de hotel, îmi a?ez dou? scaune pe balcon pentru a asista la spectacolul nop?ii ?i, de la în?l?ime, îmi caut dâra l?sat? de propriu meu destin prin lume. Nici de data asta nu îmi ?in promisiunea f?cut? la desp?r?ire de a-?i scrie. Nu te speria; nu te-am uitat ?i nu am uitat-o; îmi este peste putin??. Nu ui?i poarta labirintului sufletului ?i nu rupi a?a u?or firul ce te împiedic? s? te r?t?ce?ti; chiar dac? auzi ?i sim?i respira?ia fierbinte ?i puturoas? a Minotaurului. Amân momentul m?rturisirii, ca ?i cum nu de rostire depinde mântuirea ?i întoarcerea spre lumin?, ci de trecerea timpului – atât cât îmi r?mâne – ?i de suferin??. Acum, când lucrurile se a?eaz?, îmi pot strânge gândurile m?nunchi ?i le pot îndrepta din nou, întregi, c?tre mine însumi; ?i, îndreptându-le c?tre mine, le pot îndrepta ?i c?tre tine. C?tre tine – cea drag?, cea departe, cea r?mas? în Bucure?ti. Nu scriu îns?. Nu scriu pentru simplul fapt c? nu cunosc – înc? – adev?rul ?i, mai mult decât atât, nu ?tiu s? fiu autentic. Pentru a scrie, mai mult decât pentru a vorbi, este nevoie impetuoas? de ambele. Adev?rul f?r? doza necesar? de autenticitate nu cânt?re?te nimic; calea spiritului uman spre adev?r este deschis? ?i jalonat? de autenticitate, iar autenticitatea – ulterioar? adev?rului – se confec?ioneaz?. Nu este o form? de minciun?, c?ci sensul – odat? confec?ionat – exist?. R?mâne s? îmi aflu adev?rul – curând, foarte curând, iubirea mea! – ?i s? îi ofer autenticitate. Pân? atunci m? gândesc la tine...

Pentru noi – îmi spun – sensul s-a întrupat din momentul în care n-am desf?cut din îmbr??i?are ?i am ridicat pân? la cer un zid de amân?ri ?i cenu?? în diminea?? fosforescent? de august a plec?rii mele. Acest sens al începutului, nel?murit odat? ?i abia acum clar ?i r?scolitor, m? urm?re?te cu obstina?ie. Via?a este îns? aici, în fa?? mea, chiar dac? incomplet?. Încerc s? numesc cele câteva stele ce înving luminile ora?ului, trag în piept cu t?rie efluviile r?coroase ale vie?ii vegetale a muntelui ?i îmi rotesc privirea asupra unei pie?e pustii ce cap?t? încet aerul mar?ial al unui cimitir. Descop?r c? ceea ce adânce?te t?cerea este lipsa zgomotului de motor, când calm, în a?teptare la semafor, când nervos ?i ascu?it, în alergare. E pace, dar nu de pace am nevoie, ci de re?eta misterioas? a p?cii. În a?teptarea lunii, singurul inamic adev?rat este oboseala; mi-o am?gesc cu sorbituri dese dintr-un lichid de culoarea iadului ?i cu fumuri de ?igar?. E?ti departe, dar abia timpul ?i dragostea m? fac s? în?eleg dep?rtarea. Exist? în to?i o parte divin? ?i o parte omeneasc?; partea omeneasc? este cea cu care intr?m în contact – prin apropiere – în fiecare zi; este partea cea care ne isterizeaz? ?i pe care lumina adev?rului ?i a vie?ii sensibile o dezv?luie; partea divin?, în schimb, nu iese la iveal? decât atunci când te dep?rtezi de om ?i iubirea r?mâne ne?tirbit?. În fond Dumnezeu este dep?rtare; când Dumnezeu a coborât printre noi El a devenit Om (sau noi l-am v?zut ca Om). Tot astfel ?i pentru noi. Tu – departe e?ti o Dumnezeie, iar eu – pentru c? trebuie s? încapi în Lume – în?eleg ?i îmi doresc timpul ?i spa?iul nesfâr?it. Tot ce este atât de minunat ?i de uman în tine se transfigureaz? prin dep?rtare ?i m? ajut? s? în?eleg de ce te iubesc. Iar a în?elege de ce iube?ti înseamn? a iubi ?i mai mult. Filozofii iubesc mai mult decât poe?ii, fiindc? pentru primii c?utarea ia sfâr?it în preajma adev?rului, pe când ceilal?i sunt obi?nui?i s? î?i creeze propriile lor adev?ruri de care se plictisesc repede.

În nou? diminea?? – e joi deja! – urmele reflec?iei din noaptea precedent? despre dep?rtare îmi ?optesc solu?ia ecua?iei propriei mele vie?i. E totu?i un contrast izbitor între gândurile ce au izvorât din adâncul negurii, alcoolului ?i tutunului ?i gândurile ce m? n?p?desc în fa?? ferestrei deschise spre un soare excesiv, spre p?duri voioase ?i spre un ora? ludic. ?i eu sunt tot atât de departe de tine pe cât e?ti tu de mine. Constat cât de dureroas? este pentru cel ce a tr?it în priva?iune chiar ?i numai b?taia de aripi a fericirii. Un vânt nehot?rât venit dintre munte îmi mângâie fa?a; aerul pe care îl sorb cu nesa? îmi ajunge parc? în toate cotloanele min?ii, primenind-o. Undeva în apropiere latr? un câine, iar l?tratul lui rupe voalul de lini?te a?ternut de obicei peste ora?ele somnambule la sfâr?itul nop?ii, în clipa binecuvântat? de dinaintea zorilor. Îi r?spund al?i câini ?i încet-încet Bra?ovul î?i pune în func?iune complexa ?i zgomotoasa lui ma?in?rie. ?i eu la rândul meu devin, pentru câteva ore, o roti?? obedien?? din pântecul ei. Într-o sal? situat? la parterul hotelului, în care soarele se strecoar? t?cut printre jaluzele, vorbesc unor medici despre beneficiile unor dispozitive miniaturale de luat vederi. În pauz? îmi dau seama cu am?r?ciune c? nu sunt original. Am împrumutat – nu! sunt intransigent: am furat – solu?ia ce m-a f?cut s? exult mai înainte dintr-o carte de Gabriel Liiceanu frunz?rit? ieri în libr?rie.

Cu fiecare or? care trece, nemul?umirea de mine însumi cre?te exponen?ial. Iat?-mi gândurile ce nu sunt ale mele: „Ai observat c? absen?a ne ?terge p?catele ?i ne face ulterioar? prezen?a mai îng?duit? în ochii semenilor no?tri? De aceea mor?ilor li se iart? totul: ei au intrat în absen?a cea mare, cea care spal? ?i curat? orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare m?sur? acest sens? Plecai departe, cât mai departe, lumea se cur??a o vreme de tine. Iar tu te întorceai curat, cu mult mai curat ?i mai îng?duit de ceilal?i – ?i de tine. Când vrei s? te r?scumperi ceva, când vrei s? te recompui în ochii t?i ?i ai celorlal?i, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru to?i ceilal?i”. Solu?ia este exilul, moartea temporar?, nu fuga; dar ce este pentru cel l?sat în urm? dispari?ia benevol?, dac? nu o fug?? În zadar îmi caut justific?ri semantice…

Am crescut într-un panteon plin cu monumente vii ale responsabilit??ii: p?rin?ii, bunicii, m?tu?ile, unchii; ei nu au fugit niciodat? ?i nu vor muri niciodat?; sunt condamnat s?-i caut pentru reculegere ?i rug? întotdeauna, dar s? nu le pot urma exemplul. Ei au devenit sfin?i, pe când eu îmi negociez înc? mântuirea. M? întorc în libr?rie într-un soi de pelerinaj penitent ?i recitesc pagina din Gabriel Liiceanu printre rafturi doldora de c?r?i noi. În?untrul domne?te un aer trândav în care plutesc în suspensie urme de praf; afar? – lumina coborât? din soare tulbur? ?i electrizeaz? atmosfera. Repet în gând membrii din galeria Marilor Întor?i, din care pot face parte – dac? am destul? t?rie de caracter – ?i eu. Isus din Nazaret, Lara lui Byron, Moise, Leonardo Da Vinci ?i Matsutasu Oyama – întemeietorul Kyokushin-ului. To?i au p??it pentru o vreme în afar? lumii ?i s-au întors în ea schimba?i pentru a o schimba. Îmi domolesc vanitatea; anvergura spiritului ?i trupului meu este mult mai mic?; tot ceea ce îmi doresc este s? îmi schimb mintea – metanoia în grece?te – ?i lumea pe care o voi vedea se va schimba ?i ea. Dup? cum e?ti lâng? mine acum când scriu, tot astfel m? înso?e?ti – în acela?i prezent etern – ?i în periplul ini?iatic prin ora? ?i prin mine însumi.

În strad? am senza?ia c? înot într-un fluviu de foc. Dou? ?iruri de case s?se?ti greoaie ?i serioase formeaz? un v?d îngust prin care se scurg puhoaie nesfâr?ite de c?ldur? dinspre Tâmpa. În amonte v?d din nou Pia?a Sfatului. Pornesc îns? în aval, c?tre hotel, pentru a-mi strânge bagajul ?i pentru a-mi preg?ti – acum c? sarcina pentru care am venit în Bra?ov este îndeplinit? – o alt? aventur?. Peste tot numai pietre: în spate - muntele, în coaste ?i sub t?lpi – buc??i de roc? încastrate în ziduri ?i în caldarâm, iar oamenii – statui inexpresive. Poate ar trebui s? mai a?tept, c?ci a?teptarea este virtutea esen?ial? pe care destinul omului ?i destinul mineral o împ?rt??esc. M? îndemn? totu?i s? m? gr?besc faptul c? sunt aproape de o limit? a existen?ei, de o r?stignire a disper?rii care urmeaz? s? declan?eze în mine, în ordine, schimbarea, scrisul ?i întoarcerea, iar timpul este un monstru nes?tul. Nu soarele, nu ora?ul, ci eu îmi sunt cel mai înver?unat du?man. Nu trebuie s? m? despart de lume, ci în primul rând de mine însumi, de mine – cel ce hr?ne?te monstrul; abia atunci – lipsit de glasul asurzitor al stringen?elor zilnice – m? pot întoarce la ceilal?i. Momentan percep ora?ul ca o mare ?i fetid? închisoare, ce se poate transforma oricând în mormânt. Via?? adev?rat? ?i curat? – în care fericirea se strecoar? ?i între noi – nu este aici, îns? o simt cum d? târcoale zidurilor; am datoria mea moral? s? plec, f?r? certitudini, în c?utarea ei. Oare cu ce chip m? va întâmpina lumea – ?i tu - la întoarcere, dac? întoarcerea îmi este permis?? Pornesc din nou – eliberat de dat? asta de orice obliga?ie ?i raport cu lumea – spre munte.

În sfâr?it rugile mele ?i ale p?mântului însetat sunt ascultate. Dinspre r?s?rit se stârnesc talazuri gri de nori, ce se încalec? în goan? ?i se revars? stropind orizontul cu o spum? ro?iatic?. Ies din ora? str?b?tând un câmp pe care se înghesuie imense poliedre metalice. Aici – în aceste abatoare ale con?tiin?elor de la marginea ora?ului – î?i primesc zilnic oamenii pâinea ?i circul. Parc?ri, fabrici ?i moluri. Printre ele, ca o pâcl? însp?imânt?toare plute?te acea form? canceroas? a melancoliei pe care o detest – depresia. Cerul de deasupra ei se mânie, iar ?uier?turile vântului se ascut. În câteva sensuri giratorii ce culeg traficul de pe centura ora?ului se produc ambuteiaje. Dac? în centru oamenii se plimb?, aici alearg?. Privi?i de aproape par de o normalitate des?vâr?it?, îns? tocmai agita?ia, ner?bdarea de a ajunge întotdeauna altundeva decât sunt îi d? de gol. Depresia este o form? de dezaxare – în sens propriu – ?i c?dere. Secretul este s? nu te opre?ti niciodat?; atâta vreme cât înaintezi cu o anumit? vitez? spre „ceva”, î?i p?strezi echilibrul f?r? efort, exact ca în cazul mersului pe biciclet?. La orice oprire – fie c? este pentru odihn?, fie care este pentru orientare, pânde?te pericolul desincroniz?rii cu lumea: a?teptarea în bucl?, apatia pân? la disolu?ie, plictisul mineralizant. Lumea se mi?c? pentru c? oamenii-roti?e ar rugini dac? nu ?i-ar mai îndeplini menirea lor mecanicist?. Iar iminen?a ploii nu face altceva decât s? accentueze teama de rugin?. M? gândesc c? doar aceia care cred instinctiv c? nu sunt meni?i s? supravie?uiasc? unui eventual potop divin, pentru c? nu mai au suflete ce merit? salvate, detest? ploaia.

Cei dou?zeci de kilometrii ce despart Bra?ovul de Bran sunt plini de obstacole: mai întâi traficul – pe care îl dep??esc cu r?bdare, apoi vântul, umbrele, amintirile. ?i ploaia. Îi str?bat cu stoicism, f?r? s? cedez presiunii. Primii picuri se abat oblic asupra parbrizului în timp ce urc serpentinele spre Râ?nov. În jur, p?durea tân?r? ?i s?lbatic?, scufundat? în adâncul apelor sulfuroase ale nop?ii, ofteaz? de parc? s-a eliberat de sub un blestem. Oftez ?i eu odat? cu ea. În singur?tate, bocetul lini?tit al lumii te vindec? de tenta?ia de a da un sens unic ?i egoist vie?ii prin tine însu?i. Am mai trecut prin aceste locuri ?i într-o alt? via??, în condi?ii la fel de vitrege, astfel încât nu ratez întâlnirea magic? cu trecutul. Tu, în dreapta mea, îngrijorat? de balansul indicatorul de vitez? ?i de fulgerele ce dezv?luie la curbe o vale stâncoas? populat? cu fantasme; eu – acela?i eu dintotdeauna – devorând cu o inima ne?tiutoare ?i vesel? timpul ?i spa?iul, nepreg?tit pentru via??, îns? nebun dup? ea. O tandre?e sfâ?ietoare m? îmbr??i?eaz? strâns; ?tiu c? întotdeauna într-un tablou al trecutului înlocuim culoarea tinere?ii din obraji cu cea a fericirii; de parca trecutul nu ar fi trecut f?r? o doz? de regret. Cine ?tie, poate c? asta e menirea trecutului? Zâmbetul t?u, cuvintele tale, exuberan?a ta de atunci îmi ating inima abia acum. Trecutul exist?, chiar dac? nu este viu. Oare de ce nu putem fi ferici?i decât întor?i cu spatele la via??? Unde este fo?netul ?i greutatea anilor tr?i?i ce umplu distan?? între atunci ?i acum? Ce ocean nesfâr?it, învolburat ?i afurisit este trecutul ?i cu ce sunete dulci de siren? m? ademene?te pe mal! Mai greu de îndurat decât un destin – chiar ?i tragic – ce se încheie cu o retrospectiv? este senza?ia c? totul s-a întâmplat ieri ?i c? între cele dou? capete de pod întinse peste timp nu exist? nimic sau – echivalent – nimic nu are vreun sens. Zadarnic încerc s? sondez memoria pentru a mai învia ?i alt trecut. Ploaia devine o cortin? de plumb tras? peste înainte ?i peste înapoi. Undeva – probabil în caietele sale – Cioran nota c?, „dintre toate nenorocirile, cele mai greu de îndurat sunt cele pe care le-ai prev?zut”; nu îl contrazic, ci îl completez: dintre toate nenorocirile cele mai u?or de îndurat sunt cele pe care ?i le provoci singur. Pân? la ie?irea din p?dure, lumea de lumin? se condenseaz? în jurul meu. Din loc în loc în b?taia farurilor intr? amenin??tor tufe cu forme ciudate, resturi de r?d?cini, trunchiuri sub?iri ?i drepte de copaci, b?l?i ?i pete de noroi. Apoi drumul se domole?te, p?r?se?te s?lb?ticia ?i face o volt? pe sub ruinele luminate slab ale castelului Bran. Nu m? opresc s? le privesc. Îmi e de ajuns o clip? pentru a-mi întip?ri pe retina decorul umed, rece ?i funebru în care trebuie s?-?i fi jucat tragedia personaje ca Oedip ?i Hamlet, personaje paradoxale asemeni mie, prinse între oracol – nenorocirile prev?zute – ?i propriile lor pulsiuni tanatice – nenorocirile autoprovocate… Cu aceste gânduri grandilocvente, deturnate de am?r?ciune, ajung la pensiunea în care cer ospitalitate.

Exist? o hipnoz? a ploii pe care o recomand celor cu sufletul bolnav; dac? te la?i în seama ei f?r? re?inere ?i un timp suficient de îndelungat po?i ajunge negre?it la un liman mântuitor de lini?te. Ca de obicei, culcat în patul mirosind a lev?n?ic?, dorm un somn f?r? vise; ritmul ploii îns? – amintind-mi o melodie primordial? a sufletului – m? înso?e?te ?i m? leag?n? cu duio?ie. M? trezesc odihnit ?i plin de o speran?? reînnoit? în ultima zi a s?pt?mânii de lucru: vineri. Cobor pe o scar? de lemn într-o sala de mese pe ai c?rei pere?i sunt atârnate capete de animale, ?tergare ?i farfurii pictate; m?nânc ca ?i cum m-a? ruga ?i mai apoi ies pe o teras? de unde se v?d, sc?ldate în lumina mieroas? a dimine?ii, masivele muntoase Piatr? Craiului ?i Bucegii. Valea unduioas? dintre ele, de pe care se ridic? o pâcl? tulbure ?i umed?, pare un t?râm ferit de r?ul ?i de istoria omului. Iar cerul – ca un ochi limpezit dup? plâns – o binecuvânteaz?. M? sprijin cu coatele de balustrad? ?i îmi plimb privirea de jos în sus ?i de la stânga la dreapta pentru m? las? p?truns de sentimentul covâr?itor al eternit??ii. Probabil c? acelea?i senza?ii delicioase le-a avut ?i Gulliver trezindu-se salvat, dup? noaptea naufragiului, pe marginea unei noi ?i ciudate lumi. Cât de departe mi se par întâmpl?rile ?i mai ales gândurile din zilele precedente! Am cunoscut drumul, ora?ul, noaptea – adic? tot ceea ce este mai nefolositor, mai meschin ?i mai trec?tor pe lume. Tot ceea ce le-am d?ruit a fost sortit înc? dinainte pieirii; chiar ?i eu însumi, ?i tu ?i dragostea noastr?. Acum – când nu mai este nimic de pierdut – a venit ?i rândul naturii, adic? al esen?elor ultime, unde a sim?i înseamn? a cunoa?te. Nic?ieri nu se mai vede vreo urm? a ploii de peste noapte; doar iarb? eman? un olm r?scolitor de prospe?ime. Undeva în stânga, lâng? o c?pi?? de fân, doi cai se adap? cu capetele plecate, iar un câine l??os ?i lene? le d? târcoale. Paji?tea coboar? lin spre un pâlc de case în ale c?ror acoperi?uri ?ip? lumina plin? de for?? a zorilor; dinspre ele izbucne?te dintr-o dat? cântecul modulat al unui coco?, iar ecoul s?u se rostogole?te, înmul?it, pân? departe, la poalele mun?ilor. Timpul aici nu este m?surat cu ceasul, ci este inclus în duhul imanent al locului, ?i astfel scap? neîncetat torturii grabei ?i a întârzierii. Lentoarea este aparent?. Doar dac? nu te lepezi de condi?ion?rile unei vie?i conectate la aparate, po?i face gre?eala de a dispre?ui lec?ia pe care ?i-o ofer? aceast? lume pe cale de dispari?ie. Frumuse?ea este într-adev?r îngem?nat? cu binele, dup? cum credeau vechii greci; dar frumuse?ea nu trebuie z?mislit?, ea exist? – d?ruit? de zei – în jurul nostru ?i nu trebuie decât s-o culegem – prin contemplare – cu smerenie, pentru a ajunge la izvorul binelui. Ac?iunea – ca în orice rai – nu înseamn? schimbare, ci doar prezervare. Privind carul înc?rcat cu butoaie ce trece cu hurduc?ieli pe ?eaua unui deal, b?trân? ce strânge fânul în c?pi?e ?i copilul se alung? dul?ul din preajma cailor, în?eleg c? melancolia plaiului se traduce prin dorul de ceva ce se va întoarce ?i trebuie a?teptat. „Melancolia este o stare de reverie, difuza ?i vag?” scria Cioran în „Pe culmile disper?rii”. ?tia ?i el prea bine c? vesticii din nord ?i din sud – oamenii infinitului liniar – nu vor în?elege niciodat? infinitul nostru ciclic. Nietzsche cu a sa „întoarcere a aceluia?i” – ?i Heidegger – singurul care i-a ie?it în întâmpinare – r?mân simple excep?ii…

Dac? sufletul îmi cade atât de adânc în vraja peisajului este în primul rând pentru c? aici, în orizontul nealterat al plaiului – ce m? întâmpin? a?a cum trebuie s?-i fi întâmpinat pe to?i str?mo?ii mei în alte zile binecuvântate ca aceasta – el î?i recunoa?te f?r? echivoc matricea în care a fost z?mislit. E o rela?ie pur? de iubire, o emo?ie profund? ce se reg?se?te ?i în notele suave ?i adormitoare ale doinelor. În astfel de clipe m? simt parte din ceva ce m? transcende, din ceva des?vâr?it ?i nepieritor; ?i cap?t – sau îmi recap?t – o identitate ?i un scop. Sufletul meu este un suflet românesc. Scriam cândva – ?i reg?sesc pasajul în jurnalul din 2012– c? „sufletul românesc are forma ?i apuc?turile unei ciudate dih?nii a apelor. Smerit ?i t?cut, el se las? dus de curgerea vie?ii cu o împ?care atât de adânc? cu sensul ei, încât trece într-un registru p?gân. Are în?elepciunea de a refuz? plasa filozofiei cu întreb?rile ei morale, etice sau epistemologice ?i totodat? sl?biciunea – sau for?a – de a împinge r?bdarea ?i n?dejdea dincolo de el însu?i. Orizontul s?u intim în care se reg?se?te este orizontul unduitor al apelor, ritmic ?i indefinit, alc?tuit din deal ?i vale – orizontul plaiului (L. Blaga). Tr?ie?te acum, la început de sfâr?it, drama alien?rii, drama culturilor minore, drama imposibilit??ii de a l?sa urme în istorie – ce po?i construi oare din ap?? – ?i î?i aduce scuza ?i acuza marginalit??ii, a lipsei de voin?? ?i a echivocului (de la Dimitrie Cantemir ?i pân? la Lucian Boia). S? nu-l lep?d?m înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric ?i de nelini?tit al europenilor, fiindc? doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dac? îl vom pierde! – r?d?cina plin? de sev? prin care trec în faptele ?i în gândurile noastre pornirile ?i tr?irile unor veacuri de românism, de în?elegere cu natura, de dor n?scut în lumea p?storilor – acolo unde singur?tatea ?i desp?r?irea sunt experien?ele cele mari. S? r?mânem acvatici!”

Îmi petrec prima parte a zilei într-un foi?or de unde pot scruta în voie, fermecat, marea de smarald viu; pe valurile ei înoat? vie?uitoare vesele ?i plutesc, aliniate în convoaie, maiestoase case de lemn ?i piatr?. Atâta vreme cât ?i eu m? leag?n în ritmul lor am senza?ia nemi?c?rii ?i t?cerii. Iar nemi?carea ?i t?cerea îmi deschid – în mod paradoxal - apetitul pentru activitate ?i pentru dialog. Într-o lume în care pare c? abia s-a inventat roata ?i s-a descoperit focul, la rândul meu inventez scrisul ?i descop?r adev?rul. Într-o lume inocent?, m? convertesc la virtute. Într-o lume veche, m? reînnoiesc. ?i totu?i nu m? pot abandona total, f?r? rest; ar însemna ca odat? cu lumea s? renun? ?i la tine. Iar acest lucru – chiar dac? prin absurd l-ar dori ?i mi-ar aduce salvarea – îmi este peste putin??. Dac? o fa?et? a suferin?ei este dragostea, cealalt? este luciditatea. M? prind ?i eu la dans cu Alexis Zorba pe nisipul fierbinte, îns? dansul meu în anticamera raiului este efemer. Odat? dobândit?, con?tiin?a – acea „ran? deschis? în sâmburele vie?ii” – este captiv? în ea îns??i pentru totdeauna; ea nu mai poate fi negat?, ci doar suspendat? temporar; simplitatea ?i u?ur?tatea inocent? a vie?ii – oricât de îmb?t?toare – nu îi pot furniza un model de existen??, ci doar un spectacol reconfortant.

Nu sunt singurul c?ut?tor de odihn? ?i de insolit. Înaintea zilelor libere de la sfâr?itului s?pt?mânii „barbaria organizat?” a civiliza?iei î?i întinde ?i aici tentaculele. Dup? amiaz?, ma?ini de teren ?i cupluri g?l?gioase de toate vârstele împânzesc valea în c?utarea pensiunilor. Poezia muntelui este stoars? f?r? mil? din lemn ?i din piatr? spre bucuria tragic? a negustorilor. A negustorilor ce vor s? uite pentru o clip? c? sunt negustori ?i nu ?tiu cum. Nu-i dispre?uiesc; în fond, vin din acela?i loc al pierzaniei ca ?i ei; sunt asemenea lor ca aspect exterior ?i maniere – cu singura deosebire c? eu – înaintea frumuse?ii – m? pot desp?r?i f?r? resentiment de principiul utilit??ii ?i al confortului.

Andrei Ple?u nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani” c? „nu poate gusta pitorescul unui loc decât cineva care nu tr?ie?te în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie b?rb?teasc?, de obicei tragic?, în orice caz str?in? de decorativism. Numai str?inul e degust?tor.” O stranie construc?ie a trupului, a sufletului sau a min?ii moderne face ca utilitatea ?i obi?nuin?a s? întunece frumuse?ea. Fie c? obosesc ochii mai repede, fie c? doar noul, vremelnicul ?i intangibilul aprind sufletul, fie c? imagina?ia este limitat? de cunoa?terea prea în detaliu. Tragicul modern – ?i eu sunt un modern anacronic! – este condamnat s? nu î?i g?seasc? fericirea în ceea ce îl înconjoar?, în ceea ce are ?i în ceea ce folose?te pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictise?te – iar plictisul este antemerg?tor depresiei – tocmai pentru are prea mult ?i se distreaz? prea mult (Noica). Ceea ce sufer? în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea mult? utilitate i-a dat trupului fericirea orizontal? (confortul) ?i l-a eliberat de nevoi, îns? i-a luat sufletului fericirea vertical? – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea ca declan?ator ?i produs al iubirii - „iubirea este z?mislire întru frumuse?e”.

O doamna mai în vârst?, cu ochelari fumurii ?i tocuri – un negativ exemplu viu! – se ceart? de zor cu gazd? mea din pricina condi?iilor de cazare. Nu o poate condamna nimeni pentru faptul c?, având atât de pu?in timp la dispozi?ie, î?i dore?te maxima eficien?? sub dictonul progresului: Melior et Magis. Lupta inegal? a consumismului romantic – pierdut? în ora?e – este aici în plin? desf??urare. De la balconul camerei unde îmi fac sista dup? prânz, aud replicile brutale aruncate de ambele p?r?i. Dreptatea e împ?r?it?, fiin?a uman? – dezgust?toare, iar raiul – tr?dat.

Pentru a cunoa?te pân? la intimitate leag?nul naturii, ies furi?ându-m? din pensiune ?i urc coasta unui deal pe o potec? t?iat? de capre. Din când în când m? opresc ?i m? uit în spate spre mun?ii profila?i la orizont ale c?ror stânci devin mai întâi ro?ii dup? sacrificiul soarelui ?i apoi gri la ora misterelor înser?rii. Trec pe sub un gard de sârm? ghimpat?, calc prin iarba mic? ce ascunde câteodat? drumul, sar peste pietre n?p?dite de mu?chi. M? apropii – simt asta ca pe o gâdil?tur? în piept – de cap?tul lumii unde mi se ofer?, în pofida necredin?ei ?i necur??eniei mele, revela?ia unor taine ancestrale. Îmi r?sar în minte cuvintele plin? de o pasiune supraomeneasc? ale lui Thomas Wolfe: „Un val întunecat se unduie?te în inimile oamenilor. S?lbatic, ciudat ?i triumf?tor, str?b?tând p?mântul nesfâr?it cufundat în somn, mi-a vorbit în mii de nop?i de veghe, iar cuvintele rostite de toate graiurile întunecate ?i necunoscute sunt scrise în inima mea”. Dup? ce soarele coboar? sub munte, din dealuri r?mân doar ni?te contururi delicate pe pânz? albastr? a nop?ii.

Dac? nu la?i noaptea s? se cuib?reasc? în tine sub forma somnului, veghea este nelini?te înfrico?at?, este tr?irea mor?ii ?i, respectiv, trezirea dorin?ei atavice de a tr?i. În ora?e teama nu exist?, pentru c? nu exist? noapte. Abia când armele luminii – ce alung? întunericul ?i necunoa?terea – nu î?i mai sunt la îndemân?, adev?rata noapte – „sora mor?ii” – te cuprinde. Cineva spunea odat? c? po?i s? te împaci cu moartea, dac? î?i închipui c? lumea se sfâr?e?te odat? cu tine. ?i ce moment poate fi mai propice pentru repeti?ia general? decât amurgul; amurgul greu ?i ultim – preludiul judec??ii, adic? al împlinirii destinului; amurgul pus în scen? pentru un singur spectator, îns? d?ruit întregii lumi. Via?a – atâta cât se mai adun? în aceste clipe, înaintea cânt?ririi ?i explica?iilor – este via?? întreag?…

Un vânt sub?ire îmi mângâie trupul ?i mi-l r?core?te dup? ar?i?a amiezii ca apele unui r?u invizibil. M-am a?ezat în calea lui pe o piatr? ?i tr?iesc a?teptarea cu nervii întin?i pân? la paroxism. Marea în care se vars? – r?mân la metafor? acvatic?! – suspin? de sete undeva în apropiere. ?i totu?i – ce dezam?gire la început! – singurul r?spuns mi-l dau câ?iva greieri din apropiere, mai vocali decât vântul ?i decât pietrele. Apoi dintr-o dat? – în mijlocul be?iei cu frumuse?e ?i spaim? – îmi dau seama c? pot iubi ?i ceea ce îmi supravie?uie?te, ceea ce este al meu prin dor ?i nu prin posesie, ceea ce va apare ?i altora în forme vii mâine, poimâine ?i întotdeauna. Tu. Exist? o singur? moral? valabil? deopotriv? în fa?? vie?ii ?i a mor?ii. E?ti – ?i r?mâi întreg ?i etern – doar în f?râmele de iubire d?ruite lucrurilor ?i fiin?elor; ?arpele t?u – trecerea ta prin timp – se prelunge?te cu ?arpele lor. Via?a cu adev?rat împlinit? nu este altceva decât înl?n?uirea nesfâr?it? ?i haotic? de ?erpi îndr?gosti?i; moartea – ?i noaptea – sunt neputincioase în fa?? iubirii... Afirm – parafrazându-l cu îndr?zneala pe Augustin din Hippona – c? a spune „te iubesc!” înseamn? a spune „eu nu voi muri niciodat?!”.

Coborârea spre pensiune este dificil?. Lanterna este neputincioas?, pasul – nesigur, iar cugetul – tulburat. Singurul ajutor – nemeritat ?i nesperat – vine de sus. Luna este galben?, rece ?i surd? la orice lamenta?ie, iar calea laptelui pare o ran? supurând? de lumin?. Nu am fost niciodat? atât de aproape de cer. În ora? nu ridic ochii în sus; pericolele ?i tot ceea ce îmi ofer? imediatul se afl? la în?l?imea ochilor ?i sunt u?or de adus la o lungime de bra?. ?i chiar dac? i-a? ridic?, cerul deasupra ora?elor este mult prea preocupat s? semene cu o oglind?, pentru a-?i mai dezv?lui adâncurile. Întâlnirea cu infinitul este paradoxal?; odat? cunoscut, infinitul mic?oreaz? ?i în acela?i timp p?trunde ?i expandeaz? finitul. Dac? atâtea milenii s-au topit f?r? ca nimic s? se schimbe în configura?ia miliardelor de puncte str?lucitoare de pe bolt?, cu ce este mai special? o clip? evanescent? dintr-o via?? petrecut? între dou? zbateri de pleoape? În con?tiin?a mea, într-un singur gând fulgurant, e destul loc ?i pentru tine ?i pentru eternitate.

La întoarcere, evit patul. Este indecent s? cau?i somnul într-o astfel de noapte a dezn?dejdii ?i a confesiunii, dup? cum este indecent s? fii fericit dac? ai r?spândit nefericire în jur. Insomnia ?i regretul sunt forme de isp??ire. Oricum, doar câteva ore m? mai despart de ziua de sâmb?t?. Dac? ar fi s? îmi scriu testamentul acesta ar fi cel mai propice moment. Cioran î?i închipuie c? Pascal ?i-a scris Cuget?rile în ore fecunde ca aceasta ?i poate are dreptate. Exist? o turmentare benign? pe care o d? oboseala ?i ca în orice turmentare, sufletul este eliberat de r?u ?i poate s? ierte; chiar ?i propriile gre?eli. Atunci – în ochiul furtunii vie?ii – e?ti cel mai darnic. ?i totu?i, în ciuda perspectivelor sumbre ?i a sl?biciunii îmi p?strez speran?a ?i decen?a. Scriu în schimb aceste rânduri. „Îmi doresc întoarcerea. O port în mine ca pe o amintire a întregului. Uneori îns?, când drumul ?i se scurteaz?, cea mai bun? form? de întoarcere este s? nu te mai întorci deloc, s? r?mâi plecat ?i str?in. ?i s? reapari neschimbat ?i plin de vigoare doar în cugetele celor ce te iubesc. Nu numai pentru ai proteja, ci ?i pentru tine însu?i. Un erou pierdut este oricând de preferat unui sfânt martirizat, în prezen?a celor iubi?i, în cele mai nedrepte chinuri. În fond, chiar dac? durerea a?tept?rii este mai puternic? decât durerea desp?r?irii, distribu?ia ei în mici cuante, de-a lungul unei perioade oarecare de timp, o face mai u?or de îndurat. A ruga pe cineva: A?teapt?-m?! este echivalent cu a-l ruga: S? nu m? ui?i!”. Iar apoi continui, pentru tine: „Trecutul nu a fost; trecutul exist? ?i este produsul ingrat ?i pururi prezent al imagina?iei ?i al memoriei…”. Am în fa?? o lec?ie aplicat? de fenomenologie…

Cel mai greu de scris r?mâne epilogul. În conul de lumin? al lampei, pixul – în dreapta - r?mâne în suspensie deasupra unei foi pe jum?tate mâzg?lite; în stânga, ?igara ajuns? la filtru îmi arde degetele. În curând – ?i presim?irea asta m? înduio?eaz? – peste toate locurile în care m-am reg?sit ?i de care m-am îndr?gostit – va începe travaliul toamnei; pentru vara nu mai e loc de sui?. Cu siguran?? nu este un sfâr?it; în toamna, voi mai sorbi însetat ap? ploilor ?i voi mai sfâ?ia înfometat pielea fructelor, îns? f?r? pasiune ?i f?r? tine. Dup? ce roata lumii s-a oprit pentru o clip? la apogeu, dup? ce am privit de acolo, ca un zeu p?r?sit, totul – via?a ?i moartea, ar?i?a ?i ploaia, natura ?i civiliza?ia, noaptea ?i ziua, trecutul ?i viitorul, pe tine ?i pe mine însumi – urmeaz? avântul unui nou ciclu, ce pe ea o va duce mai departe ?i pe mine – mai jos.

Mireasma de fân cosit, tremurul nop?ii, umbrele t?cute ale p?mântului le iau cu mine ?i dincolo de pragul zorilor. Lumina crud? n?scut? la orizont aureoleaz? cre?te mun?ilor ?i îmi atac? ochii. Pentru mine se face diminea?? la fel cum trebuie s? fi întors via?a în Laz?r. F?r? somn – ?i respectiv – f?r? moarte, miracolul nu aduce uitarea, iar ie?irea din noapte f?r? uitare este lipsit? de orice bucurie. Câteodat? fericirea ?i dragostea cea mare nu merg îns? mân? în mân? cu optimismul, ci izbucnesc din pântecele umflat al melancoliei. La sfâr?itul c?r?ii sale dedicat? disper?rii – dac? cineva are destul? voie bun? pentru a o parcurge în întregime – Cioran deschide poarta spre salvare: „Oricât m-a? lupta pe culmile disper?rii, nu vreau ?i nu pot s? renun? ?i s? p?r?sesc iubirea”. Subscriu. Sunt treaz ?i iubesc, iar moartea este irelevant?, pentru c? este inseparabil? de iubire. Înaintea ceasului de?tept?tor, a coco?ului (de trei ori) ?i a clopotului sun? telefonul. E momentul s? aflu valoarea vie?ii mele la bursa viitorului ?i, mai ales, s? aflu dac? în instrumentarul speran?ei este inclus? chimioterapia. Sper îns? c? e o gre?eal? sau – mai bine! – c? e?ti tu…