proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Cum se poate sim?i o paraplegic? îndr?gostit? iremediabil de un b?rbat absolut integru? Pentru ea, de fapt, întreaga motiva?ie existen?ial? st? în fiin?a celuilalt. Lumea ei este lumea visului care face suportabil? realitatea a?a de real?. Dragostea î?i monteaz? aripi. În loc de picioare. Te treze?ti mai dinamic, mai însufle?it decât mul?i al?ii din jurul t?u, „dota?i” cu câte o pereche concret? de membre, dintre cele mai lume?ti, riscând s? se confunde în ticurile ?i-n înc?l??rile comune (aproape întotdeauna cu veleit??i de firm?), pe drumurile b?t?torite de t?lpile multiplicate n?v?lind în mas? pe exact acelea?i poteci, cu exact acelea?i imbolduri, la intervale mai mult sau mai pu?in regulate... Iubirea te face ABSOLUT BUN, ABSOLUT FRUMOS, ABSOLUT GENEROS, ABSOLUT FERICIT, ABSOLUT RELIGIOS, ABSOLUT NEMURITOR!! Uneori îns?, visul doare [locotenentul ?sta, Hofmiller, este a?a de sigur de sine, atât de puternic, atât de bogat în perspective!!] ?i te treze?ti ancorat? în dezn?dejde maxim?, gata oricând s? i te substitui lui Iuda sau oric?rui alt tr?d?tor de soi, de?i, tot uneori, ezi?i... ?i nu de team? sau pentru c? brusc ?i-ai aminti cine e?ti, ci pentru c? monstrul din tine, adic? tu, cel adev?rat, î?i cere drepturile. ?i sunt multe. Nesfâr?ite în propria-?i dezn?dejde neru?inat?. Handicapul t?u este mai mult decât frustrant, este, de fapt, batjocura capital? pe care Dumnezeu, în nep?sarea ?i în grandomania lui a?a de celeste, ?i-a aruncat-o ca s?-?i satisfac? instinctele sadice! Îl ?i vezi cum rânje?te împlinit, privindu-te ca pe un vierme, scuipându-?i în ochi: „De-asta te-am creat! S? te am la (înde)mân?! S? te v?d cum te perpele?ti ca un gândac neputincios în putrefac?ie ?i urdori, cum impori mil? ?i, de?i sunt Atotputernic, nu-?i ofer nimic! Doar î?i prelungesc, poate înc? un infinit, scârbavnica-?i r?suflare, ca s? am la ce m? uita, s? nu m? plictisesc, s?-mi alimentez Atotputernicia!!” Vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaai!! Blasfemia ta merge atât de departe încât ai vrea, nu s? i te substitui lui Iuda, ci chiar s?-l sco?i din scen?! Cine spune c? Iuda a fost un personaj negativ în regia divin? nu se poate decât în?ela!! Iuda a fost un pion esen?ial! F?r? el NIMIC NU SE PUTEA PETRECE ÎN SENSUL ÎN CARE DUMNEZEU-TATĂL A DORIT SĂ SE PETREACĂ! Iat? un exemplu de context în care degradarea uman? absolut?, abjec?ia, perversitatea, la?itatea, micimea strig?toare la toate cerurile este aservit? magistral Ridic?rii / În?l??rii! Cu alte cuvinte, sco?ându-l pe Iuda din joc, discreditezi ?i z?d?r??ti planurile Divinit??ii: to?i fiind buni (sau m?car acceptabili, suficient-de-pu?in-r?i / suficient-de-pu?in-necredincio?i, cât s? permit? Ziditorului s? nu se supere prea mult ?i, implicit, Vie?ii s? se desf??oare) în natura lor intrinsec?, ce nevoie ar mai fi de un Dumnezeu care s?-?i dea Fiul, de un Altul (de fapt, Acela?i) care s? moar? pe Cruce, de un al Treilea (tot... Acela?i), care s?-l mângâie pe om în momentele de r?scruce ?i nu numai...?! De fapt, acest scenariu cu popula?ie mundan? 100% (aproximativ) bun? în fondul ei l?untric este unul fals, incapabil s? conceap?, s? nasc? ?i s? între?in? o cosmogonie! Tocmai pentru c? Reperul pe care se poate cl?di Mântuirea este obligatoriu – dup? modelul Ini?iatorului Vie?ii – unul absolut, circumscris mai exact unor valori moral-afective veritabile. O lume care ar continua s? existe în absen?a unui iud? exercitându-?i tr?darea ar merge iremediabil spre pierzare: s-ar autoiluziona, s-ar autopream?ri, ar suporta nevroze / necroze, ar ajunge s? put?, ar p??i scâr?âind asemenea unui mecanism ruginit, s-ar autonega ?i autodizolva, pentru c? ar fi o lume mediocr?, inconsistent?..., în ultim? instan?? fantomatic?. Fatalmente, noi nu am con?tientiza aceast? stare decât în momentul în care am fi pe marginea pr?pastiei, când deja „târziul” ?i-ar intra pe deplin în drepturi... Dumnezeu ne-a iubit îns? prea mult ca s? ne lase s? ajungem în aceast? situa?ie-limit?... El ne-a f?cut p?rta?i Lucidit??ii. Altfel. Într-un mod superior: prin în?elepciunea actului în sine, dar ?i prin probarea – f?r? dreptul la recurs din partea taberei adverse – capacit??ii afective des?vâr?ite a Ziditorului fa?? de propria crea?ie... Este, în acela?i timp, un act de maxim? Responsabilitate! ?i care ar trebui s? (ne) responsabilizeze! Dumnezeu trebuia s? îl conceap? pe Iuda ?i s? îl conceap? cât mai hidos cu putin??, pentru ca acel contrast stabilit între cei doi poli „tr?dare – mântuire” s? fie elocvent ?i evident pentru oricine... Pentru oricine era / este om. Aceasta pentru c? noi, a?a-zi?ii oamenii, avem ni?te tabieturi la care, se pare, nu putem renun?a. Noi ne învelim p?catele de moarte în p?cate... acceptabile. Eufemiz?m. Pentru noi, a scuipa, a denigra, a urî, a se mânia, a preacurvi, a blasfemia etc. reprezint? experien?e nevinovate (m?car de-am ?i înv??a câte ceva din toate!), jocuri puerile, pe care, din punctul nostru de vedere, Dumnezeu are „datoria sacr?” de a le trece cu vederea, ca oricare alt p?rinte... Cât ne în?el?m!! Atunci Dumnezeu l-a luat pe Iuda ?i l-a f?cut Protagonist. Ne-a ar?tat ?i noi a trebuit s? vedem CUM SUNTEM ÎN REALITATE: mici-mici de tot, demni de tot dispre?ul ?i de toat? neiertarea... Prin urmare, azi ar trebui s? fim CU TOTUL ALTFEL!! DAR... SUNTEM?!.........................................................................................................

Stefan Zweig nu exprimase deloc explicit toate aceste gânduri prin personajul s?u feminin... Firea mirat?, nelini?tit? ?i profund empatic? a Soniei a mers îns? mai departe... poate prea departe?! Înc? nu avea habar ce-i aia „oper? deschis?”, „în mi?care”, nici despre des?vâr?irea crea?iei în actul recept?rii [?i niciun creator „primar” nu trebuie s? se simt? frustrat c? „altul” vine ?i tr?ie?te / exprim? ceea ce poate lui nici nu i-a trecut prin cap / inim?...! Nu este, de altfel, decât ceva foarte firesc: cel dintâi va în?elege ?i va accepta când, rolurile fiind inversate, el însu?i va tr?i pu?in altfel ceea ce altul a exprimat pornind de la o experien?? subiectiv?], intui?ia a fost îns? cea care a suplinit cultura propriu-zis?, inducându-i starea de medita?ie... Cât de bine a fost îns? c?, în cele din urm?, cople?it de emo?ia sentimentelor lui Edith [sic!], dar ?i implorat de tat?l acesteia [sic!!], Hofmiller a decis, nici mai mult, nici mai pu?in decât s? se logodeasc? cu tân?ra?! Asta pentru c?, în mod cert, dumnealui face acest gest exclusiv din... milostenie, din acea barbar? „ner?bdare a inimii”....
Într-un viitor din reveria meditativ? a Soniei [pe care Zweig nu l-a luat în calcul, foarte probabil, din ra?iuni de „neverosimil”!!], Edith se ridic? din scaunul cu rotile. Au mul?i copii. Mor doar de b?trâne?e. Nici m?car de ea.............................................
Cândva, via?a îi va pune Soniei în fa?? o poveste aproximativ similar? pe care ea îns??i o va tr?i, pu?in spus, cu cea mai mare intensitate: cu disperare maxim?, cu n?dejde ?i iar dezn?dejde, cu scenarii mai mult sau mai pu?in realiste, în sfâr?it cu încredin?area absolut? în mâinile Domnului, unicul gest absolut în?elept pe care Omul îl poate face, incomparabil cu nimic altceva.................................................................................

Stelu?a, Sebi, ?enil? vin în acela?i ?ir indian de la vie... Pe banca verde din curtea oval?, se însereaz? lini?tit... Tufa de trandafiri se r?sfa?? în r?coarea ci?melei... Vr?bii se ceart? cochet... Cineva î?i aprinde o ?igar?... „... ?i... mai ai de înv??at?” – se aude glasul blajin al b?trânei... „Înc? pu?in...” – r?spunde Sonia pe jum?tate vinovat?... În dup?-amiaza aceea, locul criticii c?linesciene (f?r? îndoial?, subiect serios de bacalaureat, poate ?i de facultate!) fusese luat de „Sufletele zbuciumate” ale scriitorului austriac Stefan Zweig ?i de tema „dublei milostenii”, care atât de mult reu?ise s? o tulbure pe fat?...