Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Sonia cu accent grav ?i hiat (20)

de Daniela Luminita Teleoaca

I-a trebuit mult s?-?i înving? temerile pentru ziua de luni, mai exact pentru începutul de s?pt?mân? care, la o adic?, poate semnifica ORICE ÎNCEPUT, în ultim? instan?? NECUNOSCUTUL... [... atunci, în aceast? ordine de idei, Moartea ar putea fi Începutul a... Altceva?! Obi?nuindu-ne atât de mult s? fim hic et nunc, de?i poate c?, uneori, nu am ajuns s? tr?im nici m?car infim, ne prindem cu ghearele ?i cu din?ii inimii de orice palpabile existen?iale, refuz?m cu încrâncenare s? exist?m (?i) ALTFEL. Schopenhauer numise aceast? stare inspirat, în termenii acelei „voin?e oarbe de a tr?i”].
Spre mijlocul s?pt?mânii te mai domestice?ti: ?i-ai f?cut, m?car par?ial, rodajul, g?se?ti câte o scuz? unei (posibile) erori, fie ea cât de mic? / mare, e?ti pu?in obosit ?i anxietatea a?ipe?te ?i ea din când în când, a?a c? e?ti îng?duitor cu tine când mai ?i clachezi... Apoi este posibil, chiar deloc exclus ca, între timp, s? fi avut r?gazul de a duce la bun-sfâr?it câte ceva; e?ti relativ mul?umit de tine însu?i, ie?i par?ial din încordare, cape?i chiar ?i o anumit? încredere, inclusiv în ziua care urmeaz?, î?i recuno?ti relativ u?or chipul, f?r? s? mai experimentezi atât de acut criza de depersonalizare.
Dar „începutul acela” este spaima alb? care te izbe?te de zid, î?i scoate inima, o pune pe cântar: cine / când / unde / ce ar putea face cu ea?! În spa?iul non-vacan?ei, literele însele devin oglinda propriului interior devalizat. A-ul, un fel de V. V-ul, un fel de discontinuitate. Discontinuitatea, o prelungire hot?rât? în vid! Resim?i nostalgia maxim?: alt?dat?, era îndeajuns s? desenezi litere pentru a te reîntoarce acas?, pentru a sim?i mai exact electrocutarea benign? a dumnezeului pufos ?i parfumat...
Dar Sonia nu a fost niciodat? o „chiulangioaic?”, nici o la?? superficial?, ba dimpotriv?... Cine o cuno?tea ?i ar fi fost p?rta? de-a fir a p?r la st?rile ei l?untrice, ar fi experimentat pe bun? dreptate un sentiment de consternare. Necunoscutul albea toate împrejurimile, ?tergea indiciile, Reperul. ?i nu venea singur, ci întotdeauna acompaniat: palpita?ii, frisoane, aritmii, parestezii, asfixii, substituiri care mai de care ?i, mai ales, un sentiment acut al dezastrului iminent, tr?irea propriei mor?i în stare de con?tien?? maxim?.
Era, poate, un fel de team? de a ie?i din increat, de a-?i asuma creatul... Probabil, totul se datora unei sensibilit??i exacerbate, unui sentiment cu totul special de mea culpa care î?i f?cea loc ?i atunci când nu era cazul... O amuza Dostoievski (o amuz? ?i azi!) cu „ascunderea” lui frumoas? de dup? „vina colectiv?” ?i nu i-a trecut o clip? prin minte c? ar putea g?si... nu iertare, ci minima în?elegere, în virtutea acestui concept aclimatizat la propria-i existen??... ?i sim?ea c? a?a este bine, a?a este decent, a?a este „cum trebuie s? fie”: mai bine por?i în cârc? vini iluzorii decât s?-?i înghesui p?catele în sacul acela a?a de generos al culpei colective... Mama o avertiza constant: extremele sunt periculoase în perfidia lor. Îi sugera mai exact s? caute acel juste milieu, care s? o fereasc? de a nu ajunge nici în situa?ia de a se autodenigra, chiar de a se autovictimiza, nici în aceea de a-i nedrept??i sau discredita pe al?ii. Sonia îns? a fost întotdeauna experta num?rul 1. În teorie. De fapt, chiar nu trebuia ca cineva – nici m?car Mama – s? îi spun? astfel de lucruri, ea îns??i le putea formula (mult) mai exact, mai persuasiv decât oricine. Dar nimeni nu trebuia s? emit? preten?ia ca ea s?-?i ?i însu?easc? un anume con?inut! Oricine altcineva ar fi fost convins la maximum de pledoaria ei, ea tot „ce ?tia ea” f?cea, mai exact ceea ce sim?ea, ceea ce îi dicta Intui?ia. Ai fi zis c? pe undeva o ruptur? se produsese... Acest „masochism adolescentin” nu voia s?-i treac?. Mai exact, ea nu-i permitea (înc?) s? o p?r?seasc?: nu sosise Timpul! În orice caz, Sonia credea cu toat? for?a într-o lege a compens?rii: acele „chinuri necesare”, asum?ri de culpe mai mult sau mai pu?in reale, nu aveau s? r?mân? f?r? consecin?e... benefice în viitorul cât de apropiat. Aceste convingeri îi parveneau din zona cea mai profund? a eului, în consecin?? nu puteau fi decât foarte exacte, foarte aproape de adev?r. Nu era îns? deloc u?or s? tr?ie?ti astfel, supunându-te unor convingeri ?i constrângeri atât de drastice, mai ales la o vârst? înc? fraged?... Sonia îns? crede. Crede c?, de fiecare dat? când pr?bu?irea va fi iminent?, Cineva îi va pune mâna blajin? pe umeri; ea se va trezi; va în?elege c? totul nu a fost decât un vis... de?i, adesea, muntele acela imens se ridic?, se tot ridic? ?i cre?te din coastele ei, exist? cu respira?ia ei, obtureaz?, asfixiaz?... De fapt, a?a i-a spus ea la un moment dat: „munte”; în realitate, este un bol negru, ca un bulg?re de z?pad? închis-închis la culoare, care se tot rostogole?te, se apropie, se apropieeeeee, adun? în el tot molozul, toate neîmplinirile, toate probele de foc ce se impun a fi trecute pentru a mai prinde înc? o or?. De aceea, poate, ?i multele vise în care a r?mas în urm? cu ecua?ii complexe, cuvinte str?ine, sisteme matriciale, hieroglife, pozi?ion?ri geografice, erori istorice, ascensiuni ?i c?deri politice, mai ales umane... O minim? compensare când, în starea de veghe, con?tientizeaz? c? totul nu fost decât o iluzie oniric?... Atunci, probabil,... „le sim?im ca-n vis pe toate...”. ?i, totu?i, enun?ul acesta a contrariat-o adesea: îl poate accepta doar dintr-o anumit? perspectiv? de receptare, anume de pe pozi?iile experimentatorului care... s-a trezit... deja... asta pentru c? în vis – cu mici excep?ii – totul este luat ca atare, drept realitatea cea mai real?..., cât de frumoas? sau înfior?toare ar fi aceasta! La fel ca în cealalt? realitae! Desigur, cu acelea?i mici excep?ii...
Sentimentul Necunoscutului devine paroxistic mai ales în momentul acela primar al plec?rii concrete de Acas?. Atunci, orice desp?r?ire provizorie se transform? în marea, iremediabila Desp?r?ire. De Mama în primul rând...
De fapt, la gr?dini??, Mama a murit pentru prima dat?... Atunci Sonia a intuit c?, la un moment dat, desp?r?irea avea / trebuia s?-?i cear? pe deplin drepturile, c? ea se va produce ineluctabil ?i definitiv. De fapt, Gr?dini?a nu putea fi decât acel spa?iu special conceput pentru ca noi s? ne obi?nuim cu gândul separ?rii... Aceast? „prim? moarte” a fost cât se poate de cumplit?... Sonia mu?ca dintr-un m?r... ?tia de mai mult? vreme ce gust, ce miros are acest fruct... Instantaneu, m?rul se închisese la culoare, înnegrise fe?ele celor din jur, devenise lipicios ca un scotch. Î?i aminte?te ?i acum cum din doamna Lucica nu mai r?m?seser? decât ochii, mai exact lumini?ele din ei... Glasul voia s? mângâie... Tot ce reu?ea nu era îns? decât o accentuare a senza?iei interminabile de dezastru. Nu avea s?-?i mai vad? desigur Mama niciodat?! ?i nici m?car nu apucase s? îi analizeze bine toate detaliile chipului, s? îi localizeze exact sufletul, s? ?tie la o adic? unde s?-l caute... De fapt, cum zâmbea Mama?! Cum se încrunta?! Cum dojenea?! Fusese ea vreodat? cu adev?rat mai pu?in bun??! Oare, ea, Sonia, o sup?rase f?r? ?tire?! ?i Doamne-Doamne îi administra pedeapsa cuvenit???!! ?i ce frumos venea Mama la Bunica! Sonia o ghicea cu mult înainte de a ajunge de la ?coal? la poarta Bunicilor. Venea... ?i m?rul de lâng? prisp? înflorea f?r? s? întrebe vreun anotimp dac? îi este sau nu pe plac s?-i g?zduiasc? risipa... ?i cum, alteori, începea s? ning?... Paltonul Mamei aducea fa?a Cerului, amestecul de iasomie ?i de z?pad? era irezistibil mai ales când pe bl?ni?a gulerului abia a?teptau s? se aciueze 2-3 g?rg?ri?e, sideful aripilor unei libelule ?i, exact acolo între ele, zbârnâitul unei albinu?e... ?i mic?unelele se hot?rau s?-?i împr??tie violetul... Dar Mama plecase... Ce-ar fi s? alerge la Bunica?! Da, ea trebuie s? aib? un cuvânt greu de spus în hot?rârea Mamei... Dar dac? Bunica ea îns??i nu trebuia s? se amestece în „acest plan”?! Dac? este ?i ea o neputincioas??!. Dac? hot?rârea nu a fost, de fapt, a Mamei?!... Când s-a trezit, Mama o privea în ochi; o ruga s? recite Furnicu?a... Sonia ?i-a amintit c? mânca un fel de m?r... Ce straniu! În urm? cu doar câteva secunde ?inea un p?mânt negru ?i greu între dege?elele fragede... Mu?c? plin? de poft?, ochii îi str?lucesc a plâns de fericire ?i spune hot?rât?: „S? termin de mâncat m?rul ?sta!” Toat? lumea a?teapt?. Mama este atât de vie, de aproape, de adev?rat?... „Mama, s? nu pleci niciodat?, te rooog, prooomi?i?!” Nimeni nu aude, doar Mama îi r?spunde în gând... ?i feti?a în?elege mai bine ca oricine...
î?i aminte?ti, Mama?!, / când eram noi mici ?i / ne jucam descul?e în ??rân? / Tu aveai o p?pu?? de cârpe / eu, una cu baterii / se-n?elegeau de minune (nimeni nu ?tie cum pier distan?ele, absolut nimeni) / ai fost la un moment data sora cea mare / nu-?i ie?eam din cuvânt, ?i nu de fric?... / Bunica se f?cea din ce în ce mai mic? / noi spuneam f?r? nicio spaim?, aproape în râs:„când vom fi noi b?trâne...” / Mamaaa, / oare, cât trebuia s? treac? s? ajungem b?trâne?!! / ?i înc? pe cât s? nu ne mai temem??!/ dac? pleci la 30, asta înseamn? c? n-ai mai fost tân?r??!! / Mamaaa, / în curând, în acest viitor, voi fi mai b?trân? decât tine... / sau poate c? nu... ?i, totu?i, Mamaaaa...., s? nu pleci niciodat?, te rooog, prooomi?i?!.............................................
Di?a plecase. O luase liftul. Toooocmai la Bucure?ti. La magazin. La Unirea. Unul pentru nici 3 etaje. O luase. Asta e cert. Avusese o plecare perfect citadin?. Ea, o ??ranc? din Câmpia Burnazului. Sonia o ?tia de la magazin. Nu de la cel din Bucure?ti, de la cel?lalt, din sat. Di?a se îmbr?ca mereu în negru. Cel pu?in a?a o v?zuse de fiecare dat? Sonia. Purta doliu dup? b?rbatu-s?u..., vorbeau P?rin?ii ?i Bunicii. Aproape de tân?r?. Avea ceva straniu în toat? f?ptura. Feti?a nu ar fi ?tiut s? spun? exact ce anume. De pild?, un amestec neexperimentat înc? de nimeni între mireasma aceea speriat? de busuioc, cearc?nele unui papirus vulnerabil ?i o epuizare ce o f?cea s? par? în mod constant culcat? la orizontal?. Ve?nic purtând o basma neagr? legat? la ceaf?, Di?a impunea respect: nu orice femeie din sat ?tia s? fac? tot felul de socoteli, s?-?i a?eze a?a de meticulos creionul în suportul urechii stângi..., s? existe ca ?i cum ar fi fost vie. De fapt, ustensilul f?cea parte integrant? din anatomia Di?ei. Sonia nu-?i putea imagina c? cealalt? s-ar fi desp?r?it pentru mai mult de câteva minute de el.............. Era cald. De fapt, clocotea p?mântul. Mai degrab? ni?te str?ini identificaser? trupul neînsufle?it. Fa?a Stelei, fiica cea mare, a devenit ?i mai uleioas? când a în?eles c? de atunci înainte Di?a nu se va mai ar?ta în magazin decât cel mult sub forma unei umbre. Mariana ?i Geta, nepoatele erau prea mici, aveau cu 3 ani peste vârsta Soniei. Ele continuau. În acelea?i rochi?e albe cu buline multicolore, mirosind mereu ca ?i cum atunci ar fi fost luate din raft... Sonia le-a dat p?pu?ile ei... Au plecat cu Tata în Moskwicz. S-o recupereze pe mamaia. Ce mai r?m?sese din ea... Erau rude destul de apropiate... P?pu?ilor li se f?cuse îngrozitor de cald în ma?in?. De?i Sonia, grijulie ca de obicei, le luase de schimb toalete lejere, sticlu?e cu ap?, antivomitive, chiar ?i p?tu?ul din lemn sculptat de Tata, frumos împodobit de Mama cu dantelu?e ?i flutura?i... Sonia le-a a?ezat chiar la geam... Nimic nu le era pe plac... Cauciucul se încinsese... Cineva ardea un rug... Feti?ele duceau un Ene Caloiene la groapa de lâng? un mu?uroi... Aprindeau lumân?ri direct din din?ii soarelui, boceau ?i scrumul g?urea bulinele, a?â?a peri?orii mici de pe coapse... Nu crâcneau... Trebuiau s? suporte... Un drac-cu-patru-din?i ?inea o slujb? în toat? regula... Când avusese Marius atâta timp s? înve?e s?... ?i cum de î?i descoperise aceast? voca?ie când el era, dimpotriv?, „cu altele”?! Niciodat? s? nu judeci pe nimeni! S? nu-?i dai cu p?rerea a?a tam-nisam!! Era un drac ?i jum?tate, bun?tatea p?mântului, nu alta... De asta îi s?rut? dreapta ?i se c?iesc... În co?nicioare coliva se încrope?te. Din câteva frunze de salcâm, din zece pietricele, dintr-o mân? de copil de ??rân?... Nu?a este expert?... Ea ?tie s? întocmeasc? ?i pomelnice, le zice ceva ?i de s?rindare, de blestemele care te pasc de nu împline?ti ca la carte ritualul... O ascult? cu sfin?enie... Albia boancei s-a dublat... Pe nesim?ite au pornit apele de la deal... a?a f?r? ploaie, f?r? nimic... O piatr? mare alb? iese insolent? din adânc... Cu t?lpile mici, albe, aproape despieli?ate, Nu?a st? suveran?, coco?at? în mijlocul ?uvoiului... Prunele altoite de la spatele casei sunt ca ?i coapte... Sonia mu?c? dintr-una... Buzele îi sângereaz?... ?i-au s?pat în mica m?gur? de lâng? podul cu bare adev?rate depozite. Pentru t?mâie, lumân?ri, smirn?, acatiste, celofane ?i ce o mai fi..., „chestii” de care oricând po?i avea nevoie... Micu?ii canini sunt foarte ascu?i?i... Or fi, te pomene?ti, ?i pe?ti în apele pr?v?lite de la deal?!! „S? nu v? t?ia?i în vreun ciob!”, se aude glasul Mamei... Uli?a devine o scen? deschis?, o corabie în deriv?, la mâna Universului... Unde au disp?rut toate reperele, toate semnele acelea a?a de concrete, a?a de domestice, a?a de Acas???!! Sunetele se hiateaz? pân? la disolu?ia maxim?... R?mân culori. Ca un sânge proasp?t. Ni?te ochi implor?: „Mamaaaa...., s? nu pleci niciodat?, te rooog, prooomi?i?!...............”


Daniela Luminita Teleoaca (Danaia) | Scriitori Români

motto: NIHIL SINE DEO!

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro