proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Printre personalit??ile de mare valoare din România, pe care am avut norocul s? le fi cunoscut, se num?r? ?i unul din cei mai mari critici literari ai ??rii noastre, Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius. Pân? s?-l cunosc personal, ?tiam deja c? unul din marile sale merite este acela de a-l fi descoperit ?i lansat pe viitorul ilustru critic, scriitor ?i profesor român George C?linescu, încurajându-i debutul ca poet în anul 1926 în revista ”Universul literar”, la care Perpessicius era director, presim?ind parc?, cu uimitoare exactitate, c? acest tân?r debutant va deveni în viitor un celebru critic pivot al literaturii române. Marele C?linescu recunoa?te ajutorul dat de Perpessicius (1891-1971) în monumentala sa „Istorie a literaturii române” publicat? în 1946... Ulterior, am aflat mult mai multe detalii despre acest altruist scriitor br?ilean cu pseudonim latin. În îndelungata ?i rodnica sa activitate, desf??urat? timp de ?ase decenii, criticul Dumitru Panaitescu-Perpessicius ?i-a dobândit un imens prestigiu pentru consolidarea literelor române?ti, nu numai ca faimos critic ?i istoric al literaturii contemporane, cunoscut de to?i, dar ?i ca poet, prozator liric, cercet?tor minu?ios, publicist, memorialist, pedagog de elit?, traduc?tor ?i inegalabil editor.
Numeroasele volume de „Men?iuni critice” compun, de fapt, o foarte vast?, interesant? ?i original? istorie a literaturii române contemporane - ?i chiar dac? s-ar fi limitat s? scrie doar aceste valoroase „Men?iuni”, deosebit de obiective ?i utile, Perpessicius tot ar fi r?mas în cultura noastr? ca fiind unul dintre str?luci?ii mae?tri promotori care au impus un stil elevat ?i elegant în critica literar? româneasc?, un stil nou, revelator, r?mânând, în acela?i timp, un exemplu de mare clasic, asem?n?tor cu criticii francezi ce-i avea în permanen?? ca model; dar s? nu uit?m c? ori de câte ori se va pomeni numele colosului Eminescu, vom fi aproape obliga?i s? îl pronun??m ?i pe cel al lui Perpessicius, pentru motivul c? el a fundamentat monumentala edi?ie critic? a OPERELOR eminesciene - o unic? realizare academic? european? de referin?? - ajuns? acum la volumul al XIV-lea din cele dou?zeci proiectate de neobositul editor.
În preajma vârstei de dou?zeci ?i doi de ani, eu deja citisem în întregime, cu creionul în mân?, volumele al patrulea ?i al cincilea din opera frumos editat? de Perpessicius (c?r?i cartonate, de format mare, cu supracoperte, cu facsimile reproduse dup? manuscrise din arhive ?i tip?rite pe hârtie de lux la Editura Academiei Române), capodopere c?rora le sorbeam cu ochii con?inutul ?i m? minunam de savantele comentarii pres?rate de editor cu litere m?runte de-a lungul a sute ?i sute de pagini largi, intercalate printre mul?imea de facsimile clare cu reproducerea manuscriselor Luceaf?rului nostru, întrebându-m? cum o fi putut oare cercet?torul lor s? le descifreze ?i s? le interpreteze atât de minu?ios, de doct ?i de elegant... Nici nu b?nuiam c? numai peste câteva luni de la lecturarea acestor volume groase ?i impresionante m? voi afla fa?? în fa?? cu însu?i editorul lor care, prin eforturi aproape supraomene?ti, adusese la lumin? sclipirile nestematelor eminesciene, unele ca tip?rituri absolut inedite, descifrându-le scrisul de mân? ?i explicându-le detaliat pe fiecare în parte, fiindc? realizase despre ce comori este vorba. Editorul le reproducea direct dup? mapele cu manuscrisele originale ale Luceaf?rului pe care le cerceta am?nu?it ca într-un laborator, privindu-le atent, printr-o lup? mare, c?ci maestrul avea probleme serioase cu vederea normal?.
Eu locuiam pe atunci la Sc?ieni, Prahova, actualul ora? Bolde?ti-Sc?ieni, cunoscuta localitate în care utopistul Teodor Diamant încropise, în 1836, pe mo?ia lui Manolache B?l?ceanu, un boier filantrop cu vederi liberale, o „so?ietate agronomic?” experimental?, cunoscut? sub numele de „Falansterul de la Sc?ieni”. (Despre istoria acestui Falanster, regizorul Savel Stiopul a realizat un foarte cenzurat ?i controversat film artistic). Tot la Sc?ieni, în primul deceniu al secolului nostru, î?i petrecea verile la mo?ia fratelui s?i, delicatul poet al florilor, Dimitrie Anghel, numit ?i Mitif. Acesta este unul din marii poe?i clasici români (?i ar fi putut deveni ?i mai mare dac? sl?biciunile omene?ti nu l-ar fi anihilat total. Povestea vie?ii lui poate constitui scenariul unui film de maxim succes, c?ci se refer? la faptul c? el s-a îndr?gostit nebune?te de Natalia Negru, so?ia poetului ?t. O. Iosif, cel mai bun prieten al s?u, care s-a stins de durere dup? pierderea ei. Anghel era gelos din fire ?i, pentru ni?te b?nuieli neconfirmate, ?i-a împu?cat so?ia luat? de la Iosif ?i, crezând c? a omorât-o, s-a sinucis, dar ea a supravie?uit. Este cea mai trist? tragedie din via?a scriitorilor români, un adev?rat blestem, o nenorocire greu de în?eles, pe care, pân? ast?zi, pu?ini o cunosc, dar am?nunte r?scolitoare sunt descrise pe multe pagini din Google. com. Marea tragedie l-a impresionat profund ?i l-a inspirat chiar ?i pe Liviu Rebreanu, prieten cu cei trei eroi, încercând s? o descrie în romanul „?arpele”, r?mas, pân? la urm?, neterminat. De acolo afl?m am?nuntul c?, Dimitrie Anghel-Mitif, nu a murit imediat când s-a împu?cat în piept, ci dup? vreo zece zile, c?ci fratele lui l-a adus de grab? la Sc?ieni s?-l trateze, dar nu a putut s?-i vindece rana grav? care s-a infectat rapid ?i atunci l-a internat la un spital unde a decedat). Trei nepoate ale poetului ”Mitif”, au tr?it mul?i ani de via?? patriarhal? la mo?ia de la Sc?ieni - „domni?oarele Anghel”, cum le ziceau sc?ienarii, c?ci f?cuser? între ele un leg?mânt s? nu se despart? toat? via?a ?i s? nu se c?s?toreasc? niciodat?. Le cuno?team bine ?i uneori le vizitam, fiind prietene cu mama mea. Ele mo?teneau împreun? casa p?rinteasc? ?i o livad? frumoas? de pomi, a?ezate la marginea unei splendide p?duri ce apar?inuse cândva aceluia?i B?l?ceanu, str?-str?bunicul lor... Tat?l celor trei surori era, deci,frate cu nefericitul poet care s-a sinucis. În aceast? cas?, în vara anului 1959, poposise pentru câteva zile, ?i academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, împreun? cu so?ia sa, Alice Panaitescu ?i cu fiul dumnealor, conf. universitar dr. Dumitru D. Panaitescu (Perpessicius junior, cum se autodenumea dânsul pentru prieteni). Doamna Alice, n?scut? Paleologu, fosta coleg? de facultate a scriitorului, era o rud? mai îndep?rtat? a domni?oarelor Anghel.
Pe atunci eu îmi începusem cariera de tân?r dasc?l de limba român? într-un s?tuc de munte de lâng? Sl?nic-Prahova, la Bertea, dar m? aflam la Sc?ieni în vacan?a de var?. Era pe la sfâr?itul lui august, într-o sâmb?t?, ?i în ciuda interdic?iilor la care erau supuse cadrele didactice, intrasem, ca de obicei, la slujba de vecernie a bisericii „Sfânta Maria” din Sc?ieni...
În seara aceea venise la biseric? pu?in? lume. Din când în când, am observat c? privea spre mine, prin ni?te ochelari gro?i, un domn b?trân, înalt, cu o alur? distins?, care ?edea cu înc? dou? persoane în jum?tatea din stânga a pronaosului, unde, la ortodoc?i, de obicei, stau femeile. „Oare cine s? fie?” m? întrebam eu. Dup? oficierea vecerniei, preotul Vlad Babi se apropie de grupul celor trei persoane binecuvântându-le ?i conducându-le cu deferen?? spre u??. Trecând pe lâng? mine, preotul m? strânse discret de mân? ?i-mi ?opti la ureche: „L-ai cunoscut pe academicianul Perpessicius ?” „Pe cine ?” am întrebat eu nedumerit. Dar cei trei, înso?i?i de p?rintele, ie?iser? deja afar?, oprindu-se în fa?a bisericii. Mi-am luat atunci inima-n din?i ?i m-am apropiat de grup. „V? rog s? m? scuza?i - am îndr?znit eu - dumneavoastr? sunte?i domnul academician Perpessicius ?” „Iar dumneata nu e?ti cumva...” ?i a pronun?at numele unui asistent de la Universitatea Bucure?ti, de la catedra de limbi orientale. „Semeni leit cu dânsul ?i de-aceea te tot priveam, întrebându-m? ce cau?i pe-aici... Sper s? nu te superi de confuzie...” ?i mi-a întins prietenos mâna... stâng?, de?i, din instinct, era s?-i apuc mâna dreapt? ?i chiar i-am atins-o u?or, dar am v?zut c? ?i-a tras-o încet din buzunar cu ajutorul mâinii stângi ca s? ?i-o aranjeze grijuliu sub reverul de la piept. (O gaf? asem?n?toare o f?cusem când, la Sc?ieni, Gheorghe Gheorghiu Dej, ?eful suprem al partidului comunist român, vizita sondele cu mare?alul iugoslav Tito, iar acesta voia s? dea mâna cu un sondor, iar eu, un copilandru îndr?zne? fiind, am profitat c? st?team în spatele lor ?i i-am apucat repede mâna mare?alului ceea ce nu prea i-a pl?cut lui Tito luat prin surprindere, c?ci mi-a dat-o u?or la o parte. Dar... atinsesem mâna lui Tito care în caricaturile staliniste despre „Titopor” ap?rea totdeauna plin? de sângele „tr?d?torului”)... În cazul întâlnirii cu academicianul Perpessicius, din fericire, eu m-am oprit la timp s?-i apuc mâna dreapt?, dar m? întrebam totu?i curios de ce oare nu-?i folose?te aceast? mân?. Pe când priveam atent cum î?i potrive?te dreapta sub rever, admiratul oaspete îmi spuse: „S?-?i prezint pe so?ia mea ?i pe fiul meu...” Atunci mi-am dat seama c? maestrul este foarte bonom ?i c? din primele momente m? simpatiza. M-am convins de acest lucru când m-a rugat s?-l iau de bra? ?i s?-l conduc pe str?zile întunecoase ?i denivelate, circa doi kilometri, pân? la casa de pe deal a fratelui poetului Dimitrie Anghel. „S? ?tii c? vederea a cam început s? m? lase, iar seara m? descurc ?i mai prost... S? nu te superi c? te-am luat de ghid, dar e?ti b??tina? ?i cuno?ti drumul, iar fiul meu Mitic? o conduce pe maic?-sa, c?ci nici dânsa nu st? mai bine cu vederea...”
Mai bine de o or?, am mers încet, încet, discutând despre multe - despre unde m-am n?scut, pe unde am studiat, ce profesori am avut la liceu, la facultate etc. Pe doi dintre profesorii mei de liceu îi cuno?tea ?i dumnealui. Ne opream din când în când pe coast? s? mai respir?m ?i s? ascult?m greierii. ”Greierii ??tia sunt ?i ei ni?te micu?i poe?i melancolici... La Bucure?ti nu prea îi aud cântând”, observ? interlocutorul meu.
A doua zi, printr-o feti??, am primit un plic cu o carte po?tal? scris? cu creionul (o carte po?tal?, scris? tot creionul, voi primi, ceva mai târziu, de la poeta Otilia Cazimir, so?ia lui Topârceanu, anun?ându-m? c? este tare bolnav?). De data aceasta misiva avea un con?inut optimist, deoarece prin ea eram invitat s? relu?m discu?ia început? în seara precedent?. M-am bucurat. Aveam, a?adar, în mân? o scrisoare a lui Perpessicius, pe care o ?in ?i ast?zi, al?turi de altele, notate pe mai multe pagini, toate scrise cu mâna stâng? - un scris mare, drept, impresionant, cu litere înflorate, ciudat de frumoase, egal caligrafiate ?i a?ternute într-un fel baroc, asem?n?tor cu cel al Declara?iei americane de Independen??, la prima impresie un scris greu lizibil. Parcurgându-i îns? rândurile, ochiul descoperea ni?te simboluri de o acurate?e matematic? încânt?toare, un fel de alfabet gotic ce se l?sa, dup? câteva secunde, u?or de descifrat, p?rând a proveni dintr-un real izvor de inteligen?? penetrant?. Nu ?tiam atunci c? vor urma numeroase alte scrisori, câteva lungi de 4-5 pagini, venite de la marele academician - una trimis? chiar de la Viena, dup? opera?ia reu?it? f?cut? la ochi. Multe rânduri con?ineau sfaturi p?rinte?ti, opinii de moment pe marginea unor evenimente familiale ?i literare, îndemnuri ca s? nu-mi p?r?sesc scrisul, comentarii ?i radiografieri obiective ale unor pagini pe care mi le citise, unele laudative, altele variind de la ?fichiuiri u?oare la mustr?ri mai caustice etc, etc., dar toate spre binele meu. Altfel spus, Perpessicius mi-a fost un prim îndrum?tor, un prim critic personal care m? încuraja, convins c? ar putea ie?i ceva acceptabil din mâinile mele.
Dup? cum îmi ceruse, în ziua urm?toare m-am reîntâlnit cu domnia sa. St?team amândoi în cerdacul casei boiere?ti a fratelui poetului Anghel, privind un apus minunat de soare, filtrat printre crengile copacilor ?i sorbind cafeaua f?cut? de „domni?oara Viorica Anghel”, nepoata poetului, fost? cânt?rea?? la Radio Paris ?i la Radio Bucure?ti pe la finele anilor 1930... „Uite, în gr?dina aceasta ?i-a scris Dimitrie Anghel-Mitif frumosul poem„Balul pomilor”. L-ai citit ?” Desigur, îl citisem, dar mi-era team? s? nu m? pun? cumva s? recit vreun citat din poezie, fiindc? nu ?tiam pe deasupra nici un vers...
În seara aceea am aflat cum l-a cunoscut pe George Co?buc ?i cum a devenit invalid de mâna dreapt?, în Primul R?zboi Mondial, în ziua de 13 octombrie 1916, zi cu ghinion, când a c?zut r?nit grav în timp ce lupta în Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din sud, în Dobrogea, pe dealul Muratan, cântat într-un poem: „Pe Muratan ?i Calfa-Dere cre?teau sfioase mic?unele/ ?i maci trufa?i prin grâul verde, ce peste câmp se rev?rsase/ în timp ce noi s?pam tran?ee, blindam taluzuri ?i crenele/ Durând, ca harnice albine atâtea efemere case...” Medicii au f?cut tot posibilul s? nu-i amputeze mâna, pe care, totu?i, dup? opera?ie, nu o mai sim?ea ?i atârna f?r? a mai putea s? o mi?te vreodat?.
Tot atunci am aflat c? dânsul, latinist fiind, ?i-a ales pseudonimul Perpessicius care nu înseamn? altceva decât „Cel t?b?cit de suferin??”, de fapt un nume care avea s? sintetizeze un destin.
Din acel an, am fost invitat acas? la domnia sa de mai multe ori, mergând la adresa de pe strada Eminescu, nr. 122 (frumoas? coinciden?? pentru un eminescolog!), unde pere?ii biroului de lucru erau burdu?i?i cu sute de c?r?i, de jur-împrejur. Alte câteva mii erau în camera de jos. Doamna Alice ne aducea dulcea?? sau pr?jituri. „Tabloul cu portretul meu pe care mi l-ai pictat dumneata este în camera cealalt?. V?d c?-l c?utai cu ochii... I-a pl?cut so?iei mele s?-l pun?, uite acolo, deasupra u?ii.” Privesc alte fotografii ?i portrete a?ezate pe rafturile bibliotecii. „Am necazuri cu Mitic?. Este un b?iat foarte bun, dar nu prea vrea s? se însoare. Are 50 de ani ?i tot nu s-a însurat. De fapt - ce mai ? Eu sunt vinovatul, fiindc? Mitic? nu a avut o via?? personal?; l-am chinuit mult cu editarea operelor lui Eminescu ?i nu mai are timp, bietul de el, ?i de alte lucruri, fiindc? muncim amândoi pân? seara târziu la masa asta de scris. Uneori el este chiar mai studios decât mine. Când comuni?tii îl arestaser? pentru ni?te b?nuieli politice aiurea, eu am fost la Dej în audien?? ?i i-am spus disperat c?-mi dau foc la toat? opera în fa?a sediului Comitetului Central dac? mi-l opresc pe Mitic?, iar eu m? sinucid. El este secretarul meu, mâna mea dreapt? ! ?i nu avea nici o vin?, domnule. Se g?siser? ni?te sminti?i s? îl distrug?, cerând s? fie dat afar? din postul de conferen?iar de la catedra de limbi romanice a Universit??ii Bucure?ti unde el pred? italiana ?i spaniola. Numai a?a l-am scos din mâinile securit??ii...” Posturile de radio „Vocea Americii” ?i „Europa Liber?” deja anun?aser? aceast? ?tire.
Priveam pe mas? un volum de opere de Mihail Sadoveanu, cu autograful autorului. De altfel, aproape toate c?r?ile române?ti erau cu autografele autorilor, o dedica?ie venind chiar din partea poetului George Co?buc. „De curând, era s? ne demoleze casa... Dar unde s? m? duc cu atâtea mii de c?r?i ? Am intervenit peste tot ?i uite c? am sc?pat ?i de asta. Dumnezeu ?tie ce va mai urma ! Toat? lupta o duc acum cu editarea operei integrale a lui Eminescu. Merge greu - nu din cauza mea... Eu am tot materialul gata, dar ei zic s? am r?bdare, s? a?tept, c? deocamdat? n-au hârtie potrivit?, c? ar costa prea mult, c? se culege greu dup? scrisul meu ilizibil; în fine, numai motive puerile... A? dori, în acest caz, s? fac o pauz? cu editarea operei lui Eminescu ?i s?-mi finisez un vis mai vechi, din tinere?e - romanele „Fatima sau focul de paie” ?i „Amor academic”, crea?ii mai mult sau mai pu?in autobiografice...” În treac?t fie spus, autorul nu ?i-a putut realiza acest vis nici pân? la sfâr?itul vie?ii lui. Doar câteva fragmente din primul roman au ap?rut sporadic în unele reviste literare, mai lung fiind capitolul al doilea publicat postum în MANUSCRIPTUM (o foarte important? revist? fondat? tot de Perpessicius, pe când era directorul Muzeului Literaturii Române, înfiin?at la propunerea lui. „Totu?i, la Eminescu m? gândesc cel mai mult ?i sunt foarte sup?rat c? nu g?sesc deloc în?elegere. Pentru operele clasicilor marxismului care sunt tip?rite în milioane de exemplare ?i pe care nu le cite?te nimeni, au g?sit hârtia ?i tiparul cel mai bun, iar pe Eminescu mi-l tot amân? ?i mi-l tot cenzureaz?, fil? cu fil?... (Dup? revolu?ia anticomunist?, toat? maculatura comunist? a fost aruncat? la gunoi - Nota autorului.) ?tiai c?, pân? acum, nu s-a tip?rit din manuscrisele lui decât 45% ? Este strig?tor la cer, domnule B?lan ! Unde s-a mai pomenit a?a ceva cu un scriitor na?ional ?” (Ast?zi gre?eala aceasta amintesc c? fost remediat? - Nota autorului.)
În alte zile, maestrul mi-a vorbit despre angina lui pectoral? care s-a agravat ?i nu-i d?dea pace nicicum, sau despre omul de serviciu care era gata s?-i scape câinele pe poart?. Maestrul repeta deseori c? nu mai vede aproape deloc ?i m? punea s?-i citesc unele texte mici pe care nu le mai putea descifra nici cu o lup? uria??. O dat? m-a l?sat s? iau în mân? un manuscris al lui Eminescu aflat pe masa lui de lucru. Doamne, ce senza?ie ! Atingându-l, am sim?it un fior ca la atingerea unei icoane sfin?ite. Am vrut s? s?rut acea hârtie îng?lbenit?, dar mi-a spus s? nu fac a?a ceva ?i am l?sat-o u?or jos dup? care am mângâiat-o u?or... ?tiindu-m? credincios, mi-a subliniat necesitatea credin?ei în Dumnezeu ca una din cele mai mari virtu?i. Întrevederile noastre luau sfâr?it primind întotdeauna în dar câte o carte a sa cu autografe lungi, pline de mult? c?ldur?. Le am aici în America, puse la loc ferit.
În anii din urm?, Perpessicius î?i pierduse complet vederea. Munca neostoit? pe manuscrisele eminesciene îi agravase ?i îi topise lumina ochilor. Opera?iile ulterioare la ochi nu ?i-au mai dovedit eficien?a. Fiul s?u Mitic? îi continua con?tiincios opera din anonimat, precum fetele poetului englez John Milton, c?rora tat?l lor orb, le dicta marea sa oper? „Paradisul pierdut”. Direc?ia Muzeului Literaturii Române devenise mai mult onorific?, în locul academicianului lucrând regretatul scriitor Al. Oprea, un intelectual de mare valoare cu care, de asemenea, m? în?elegeam bine.
În ziua de 29 martie 1971, am auzit la radio c? academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius, a încetat din via??. I-am scris un necrolog în ziarul ploie?tean „Flamura Prahovei” unde aveam o rubric? ?tiin?ific? s?pt?mânal? ?i am dat fuga la Bucure?ti cu ochii în lacrimi. Maestrul era expus în holul Muzeului Literaturii Române. Acolo a vorbit profesorul universitar, scriitorul Ion Dodu B?lan, aducându-i un frumos omagiu, iar la cimitirul Belu, unde a fost înmormântat pe aleea scriitorilor a ?inut un panegiric poetul Eugen Jebeleanu, iar eu am citit o poezie de adio. Cam to?i scriitorii români importan?i se aflau de fa??, unii veni?i de la distan?e mari.
Dup? moartea sa, eu ?i familia mea am r?mas prieten cu minunatul s?u fiu, scriitorul ?i italienistul Dumitru D. Panaitescu care îmi scria când ?i când. Mitic? i-a continuat opera de editare a c?r?ilor tat?lui s?u cu un devotament cum rar mi-a fost dat s? mai v?d, pân? ce o moarte fulger?toare i-a stins ?i lui râsul atât de cald ?i de prietenos. Dup? zisa Revolu?ie anticomunist?, nimeni nu s-a mai îngrijit de Casa Perpessicius din Bucure?ti, care urma s? fie transformat? în muzeu. Ho?ii, de care ?tim c? România este plin?, v?zând c? nimeni nu o p?ze?te, au n?v?lit peste acest sanctuar plin de c?r?i, obiecte de art?, documente ?i manuscrise rarisime ?i au jefuit tot, tot, f?r? ca nimeni s? mai fac? vreo cercetare. Se auzea c? Prim?ria Capitalei ?i Uniunea Scriitorilor Români vor pune o plac? comemorativ? pe aceast? cas? care a fost de o importan?? deosebit? pentru cultura româneasc?, o semnifica?ie simbolic?, spiritual?. Înc? nu am auzit s? fi ap?rut acolo vreo asemenea inscrip?ie necesar?, dar s-a comunicat c? în Br?ila, locul unde s-a n?scut marele academician, s-a înfiin?at o cas? comemorativ?, un frumos muzeu Perpessicius, c? exist? un liceu care-i poart? numele, precum ?i un cerc de crea?ie literar? cu acest unic nume...

Omagiat de Nicolae Iorga, George C?linescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu ?i al?ii, considerat drept un distins cavaler al omeniei sau o prezen?? ideatic? în sfera esteticului, Perpessicius a fost pre?uit înc? de la începutul carierei sale. „Este cuviin?a româneasc? rar? ?i cu atât mai scump?, care a câ?tigat o izbând? vie prin toat? opera lui” - spunea Liviu Rebreanu. Referindu-se la dragostea criticului pentru manuscrisele eminesciene c?rora ?i-a consacrat o parte din via??, Geo Bogza îi caracterizeaz? astfel existen?a: „T?cut?, retras?, cum nu se poate mai modest?, departe de vâlva, de pasiunile, de valurile de admiratori care îi înconjurau pe C?linescu, a fost via?a omului despre care nu ?tiu dac? a cunoscut timp de decenii ?i alt itinerar decât acele dintre locuin?a sa ?i l?zile în care se aflau cele mai emo?ionante manuscrise l?sate de un român”.
În omul ?i scriitorul Perpessicius se întrupa noble?ea în formele ei cele mai spirituale, conturând o personalitate seduc?toare, cu un profil de distinct? perfec?iune moral?, rev?rsând asupra confra?ilor de litere, asupra prietenilor s?i atât omenia caracteristic româneasc?, în manifest?rile ei cele mai des?vâr?ite, cât ?i în?elepciunea c?rturarului de vast? perspectiv? ?i profund? sensibilitate artistic?.