proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Privesc pe masa din bibliotec? obiectele împr??tiate, le dezbrac de denumiri ?i le reclam utilitatea, dumirindu-le rostul prin reg?sirea unor gînduri ?i emo?ii din povestea veche a fiec?ruia. Sunt contemporan vremurilor acestora, în care a avea e mai important decît a fi, încît m? întreb ce anume sunt eu, din ceea ce am. Dar din ceea ce nu am? Posed nu neap?rat obiectele cît mai ales imaginea lor. Formelor pe care le pot distinge în clar pip?indu-le, le apar?ine ?i certitudinea c? ele se supun posesiei mele, f?r? îndoial?, din moment ce înc? mai sunt la mine pe birou. Este primul raport pe care îl au aceste obiecte cu timpul. Eu le am, le strîng laolalt?, ca într-o trud? de a le p?stra în grani?a mîinilor f?cute cerc. Aleg de pe mas? obiectul de care m? simt cel mai atras pentru aceast? inten?ie de a r?spunde la întrebare. O fotografie. Obiectul astfel ales devine o reflexie a sa în propria-mi gîndire, semn c? îi pot atribui în raport cu mine însumi semnifica?ii anume, dar sensul s?u r?mîne acela de a desface în?elesul unui paradox pe care tocmai m? preg?team s? nu îl mai în?eleg. Ating fotografia ?i ea devine un timp semn de carte, ornament pentru cana de cafea, zebr?-origami, obstacol pentru secundarul ceasului, instala?ie cu complexe, zeitate sau pur ?i simplu un ghemotoc de cuvinte.

Existînd în jurul meu, lucrurile ajung introiectiv s? m? ancoreze în materialitatea lumii, s? m? despiritualizeze prin devierea continu? a aten?iei c?tre suprafa??, sau s? m? coaguleze într-o tr?ire mai înalt? atunci cînd încerc s? privesc dincoace de ele, alc?tuirea, devenind prelungirea reflexiv? a diferitelor p?r?i ale corpului meu, fiecare dup? utilitate ?i func?ie, conferindu-mi o anumit? textur? personal? imaginii de sine, în raportarea ei la ceea ce eu numesc realitate. Mereu mi-am spus c? o aglomerare mare de obiecte abate aten?ia de la singura realitate care m? desconspir? f?r? s? m? consume, de la mine însumi, de aceea prefer s? m? înconjor de un num?r cît mai mic de fleacuri.

Observînd modul în care interac?ionez cu ele remarc tendin?a de a poseda ?i admira obiectele care îmi plac, pe care le consider utile; lep?d ?i detest lucrurile neatr?g?toare, l?udate, neutilizabile. P?strez cu prec?dere ceea ce în?eleg. M? surprind îns? uneori pre?uind de dragul experimentului obiecte sau idei dup? criterii induse de modele sezoniere. Involuntar fenomenul se întîmpl? cu to?i consumi?tii. Propriul sistem de valori este expus astfel ierarhiz?rii din exterior. Las loc unor criterii de valorizare ale altcuiva, depersonalizîndu-m?, înstr?inîndu-m? de esen?a mea pîn? cînd nu mai concep s? fiu diferit în mod explicit, pentru a nu leza conven?ionalul în gramatica sa. A fi personal în act, dincolo de recunoa?terea teoretic? a unicit??ii ?i irepetabilit??ii tale ca persoan?, f?r? s? treci prin supliciul etichet?rii ?i f?r? s? ofensezi continuu prin supraexpunere presupune o asumare din start a marginaliz?rii, o autosituare pe conturul clopotului. S? fii onest, nu corect, s? î?i asumi verticalitatea moral? ?i încrederea în valoarea proprie presupune curaj. Huiduiala are o înc?rc?tur? afectiv? mai mare decît satisfac?ia a?ez?rii în tine însu?i. Blocînd consumarea nevoii de a fi recunoscut, de a fi confirmat de ceilal?i – blamul celorlal?i atrage blazarea, el devine un mijloc de manipulare a gusturilor într-o direc?ie consumist? în care tu taci pentru c? e?ti ocupat cu înghi?itul. Ajung atunci s? nu mai cred în importan?a valorii mele, nu o mai ap?r, nu o mai exprim. Adorm într-o permanent? a?teptare pe burt? a ?tirilor despre ce mai e la mod?, despre ce pot s? fiu avînd, anulîndu-m? ca personalitate, r?mînînd un individ, eventual o persoan?. Devin un corp cu buletin de identitate. Renun?înd la credin?ele ?i valorile intrinseci sfîr?esc prin a împrumuta criterii de filtrare ?i de asimilare a c?ror func?ie este supra-compensarea acestei pierderi-renun??ri: invidia lacom? pentru ce are cel?lalt atunci cînd vizibilitatea sa e dat? de ceea ce posed? (are deci este!), cufundarea în gloria idolului prin achizi?ionarea lucrurilor girate de acesta, impostura prin furtul blazonului, imita?ia f?r? discern?mînt de dragul conform?rii, negarea-distrugerea imaginii celuilalt, prin atacarea deliberat? a însemnelor ce-i confer? recunoa?tere. Din aceast? perspectiv?, moartea caprei vecinului are ca finalitate o deposedare a lui de ceea ce suntem în stare s? g?sim mai interesant, uciderea fiind coresponden?a în act a incapacit??ii temporare a tîlharului din noi de a vedea dincolo de defulare, capra; dincolo de animal, pozi?ia; dincolo de acceptarea hedonist? a resemn?rii, universalitatea ei în sistemul de valori al spa?iului nostru.

F?r? s? se reg?seasc? oglindite în propriul sistem de valori devenind prin aceasta ancorele interiorit??ii noastre, f?r? s? îmi apar?in? în vreun fel, obiectele nu ar deveni niciodat? purt?toare de mesaj ?i nu le-a? sim?i astfel niciodat? lipsa, nu le-a? regreta pierderea. E singurul mod în care în?eleg posesia. Odat? surprinse în rostul lor experien?ial ele devin metaobiecte, simboluri, le îmbog??esc semnifica?ia dar le iau capacitatea de a m? mai surprinde, de a m? troieni, de a m? poseda prin ceea ce sunt ele însele; m? exprim? ?i m? oglindesc prin con?inutul ideatic cu care le investesc, devin vehicule ale culturii, oricît de m?runte par a fi culturile obiectivate astfel la o prim? vedere.

Cum pot s? pierd ce nu am, gîndindu-m? la fiin?ele dragi din jur, gîndindu-m? la ce iubesc, deviaz? în ce pot avea, ce cap?t ?i ce nu atunci cînd iubesc? Pot fi puse emo?iile superioare ?i instinctul propriet??ii în aceea?i propozi?ie? Poate fi alteregoul meu un obiect supus posesiei? Spun c? am ceva atunci cînd îmi dau seama de ceea ce intr? într-un raport de existen??-dependen??-supunere fa?? de mine, ?i asupra c?ruia pot lua decizii-incluzînd varianta distrugerii. Mi se spunea adesea în copil?rie cum s? m? port cu juc?riile altuia...un mesaj pe care mult timp nu l-am în?eles, soldat întotdeauna cu distrugerea juc?riilor, era „nu strica juc?ria, c? nu e a ta”. Mi s-a indus ideea c? atunci cînd voi avea o juc?rie a mea, voi avea voie s? o stric. ?i f?ceam adesea aceast? prob? a posesiei. Stricînd ce aveam, am realizat reversul posesiei. Pierderea. Aceast? condi?ionare ne define?te rela?ia cu obiectele înc? din copil?rie. Atunci cînd am un obiect, devin con?tient ?i de pierderea sa eventual?, a c?rei iminen?? m? define?te mai degrab? ca pe un vehicol temporar al obiectului, nu ca pe un posesor al s?u. Durata posesiei, nealterat? de exterior, e dat? de nevoia mea de a p?stra sau distruge. Uneori, atunci când nu mai simt c? un lucru îmi apar?ine, îl avariez, sau îl stric, pentru a-mi controla sau afirma posesia. Si lucrul acela îmi poate fi chiar mai drag, semnele distrugerii devenind o dovad? a apartenen?ei sale la istoria rela?iei noastre, îmbog??indu-l. Reg?sim acest? practic? de însemnare a posesiei în majoritatea rela?iilor sociale, în practicile religioase sau în modul de a comunica. Actul circumciziei în sine poveste?te acela?i lucru, circumcizia fiind în fapt o form? de mutilare, un act religios de r?mînere în legea dependen?ei, în legea p?catului, o însemnare a poporului ales, dar ?i un semn de amintire al supunerii fa?? de poruncile Lui Dumnezeu.
Atunci cînd iubesc îmi dau seama de existen?a sentimentelor mele fa?? de fiin?a iubit?. Pot spune c? posed sentimentul de dragoste, care în parte îmi apar?ine. Spunînd te iubesc afirm existen?a unei st?ri de spirit pe care mi-o atribui în aceast? leg?tura special? a mea cu tine. Pot spune c? am dragoste pentru cineva, c? posed o stare… Cum se insinueaz? totu?i ideea c? iubind î?i posezi fiin?a iubit?? Posesia celui pe care îl iubesti poate fi înlocuit? cu ideea de apartenten??, de posedare, de locuire în interior, prin punerea împreun?, prin comuniunea într-un sentiment, printr-o prietenie într-o idee. Sim?i c? cel pe care îl iube?ti î?i apar?ine întrucîtva prin faptul c? îl cuno?ti, c? î?i este prin asta disponibil. Atunci cînd pierzi aceast? disponibilitate, ai tendin?a de a afirma c? o pierzi pe respectiva persoan?. Ea înceteaz? s? mai existe pentru tine fizic, dar tr?irea ei continu?, ?i pentru a reduce conflictul produs de acest joc al prezen?ei-dispari?iei, ne dorim ca persoana s? fie din nou disponibil?. Apare travaliul de doliu, încercarea de acceptare a desp?r?irii, cînd ajungi la concluzia c? pierderea e irecuperabil?. Proba c? este a?a se întîmpl? atunci cînd sentimentele dispar, cînd nu mai iube?ti. Nu mai ai dragoste pentru cineva, persoana nu mai e a ta, sunte?i str?ini, iubita devine o ex?, acest termen invocînd înstr?inarea, lipsa oric?rui raport de posesie în momentul prezent. De unde atunci ideea de pierdere, de unde suferin?a de dup? dragoste, cea care ajunge s? sperie atît de mult încît sfîr?e?te s? îndrepte spre sex actualele tipuri de rela?ionare?

Avem certitudinea posesiei fie atunci cînd ne apar?in lucrurile ca atare, în acord cu conven?iile unei comunit??ii umane ce definesc ?i reglementeaz? proprietatea, fie reprezent?ri ale acestora, ca act de con?tientizare a apartenen?ei imaginii obiectului perceput cîndva, la propria gîndire. Spunem c? avem idee despre ceva cunoscut în mod direct sau anticipat, c? avem habar. Ne afirm?m raportarea noastr? la realitate, con?ientizînd raportul dintre realitatea ca reprezentare ?i realitatea exterioar?, dintre partitur? ?i muzic?, dintre lucrul pentru mine ?i lucrul în sine. Partitura nu cînt?, harta nu este teritoriul. Spunînd c? am harta nu înseamn? c? în mod necesar am teritoriul.

Exist? situa?ii în care ne putem raporta reprezentarea lucrului la lucrul posedat încurcînd identit??ile; ceea ce g?sim relevant despre un obiect nu este echivalentul obiectului, ci obiectul extras de noi din obiectul real în încercarea de a-l cunoa?te. Numai în interiorul acestei confuzii dintre posesia reprezent?rii-ca imagine personal semnificativ? ?i posesia obiectul real po?i pierde ceea ce nu ai, atunci cînd imaginea mintal? a obiectului, nesus?inut? afectiv ?i neacoperit? ac?ional-în cazul iubirii, dispare. Uitarea ne ajut? s? pierdem îns??i ideea a ceea ce nu avem în realitate, punîndu-ne la ad?post de acest conflict.

Proiectez cu o logic? neconven?ional?, a inimii, în care principiile noncontradic?iei ?i al identit??ii devin un balast, ideea de posesie a sentimentului asupra obiectului s?u declan?ator, sfîr?ind prin a crede c? posed în fapt obiectul, nicidecum reflexia sa emo?ional?. Poezia dragostei, v?zut? ca însumare esen?ializatoare a atributelor fiin?ei iubite, e orientat? spre iubit(?) din dorin?a de a-mi descoperi miezul, de a mi se descoperi la rîndul lui într-o d?ruire de sine des?vîr?it?. Aceasta este ultima hain? pe care o dezbrac,ceea ce aveam pe inim?, înainte de m? sim?i împlinit, d?ruindu-m?. Exprimînd imaginea ?i reflexiile ei, o obiectivez prin împ?r?irea cu cel?lalt, Eros, filia, agape.

Iluzia posed?rii persoanei iubite se poate produce ?i datorit? impresiei de posedarea a unui obiect, transferat? asupra unei persone. Fenomenul de reprezentare a tr?irii posesiei unui obiect se poate reflecta asupra rela?iei dintre mine ?i cel pe care îl iubesc. Con?tientizez ceva ce intr? în leg?tura cu mine, aflat în proximitatea mea. Am ceva în masura în care în?eleg acel ceva. Posesia ca ?i con?tientizare ?i în?elegere a ceva care intr? în contact sau aflat în apropiere cu mine. Spa?iu timp intensitate, calitate, vitez?, natur?, context...factori care poten?eaz? interinfluen?area emo?ie-con?tientizarea apartinatorului. Am tendin?a s? numesc al meu ceva aflat în apropierea mea, intim legat de mine, fiin?ial: cu cît e mai aproape situat de în?elegerea ?i con?tiin?a mea, cu atît e mai al meu. Felul în care avem ?i pierdem, iubim sau suferim este influen?at de modul în care inv???m s? ne exprim?m emo?iile. Modul în care reproducem declara?ii de dragoste orienteaz? de fapt perceptia asupra dragostei. De aceea declara?iile de dragoste pot avea valoare diagnostic? în eviden?ierea tipului de ata?ament, de leg?tura creat? între partenerii unui cuplu, în vederea optimiz?rii cuplului sau a vindec?rii depresiilor ce-i succed. Con?tientizarea ?i împ?rt??irea sentimentelor de dragoste îmi ofer? impresia posesiei. Iubita mea este a mea. Îmi apar?ine prin raportarea la mine.

Afirmîndu-mi dragostea nu îmi exprim posesia. Iubirea nu poseda, ci ocroteste, înfrumuseteaz?, conserv?, îmbog??e?te. ... Iubire si posesie...dou? raport?ri pe care dac? le confunzi în acel?i context te condamni la triste?e. S? te eliberezi de ceea ce iube?ti ca ?i cînd iubirea te-ar face prizonier...s? te eliberezi de starea de iubire în?eleas? ca...dependen??...s? iube?ti independent dar fidel...asta înseamn? s? iube?ti d?ruindu-te aceluia?i om, f?r? teama de a plictisi. Doar a?a eliberarea de ceea ce ai mai scump, te adapteaz? la o eventuala pierdere, ideea posed?rii c?p?tînd sens pentru c? nu mai posezi ceea ce deja daruie?ti persoanei iubite dar fiindu-?i acceptat darul, îl recuno?ti ca apartinindu-?i prin posesorul s?u...?i de fapt cum altfel apare mecanismul ?sta al fricii de abandon...dac? nu atunci cînd acumulezi f?r? s? dai în schimb ceva...din ...teama de a te pierde...? D?ruind din dragoste pierzi dar pierderea nu mai con?ine acea înc?rc?tur? tragic? a doliului, întîlnit? în pierderile irecuperabile. Consta?i îns? c? ceea ce d?ruie?ti devine irecuperabil atunci cind identifici darul cu persoana c?reia I te d?ruie?ti, odat? cu disparitia ei. Reg?sirea ei reprezint? o reg?sire personal? apoi o îmbog??ire ?i împlinire a fericirii. Lipsirea iubirii de ideea de posesie, vazut? ca durabilitate a rela?iei, m? sperie. A?a pot s? pierd ce nu am. Prefer s? g?sesc continuu ceea ce nu pierd. Dragoste. Acolo unde începe dragostea, orice paradox înceteaz?. Omul nu mai este o fiin?? distras? de paradoxuri ci una care urmeaz? calea cea mai potrivit?, reîntoars? la sensurile ?i idealurile sale existen?iale, a?a cum le-a l?sat Dumnezeu, în toate ipostazele sale; adic? o fiin?? ortodox?, aflat? pe o cale dreapt?.