proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Adeseori, aparenta lips? de însemn?tate a cuvintelor sfâr?e?te prin a ne induce un determinism fatal: desconsiderarea ideilor înse?i pe care acestea le articuleaz?; proces amplificat, am putea spune, chiar de o anumit? incon?tien?? a cititorului care, în virtutea obi?nuin?ei, tinde a ignora faptul c? tocmai ideile, mai degrab? decât materia, exercit? asupra individului ?i ra?iunii sale o domina?ie cu mult mai puternic? ?i amenin??toare cu cât este mai subtil? ?i incontrolabil?. Pretutindeni în jurul nostru, cuvintele ?i, dimpreun? cu acestea, ideile, angrenate în mi?carea lor haotic?, ame?itoare, contureaz? o a doua realitate – fascinant? în egal? m?sur? –, niciodat? static? sau reversibil?, care se suprapune, cumva, peste cea material? fiind doar în aparen?? subordonat? ei. S-ar putea afirma c? realitatea material?, deoarece o cunoa?tem într-un mod nemijlocit, este cu mult mai accesibil? ?i, totodat?, inteligibil? decât ar putea fi vreodat? universul cuvintelor, al ideilor. Materia, în dinamica ei perpetu?, v?de?te o anumit? ordine ?i linearitate specific?, oferind astfel posibilitatea decript?rii unor legi fizice mai mult sau mai pu?in precise, universal valabile, care nu se aseam?n? nicidecum cu cele care guverneaz? ideile. „Ideile plutesc în aer, dar plutesc neap?rat dup? ni?te legi: ideile tr?iesc ?i se r?spândesc dup? ni?te legi pe care noi le sesiz?m cu mare dificultate (...).” (1)
În acest univers conceptual al ideilor, «realitatea» este constant supus? transform?rilor, reinterpret?rilor ?i reordon?rii valorice, mi?c?ri cauzate de anumi?i factori care r?mân, de cele mai multe ori, insesizabili, neinteligibili, eludând orice încercare de a-i încadra în tipare statornice, frizând ira?ionalul. Un exemplu deosebit de relevant, ce ilustreaz? tocmai aceast? capacitate de reconversie treptat? a unui concept sau idei pân? în punctul în care con?inutul rezultat ajunge chiar opusul celui ini?ial – o muta?ie remarcabil? –, este episodul, poate mai pu?in cunoscut, al mor?ii Hypatiei (anul 415 e.n.), care ar fi fost, f?r? îndoial?, dat uit?rii dac? de uciderea abominabil? a acestei femei nu ar fi fost vinova?i tocmai ni?te cre?tini. Se spune c? ea ar fi fost „«smuls? din tr?sura ei, dezbr?cat? la piele, târât? pân? la biseric? ?i c?s?pit? de Petru Lectorul ?i de o ciurt? de fanatici turba?i ?i nemilo?i: carnea i-a fost r?zuit? de pe oase cu cochilii de scoic? ascu?ite, iar membrele ei tremur?toare au fost azvârlite în foc»” (2). Se mai precizeaz? apoi faptul c? „«desf??urarea anchetei ?i pedepsirea f?pta?ilor au fost oprite cu ajutorul unor plocoane potrivite.»” (3)
Evaluând în prezent acest tulbur?tor episod istoric, cu greu am putea ajunge la o concluzie exact? asupra a ceea ce i-a determinat pe indivizii cu pricina, îndoctrina?i tocmai cu înv???turile Noului Tesament – prin urmare, cre?tini –, s? înf?ptuiasc? o asemenea barbarie c?reia, cu sigura??, nu i s-ar putea oferi nicio justificare ra?ional?. Mai mult decât atât, Biblia îns??i nu con?ine niciun enun? din care s-ar putea, cumva, deduce – pe c?i ra?ionale – c? p?gânii ar trebui omorâ?i cu atâta s?lb?ticie, ceea ce ne îndrept??e?te s? credem c? acei cre?tini, doar în virtutea propriei ra?iuni – independent de înv???turile biblice –, au conchis c? o asemenea crim? este nu numai îndrept??it?, ci ?i necesar?, de vreme ce au dus-o la îndeplinire cu atâta zel. Întrebarea, în acest caz, este urm?toarea: În urma c?ror transform?ri conceptuale, susceptibile de a fi rodul unei ra?iuni normale, enun?ul „S? iube?ti pe aproapele t?u ca pe tine însu?i.” (Marcu, Cap. 12-31) ar putea fi deformat pân? într-atât încât s? devin? o condi?ionare suficient? pentru a-l ucide pe un p?gân? Demn de subliniat este faptul c?, în gândirea acelor cre?tini, cele dou? concepte implicate – iubirea aproapelui ?i suprimarea p?gânilor – pot coexista f?r? a se exclude. În ceea ce prive?te moartea Hypatiei, avem o singur? certitudine: înv???turile biblice nu au fost suficiente pentru a împiedica o astfel de crim?; dimpotriv?, am putea considera c?, într-o anumit? m?sur?, chiar acestea au provocat-o. Prin urmare, lectura biblic? a fost, în acest caz, cu siguran??, una e?uat? – preceptele în chestiune, departe de a-l angaja pe cititor într-o experien?? a edific?rii, au fost denaturate în cel mai bizar mod posibil datorit?, poate, unei defectuoase interpret?ri; urm?rile recept?rii deficitare fiind dintre cele mai nefericite. Oare Mântuitorul Însu?i, înv??ându-i pe oameni s?-i iubeasc? ?i pe potrivnicii lor, ?i-ar fi putut închipui vreodat? c? înv???ceii Lui vor sfâr?i prin a-i omorî? Cu siguran?? c? nu. Tocmai de aceea putem afirma c? universul cuvintelor, al ideilor r?mâne o realitate ce pare s? desfid? principiile elementare ale ra?iunii, dovedindu-se a fi, întotdeauna, incontrolabil ?i instabil, imprevizibil.
În cazul cuvintelor ?i ideilor care compun ?i dau consisten?? unui text literar, pe lâng? aceast? condi?ie a impreciziei semantice, a deform?rilor inevitabile ale sensului, se adaug? înc? un factor care adânce?te confuzia: literaritatea. Aceasta – literaritatea – se dovede?te a fi un concept cu atât mai neclar cu cât, în termenii anumitor cercet?tori, este definit? tocmai ca devia?ie lingvistic?, articulându-se, în urma unor diferen?e specifice de expresie – estetice –, pe fondul comunic?rii obi?nuite, ea îns??i un proces destul de problematic. Pe lâng? aceasta, literaritatea se mai remarc? ?i prin faptul c? devia?ia lingvistico-estetic? pe care o presupune se afl? angajat?, la rândul ei, într-un proces evolutiv, deoarece ea „nu se deosebe?te doar de norma cotidian? sincron?, ci ?i de o norm? poetic? a precursorilor” (4) pe care ea, „ca devia?ie de la devia?ie” (5) o înlocuie?te sistematic în virtutea unei perpetue progresii.
În acest proces, critica – discursul secundar al crea?iei literare – reflect? progresul treptat al literarit??ii, încercând, uneori, s? identifice ?i s? explice tocmai acei factori care au provocat fiecare transformare estetic?; multe dintre textele c?rora li se atribuia în trecut un caracter inovator sunt considerate banale în prezent, iar cele de ast?zi ar fi trecut drept inep?ii în rela?ie cu sistemele critice deja consumate. De pild?, imoralitatea care le era atribuit?, cu mai bine de un secol în urm?, textelor lui Caragiale stârne?te o oarecare confuzie printre cititorii zilelor noastre, deoarece, în opera acestui scriitor, exceptând ironiile ustur?toare, nu poate fi identificat niciun episod indecent care ar putea s? indispun? ?i nicidecum o scen? erotic?. Din aceasta am putea conchide c? literatura evolueaz?, cumva, c?tre o tot mai accentuat? lips? de moralitate, pân? când se va elibera cu totul de limit?rile impuse de un astfel de concept perimat. Totodat?, este dificil de anticipat rezultatul acestei direc?ii; probabil c?, peste un secol de acum, se va putea scrie orice ?i oricum sub ad?postul etichetei de literatur?.
Astfel, contemporanii lui Caragiale, care ro?eau citindu-i textele, apar în pragul secolului XXI drept o specie bizar?; acel Duiliu Zamfirescu de odinioar?, care, citind nuvela „O f?clie de Pa?te”, î?i sim?ea „mu?chii obrazului strâmba?i de dezgust” (6), nu poate decât s? ne uimeasc? prin sensibilitatea sa estetic? excesiv?. Demersul critic prin care astfel de opinii î?i g?seau o justificare a devenit necorespunz?tor în raport cu exigen?ele (?!) prezentului.
Remarcabil? este ?i relatarea unui cronicar al Nop?ii furtunoase, care, între altele, face urm?toarea men?iune: „Am v?zut printre doamnele ce str?luceau în loje c? multe ascundeau gentila-le figur? cu evantaliurile ce mânuiesc a?a frumos.” (7) Jena – un sentiment de mult uitat pe care publicul progresist, în virtutea înaltei sale concep?ii estetice, caut? s?-l evite. Îns?, fa?? de piesa în chestiune, reac?ia este totu?i exagerat?.
Transgresând tiparele criticii, atât literaritatea cât ?i ira?ionalul, absurdul comunic?rii ating o culme a rafinamentului în opera caragialian?, articulând un stil inimitabil, pe care anumi?i cercet?tori îl situeaz? în rândul precursorilor lui Eugen Ionescu. Dar cititorii nu par a fi familiariza?i decât cu latura superficial? – comic? – a literaturii acestui scriitor, nereu?ind s? asimileze profunzimile sale, care se dovedesc a fi nu tocmai comice; de unde rezult? ?i binecunoscuta prejudecat? sesizat? de Nicolae Manolescu: „unde nu e comic, Caragiale nu e Caragiale.” (8)
Îns? Caragiale este Caragiale tocmai pentru c? nu a fost doar comic.
La antipodul formei comune de receptare, constant supus? anumitor limit?ri, se situeaz? opinia, întrucâtva singular? – nu ?i neîntemeiat? –, a lui Mircea Iorgulescu, care remarc? o anumit? anxietate ce persist? în substratul acestor „comic?rii”, în aparen?? cât se poate de inocente: „(...) în lumea lui Caragiale e?ti ispitit la tot pasul s? râzi în hohote, râde ?i ea, dar la r?d?cina râsului se afl? spaima. Râzi, râzi, râzi, ?i dintr-o dat?, vorba unui personaj de acolo, «te-apuc? groaza, mon?er, groaza!»” (9). Observa?ia este cât se poate de pertinent?; în ansamblul ei, opera caragialian?, satiric? prin excelen??, are o singur? inten?ie, ra?iune pe care scriitorul o urm?re?te neab?tut, nu alta decât a criticii burgheziei decadente din acea perioad? – elementul comic este, într-o anumit? m?sur?, secundar, fiind doar mijlocul prin care scriitorul î?i realizeaz?, de fapt, critica. Râsul dizolvant al lui Caragiale poate fi considerat drept o reac?ie în fa?a unei societ??i diforme, una care nu putea nicidecum s? primeasc? aceste critici râzând. A?adar, Caragiale, asumându-?i o atitudine deloc îng?duitoare fa?? de moravurile vremii – deoarece concesiile compromit –, a devenit, în scurt timp, un scriitor, cumva, paradoxal ?i, desigur, controversat. Îl putem numi paradoxal, datorit? faptului c? operele sale, de?i valoroase, nu au primit niciodat? recunoa?terea oficial? care li se cuvenea – rezisten?a pe care mediul academic i-a opus-o constant a fost, f?r? nicio îndoial?, covâr?itoare.
Cea mai energic? ?i just? consemnare, care concentreaz? într-o formul? unic?, de un impact remarcabil, întregul proces de marginalizare îndreptat împotriva marelui dramaturg, îi apar?ine criticului literar independent ?erban Cioculescu: „Trebuie subliniat îns? cu toat? t?ria c? numai moartea lui Caragiale a înl?turat toate piedicile, pentru a-l a?eza cu toate onorurile în panteonul literaturii na?ionale.” (10) Departe de a fi o exagerare, enun?ul de fa?? reflect? adev?rul istoric care nu poate fi contestat, date care nu suport? o interpretare abuziv?: la 14 aprilie 1891 are loc „memorabila” ?edin?? a Academiei unde, în pofida ap?r?rii lui Iacob Negruzzi – singurul care l-a sus?inut (!) –, lucr?rile propuse, Comediile ?i drama N?pasta, primesc votul defavorabil al lui B. P. Hasdeu, G. Sion ?i Dimitrie A. Sturdza, iar astfel, din considerente mai mult politice decât literare, lui Caragiale i se refuz? premiul I. Heliade R?dulescu. Voturile exprim? rezisten?a în bloc a juriului: 20 contra ?i doar 3 pentru. Adversarii Junimii, printre care se num?ra ?i B. P. Hasdeu, nu puteau s? nu profite de aceast? oportunitate pentru a lovi în prestigioasa grupare literar?, g?sind, totodat?, o cale susceptibil? de a câ?tiga adeziunea, simpatia opiniei publice, imputând crea?iilor dramaturgului imoralitatea ?i lipsa de patriotism – operele în chestiune ar fi fost compromise de necunoa?terea specificului na?ional, care lui Caragiale i-ar fi r?mas inaccesibil. În prezent, o astfel de critic? s-a dovedit a fi cu totul neîntemeiat?. Mai mult decât atât, specificul na?ional al românilor – deja renumi?i pentru oportunismul ?i flexibilitatea lor – trecea, în epoc?, drept o calitate într-atât de ambigu? ?i deloc m?gulitoare, încât îl îndrept??ise pe cancelarul german Otto von Bismarck s? afirme: „Românii nu sunt o na?iune, ci o profesie” (11), recomandând, cu t?rie, pentru înf?ptuirea progresului acestei societ??i, „nu construc?ia de c?i ferate, ci folosirea biciului”. (12) A?adar, o na?iune suficient de dec?zut?, încât s? i se indice folosirea biciului ca unic mijloc al edific?rii, nu avea cum s? poat? fi coborât? mai jos de atât prin comediile domnului Caragiale. Îns? niciun academician cu „ambi?” nu s-ar fi ar?tat dispus s? recunoasc? acest lucru, ci ar fi v?zut o solu?ie mult mai potrivit? în combaterea unor opere care reflectau totu?i o realitate.
Unsprezece ani mai târziu, la data de 23 martie 1902 (1901?), istoria avea s? se repete: Academia respinge volumul Momente al scriitorului, propus de Dimitrie C. Ol?nescu (Ascanio) pentru premiul N?sturel Her?scu. Este, într-adev?r, remarcabil?, prin persisten?a sa, ostilitatea membrilor Academiei (!); de?i cele dou? legitime solicit?ri sunt desp?r?ite de o perioad? de timp pe care am putea s? o consider?m suficient? pentru dezamorsarea acestui conflict, marele dramaturg r?mâne în continuare un scriitor „?inut la carantin?”. Cumulând astfel dou? refuzuri vehemente, la data de 14 martie 1905, Caragiale se va stabili definitiv la Berlin. Nimic nu l-ar mai fi putut re?ine în ?ar?. Nu mult dup? aceea, pe meleaguri str?ine, în vara anului 1912, scriitorul va înceta din via??.
Numai timpul va fi acel judec?tor impar?ial care va dezv?lui, treptat, decadentismul unei societ??i ce încerca s?-?i ascund? diformit??ile suprimând constant orice critic? – ?i ar fi avut, într-adev?r, nevoie de critic? (!), deoarece, în periodicele vremii, printre altele, se reg?sesc statistici impresionante: ziarul Na?iunea, al lui Dumitru Br?tianu, estima c? popula?ia analfabet? a ??rii ar fi reprezentat un procent de 94% (13) din totalul num?rului de locuitori. Referitor la aceste discrepan?e enorme între categoriile sociale, istoricul Florin Constantiniu noteaz? urm?toarele: „Fractura dintre elite ?i mase e atât de profund?, încât ele apar ca dou? lumi între care comunicarea autentic? e practic inexistent?.” (14) Îns? faptul nu este întru totul surprinz?tor – precedentul istoric exist?. Pentru a vedea ruinele dintre care s-a ridicat a?a-zisa burghezie din a doua jum?tate a secolului XIX ?i începutul secolului XX – cea care face obiectul literaturii lui Caragiale – este necesar s? privim c?tre însemn?rile unui mare c?rturar, boierul Dinicu Golescu, care, într-o manier? deosebit de plastic?, expresiv?, surprinde situa?ia ??r?nimii – popula?ia majoritar? – din perioada cuprins? între 1824-1826. Pentru o mai bun? în?elegere, amintim faptul c? marele dramaturg s-a n?scut în anul 1852, la o distan?? de numai 26 de ani (!) fa?? de cele relatate: „O! s? cutremur? mintea omului, când î?i va aduce aminte c? f?ptura dumnezeirii, omenirea, fra?ii no?trii, au fost câte zece a?ternu?i pe p?mânt, cu ochii în soare ?i o bârn? mare ?i grea pus? pe pântecile lor, ca mu?cându-i mu?tele ?i tân?arii, nici s? poat? a se feri.” (15) Distinsul c?rturar, o excep?ie în ceea ce prive?te sinceritatea în peisajul culturii noastre, din fericire, nu cru?? niciun detaliu, dorind conservarea adev?rului istoric: „Aceste nedrepte urm?ri ?i nepomenite peste tot p?mântul i-au adus pe tic?lo?ii l?cuitori întru a?a stare, încât întrând cineva? într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biseric?, nici cas?, nici grajd împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vac?, nici oaie, nici pas?re, nici p?tul cu s?m?n?turile omului pentru hrana familii lui, ?i, în scurt, nimic?; ci numai ni?te od?i în p?mânt, ce le zic bordeie, unde intrând cineva?, nu are a vedea alt decât o gaur? numai în p?mânt, încât poate înc?pea cu nevasta ?i cu copiii împrejurul vetrii, ?i un co? de nuiele scos afar? din fa?a p?mântului ?i lipit cu baleg?.” (16)
Situa?ia ap?s?toare a ??r?nimii, desigur, persist?. În anul 1907, dup? încheierea serb?rilor fastuoase ale jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol, „nea?teptat? ca ?i un seism” (17), izbucne?te marea r?scoal? ce avea s? cuprind? întreagul teritoriu al ??rii, concentrându-se mai cu seam? în Muntenia ?i Oltenia. Din p?cate, în ceea ce prive?te situa?ia ??ranilor, urm?rile r?scoalei – sângeros reprimat? – au fost neînsemnate; limitarea temporar? a exploat?rii nu poate fi considerat? nicidecum o îmbun?t??ire semnificativ?. Ulterior, „mo?ierii ?i arenda?ii, reîntor?i la conacele lor, au schingiuit sau au ucis cu propriile mâini pe fo?tii r?scula?i.” (18) Num?rul victimelor se apreciaz? a fi de ordinul miilor. În astfel de împrejur?ri, consolidarea socialismului concomitent cu ascensiunea ulterioar? teoriei marxiste nu constituie nicidecum o surpriz? – totul p?rea s? o confirme, iar, în contrast cu aceasta, revendic?rile burgheziei, care c?uta s? ofere, cumva, o minim? legitimitate acestor atrocit??i, erau o minciun?. Burghezia, noteaz? Karl Marx, „a pus în locul exploat?rii voalate de iluzii religioase ?i politice, exploatarea deschis?, neru?inat?, direct? ?i brutal?.” (19) Tocmai din aceast? pricin? burghezul – o prezen?? de dat? recent? pe scena istoriei fostelor principate – devenise, în epoc?, un individ paradoxal, suspus unor constrângeri ireductibile: necesitatea de a avea o moral? care s?-i justifice ac?iunile, pe care, apoi, sistematic, o înc?lca.
În momentul desf??ur?rii acestor tulbur?toare evenimente, Caragiale se afla la Berlin. Dar, în pofida distan?ei, scriitorul nu va r?mâne nicidecum indiferent fa?? de problemele din ?ar?, ci va publica unul dintre cele mai cunoscute articole ale sale: „1907. Din prim?var? pân?-n toamn?”. Succesul va fi enorm – 13 000 de exemplare vândute. Critica virulent? adresat? partidelor politice, conservator ?i liberal deopotriv? – de fapt, a „fac?iunilor”, fiecare având nu partizani, ci „clientel?” –, atinge o intensitate rar întâlnit?. Dinamica lor, observ? Caragiale, este, de regul?, urm?toarea: „Una st? la putere ?i se hr?ne?te: alta a?teapt? fl?mânzind în opozi?ie. Când cei hr?ni?i au devenit impoten?i prin nutrire excesiv?, iar cei fl?mânzi au ajuns la complet? famin?, încep turbur?rile de strad?…” (20)
Din melanjul atipic dintre elementele vechii societ??i agrare ?i cele ale unui capitalism incipient – de import –, rezultase aceast? burghezie, cumva, inoportun?, n?scut? prematur ?i, prin urmare, ineficient?, care, în lipsa unei industrii na?ionale, nu avea alt? cale pentru a-?i asigura autonomia economic? decât prin exploatarea claselor inferioare, impunând o fiscalitate excesiv?. În acest context, literatura lui Caragiale se înscrie pe o pozi?ie reac?ionar?, f?r? posibilitatea de a fi asimilat? socialismului ori marxismului, de?i exist? o anumit? convergen?? a criticelor orientate constant înspre mediul burghez. Tocmai materialismul, spre care î?i îndreapt? Caragiale insistent sarcasmele, constituie un astfel de exemplu. La rândul s?u, Karl Marx va nota, în aceea?i manier? cinic?, în Manifestul Partidului Comunist: „Pe ce se întemeiaz? familia de ast?zi, familia burghez?? Pe capital, pe câ?tigul privat.” (21) Prima traducere a acestei istorice publica?ii urma s? apar? abia în anul 1892 la Ia?i. Dar stafia comunismului înc? nu penetrase cercurile superioare ale intelectualit??ii române aflate în retard fa?? de evenimentele europene. De?i prima publica?ie periodic? socialist? româneasc? – „Socialistul” – apare în anul 1877 la Bucure?ti, ea p?streaz? totu?i un caracter marginal.
Remarcabil? este încercarea energic? a criticului C. Dobrogeanu-Gherea, care încearc? o deturnare a operelor marelui dramaturg, pentru a-l situa în rândul partizanilor socialismului: „?i d-nul Caragiale va servi cauza noastr?, fie oricât de reac?ionar ar fi. Ne va sluji volens-nolens.” (22) Îns? condeiul acestuia este unul pe care C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a câ?tigat. Dramaturgul dezminte, cu t?rie, afinit??ile de acest gen: „Orice idee, p?rere sau sistem?, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut indiferent?. (...) Ce poate s? aib? valoare pentru mine este talentul, puterea cu care acea idee, p?rere sau sistem?, cu des?vâr?ire nule prin ele însele, se pot sus?ine ?i manifesta fa?? cu posibila mea iritare intelectual?.” (23)
Un scriitor nestatornic precum I. L. Caragiale este dificil de anexat vreunei grup?ri, indiferent de ideologia pe care aceasta ?i-o revendic?. Nici colaborarea sa la Junimea nu a fost scutit? de anumite conflicte, care vor conduce, treptat, la ruperea definitiv? – în anul 1892 – a rela?iilor cu Titu Maiorescu, gest pe care, ulterior, îl va regreta.
A?adar, din perspectiva unor astfel de ideologii, marele dramaturg nu este recuperabil, deoarece acest „proletar al condeiului” – pentru a folosi sintagma criticului ?erban Cioculescu – niciodat? nu a imprimat operelor sale un sens care ar putea fi asociat ideii luptei de clas?. Criticând burghezia, Caragiale vizeaz? defectele, superficialitatea, incultura ?i viciile, f?r? ca prin aceasta s? urm?reasc? o idealizare a ??ranului ori proletarului exploatat de o astfel de clas? parazitar? ?i incompetent?. Burghezul lui Caragiale este corupt, ineficient, imatur, incult ?i lacom, îns? niciodat? nu putem vedea în el un asupritor, un individ odios, cu toate c?, dincolo de imaginea comic? pe care autorul o proiecteaz? asupra lui, este, de fapt, cât se poate de d?un?tor. Prin urmare, literatura socialist? nu va putea g?si în Caragiale un sprijin, fiind un scriitor a c?rui oper? poate deveni incomod?, în egal? m?sur?, chiar ?i pentru acela care încearc?, zadarnic, s? o deturneze în favoarea sa.
„Înfruntarea dintre conservatori ?i liberali a reprezentat con?inutul vie?ii politice române?ti între 1866 ?i 1918” (24), afirm? istoricul F. Constantiniu, iar, dintre cele dou? grup?ri, Caragiale a preferat ramura conservatoare. Ulterior, dup? publicarea faimosului articol „1907. Din prim?var? pân?-n toamn?”, Caragiale î?i face cunoscut? inten?ia de a participa activ la via?a politic?, înregimentându-se în partidul conservator-democrat, sub conducerea lui Take Ionescu, sus?inându-l pe acesta în campania sa electoral? din 1908. Dar, cu toate acestea, „nu numai c? n-a ob?inut râvnitul loc în parlament, ci nici m?car n-a ajuns s? figureze pe listele de candida?i ale taki?tilor, care au preferat s? promoveze alte nume, pr?bu?ite demult în neantul uit?rii.” (25)
În urma lui Caragiale au r?mas doar cuvintele a?ternute în paginile operelor sale, f?r? de care literatura na?ional? ar fi fost mult mai searb?d?.

Note:

1. Feodor Mihailovici Dostoievski, Jurnal de scriitor, Edi?ia a III-a, Editura Polirom, Bucure?ti 2008, pag. 649
2, 3. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, Humanitas, Bucure?ti, 2005, pag. 383
4, 5. Heinrich F. Plett, ?tiin?a textului ?i analiza de text, Editura Univers, Bucure?ti 1983, pag. 149
6. I. L. Caragiale, Opere III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatur?, Bucure?ti 1965, pag. 615
7. I. L. Caragiale în con?tiin?a contemporanilor s?i, Editura Minerva, Bucure?ti 1990, pag. 63
8. Nicolae Manolescu, Istoria critic? a literaturii române, Editura Paralela 45, Pite?ti 2008, pag. 431
9. Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Româneasc?, 1998, pag. 11
10. ?erban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucure?ti 1987, pag. 116
11, 12. Florin Constantiniu, O istorie sincer? a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucure?ti 1997, pag. 239
13. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistic?, Editura pentru Literatur?, Bucure?ti 1965, pag. 153
14. Florin Constantiniu, O istorie sincer? a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucure?ti 1997, pag. 257
15, 16. Dinicu Golesu, Însemnare a c?l?toriei mele, Editura 100+1 Gramar, Bucure?ti 1998, pag. 83
17. Florin Constantiniu, O istorie sincer? a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucure?ti 1997, pag. 257
18. Istoria României. Compendiu, Editura Didactic? ?i Pedagogic?, Bucure?ti 1969, pag. 398
19. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucure?ti 1998, pag. 13
20. I. L. Caragiale, Politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 136
21. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, Bucure?ti 1998, pag. 28
22. I. L. Caragiale în con?tiin?a contemporanilor s?i, Editura Minerva, Bucure?ti 1990, pag. 104
23. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistic?, Editura pentru Literatur?, Bucure?ti 1965, pag. 293
24. Florin Constantiniu, O istorie sincer? a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucure?ti 1997, pag. 253
25. ?tefan Cazimir, Caragiale e cu noi!, Editura Garamond, Bucure?ti, pag. 18-19