proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Eternele vis?ri



Intuind atmosfera neasemuit de pur? a începutului de toamn? ce coborâse în peisajul str?zii, Karl deschise larg fereastra camerei sale. Cu mâinile sprijinite de pervaz, începu s? recepteze cu aviditate unduirile învior?toare din v?zduh, menite s? alunge monotonia ?i nep?sarea din timpul verii ?i trezind sentimente de nostalgie ce dau sens preocup?rilor ?i speran?elor. Adierile vântului, scuturând câte o frunz? din umbrarele dese ale plopilor ?i teilor de pe bordura aleilor, aminteau lumii un sentiment atavic. Inducea astfel sentimentul sfârsitului abunden?ei incon?tiente ?i reînvia medita?ia însingur?rii prin care, periodic, lucrurile ?i fiin?ele trebuia s? se dest?inuie asupra rostului lor acelui vame? nemilos - timpul - care respinge fastul de prisos pentru a re?ine doar esen?ele supravie?uirii…
Karl Herold, profesor de literatur? la Liceul ”?tefan Vod?” dintr-un cunoscut ora? de munte al Bucovinei, c?uta s? prind? sensurile filozofice mai profunde ale activit??ilor citadine ce se perindau pe aleile ora?ului din fa?a ferestrei sale. Soarele lumina ora?ul piezi?, str?pungând, cu razele lui aurii ramurile copacilor înal?i de undeva din spatele unor case ar?toase. Lucirile soarelui se vedeau ici-colo, printre vârfurile plopilor. Ca r?spuns la mângâierile razelor ramurile înalte, înfr??ite ale plopilor se aplecau tremur?toare în ritmul vântului coborât din cerul azuriu al toamnei.
Iat?, pân? ?i impasibilii locuitori ai acestei urbe provinciale începur? s?-?i revin? din inactivitate prin preg?tiri timpurii pentru iarn?. Câ?iva b?trâni grijulii în exces cu soarta lor începur? s? care, pe c?rucioare, co?uri ?i saci cu provizii pentru pivni?ele lor. Un geamgiu înainta ?leamp?t pe str?zi repetând gutural strig?tul lui monoton ”Geamuri! Geamuri de sticl?! Geamuri!...” Doi me?teri trecur? ciond?nindu-se în conversa?ii cu fer?straiele în spinare în drum spre vreun gospodar de la periferia ora?ului. O tr?sur? veche ?i hodorogit? trecu piezi? pia?a din fa?a cinematografului ?i opri mai încolo, la o vil?, desc?rcând scânduri ?i saci de ciment. Iat?, trecu ?i un boier într-o calea?c? spa?ioas? tras? de cai falnici, aprig struni?i, galopând r?sun?tor din ce în ce mai tare la apropiere, apoi, din ce în ce mai încet la dep?rtare, pân? s? dispar? dup? col?ul str?zii. Karl admira filosofic tot acest ritual citadin, ceremonial cât se poate de banal în fapt, dar care-l încânta într-un anume fel. La urma urmei se resemn?, nu se a?tepta la nimic nou din agita?ia de pe alei ?i str?zile acelui ora?el de munte.
?i când se preg?tea s? închid? fereastra tocmai atunci str?zile începur? s? se învioreze de un zumzet nou, de un fream?t în cre?tere care îi trezi, iar??i, interesul. Era exact ora când ie?eau elevii de la liceul ora?ului, mergând spre case grupuri-grupuri în pâlcuri vesele. În discu?iile lor Karl sim?ea o pl?cere greu de explicat, auzind fream?tul conversa?iilor dintre ei, acea rev?rsare a bucuriei vie?ii, glasuri suave ?i înfl?c?rate ale tinere?ii. În situa?ia lui de profesor, Karl recuno?tea aproape pe to?i elevii care treceau prin fa?a privirilor sale. Dar acum sentimentele sale, la vederea acestor râuri de tinere?e rev?rsate pe str?zile ora?ului, erau de o alt? natur?, copii erau parc? al?ii decât acei pe care-i vedea zilnic în clasele de liceu.
Sfâr?i prin a se cufunda într-o contemplare îndelung?, plin? de optimism reconfortant. Filozoful din el c?uta îns? sensuri noi ale acestor imagini, încerca s?-?i studieze elevii dintr-un punct de vedere original. Î?i conducea gândurile cât mai departe în timp, încerca s?-?i imagineze cum va ar?ta fiecare dintre ace?ti elevi, s? zicem peste cinci ani sau peste zece ani. Încerca s?-?i imagineze aceste guralive fete, dar nu mai pu?in guralivi b?ie?i, peste un num?r de ani, dup? ce se vor maturiza ?i î?i vor croi un rost în via??. Se amuza de?irându-i în sus, încruntându-i figurile peste vremuri, punându-i câte o musta?? virtual?, cum ar fi putut s?-?i asorteze unii dintre ei. Sau punând câte un vârf de burt? la câte un b?iat - care acum era cât se poate de firav, dar l?ud?ros, încercând s? acopere cu glasul lui pi?ig?iat discu?iile din grup. Sau câte un chip de femeie corpolent? derivând dintr-o feti?can? supl? ?i cochet? de acum, care se d? mândre?ea grupului de elevi, f?când ochiade b?ie?ilor.
Câteodat?, Karl, devenea mult mai atent ?i mai impresionat când prin fa?a lui trecea câte o domni?oar? dintre cele cu adev?rat alese. Le studia, le cânt?rea din privire, ca un estet înn?scut ce era, încercând s? le întrevad? ?ansele în lumea viitoarelor femei frumoase ale ora?ului. Era convins c? unele din ele vor decep?iona cu trecerea anilor. Dar altele, pu?ine îns?, fiin?e superioare, î?i vor p?stra fine?ea tr?s?turilor toat? via?a, vor r?mâne etern ginga?e ?i frumoase.
?tia chiar c? multe feti?e de ?coal?, care acum nu se remarcau cu nimic prin fizicul lor, fete cu figuri sfrijite, neluate în seam?, cu timpul se vor în?l?a în talie, se vor reface la chip, devenind ”dive” de o frumuse?e r?pitoare în ora?. Asta dup? ce se vor mai împlini, când î?i vor aranja coafuri maiestuoase pe cap, când î?i vor comanda rochii sclipitoare la cei mai vesti?i croitori ai ora?ului ?i când î?i vor dobândi un stil de mers care s? atrag? de îndat? privirile trec?torilor.
Când un chip al acestor tinere fete i se p?rea superb, se str?duia s? studieze dac? este cu adev?rat perfect. R?mânea, îns?, u?or dez?m?git de îndat? ce g?sea un mic cusur, neînsemnat la prima vedere. Aceast? dez?m?gire îns? îi disp?rea de îndat? ce prin fa?a sa trecea o alt? siluet? de fat? frumoas?. ”Ce bine e c? zei?a Natura nu renun?? niciodat? ?i se str?duie?te perpetuu s? creeze noi chipuri perfecte!” î?i zicea el, ca pentru sine...
Trecuse deja destul timp de când Karl admira cetele de elevi care treceau prin fa?a casei sale. Rândurile lor începur? s? se r?reasc?, când el c?zuse într-un fel de extaz, o contemplare dulce…

*

Se trezi, îns?, din acest? reverie când, la doar câ?iva pa?i în fa?a sa trecu o siluet? feminin? nespus de atr?g?toare, sprinten? ?i elegant?, îmbr?cat? într-un costum modern, c?lcând u?or, cu mult? gra?ie, pe pavajul aleii. Dar pân? ca el s? aib? timp s?-?i revin?, s?-?i g?seasc? prezen?a de spirit în fa?a acestei întâmpl?ri ca s-o întâmpine a?a cum se cuvine, ea întoarse capul spre el, îl privi scurt cu ochii ei mari ?i expresivi, îl salut? cu un zâmbet cochet, apoi continu? mersul ei gr?bit, dispârând de îndat? în mul?imea care se afla pe alee.
Pentru Karl, aceast? apari?ie diafan?, surprinz?toare, fusese ca un semnal de electrizare spiritual?, ca o revela?ie ce avu menirea s?-i schimbe cu totul ?irul gândurilor de pân? atunci. Cine s? fi fost acea fermec?toare prezen?? feminin?? Nu-?i mai aducea aminte s-o fi v?zut vreodat? prin ora?. ?i ce chip superb dar, mai ales, ce zâmbet plin de farmec!
Sim?ea c? el, cel care pân? atunci era preocupat de filozofia devenirii persoanelor, altora decât el, acum ajunsese dominat total de apari?ia aceast? extraordinar?, nea?teptat?, de acel surâs cuceritor, ame?itor chiar, care nu avea nimic comun cu experien?a de pân? atunci a sa cu privire la frumuse?ea feminin?.
”De ce mi-a zâmbit orare? î?i zicea Karl. M? cunoa?te de undeva? Este, totu?i, imposibil s-o mai fi v?zut pân? atunci ?i s? n-o recunosc!”
Dup? câteva lungi reflec?ii, prin mintea lui Karl trecu o u?oar? idee, ca o tres?rire, care-i f?cu ca inima s?-i palpite cu putere: ”Nu cumva este profesoara cea nou? de englez?, de care auzise vorbindu-se admirativ, în cancelarie, în cercul profesorilor? ?i pe care, pare-se, o z?rise ?i el odat?, în fug?, ie?ind din cancelarie ?i intrând gr?bit?, cu catalogul în mâini, într-o clas? de la parter?...
Nu avea certitudinea c? era chiar acea profesoar?, atunci era costumat? prea diferit, ca pentru ?coal?, ?i nici n-avusese timp s-o vad? mai bine.
”Orice s-ar zice, încânt?toare fat?!”, zise Karl, ca pentru sine, în timp ce închidea ferestra, ?tiind c? nu avea niciun rost s? mai urm?reasc? trec?torii de pe strad?.

*

Tulburat de acest incident sentimental Karl, - care de obicei era perfect st?pân pe destinul s?u - începu s? fie din ce în ce mai preocupat de misterul acelei prezen?e feminine nea?teptate în acest ora? de provincie. Spera s-o revad?, m?car odat?, undeva în ora?, la teatru, sau la bibliotec?. Ce mult i-ar fi pl?cut s-o reg?seasc? în postura de coleg? de cancelarie, la liceul ora?ului.
În zadar, îns?. În zilele urm?toare, cea care putea fi profesoara cea nou? de englez? nu-?i mai f?cu deloc prezen?a în liceu, nici pe strad?, de parc? ar fi plecat definitiv din ora?. Karl era mâhnit doar gândindu-se la acest? posibilitate. Prefera, îns?, s? nu gr?beasc? lucrurile, motiv pentru care nu f?cu investiga?ii cu privire la tân?ra profesoar? de englez?. Pentru Karl, ar fi fost o profanare, un atentat la bunul sim? cavaleresc orice tentativ? de investigare sistematic? cu privire la tân?ra profesoar?. Nici nu se gândi s? studieze orarul ?colii, nici s? întrebe pe cineva despre ea. Prefera ca lucrurile s? capete o dezlegare cât mai fireasc?, iar el s? a?tepte, cu emo?ie ?i pasiune, s? tr?iasc? acea suferin?? nou?, cu speran?a c?, într-o zi, a?teptarea îi va fi r?spl?tit? cu generozitate.
Dup? înc? o s?pt?mân?, pe când trecea prin Pia?a Operei, contemplând mul?imea adunat? acolo la un început de spectacol, deodat? privirea lui Karl a fost atras? de o tr?sur? elegant? ap?rut? în pia??, din care vizitiul s?ri în grab? pentru a ajuta la coborâre dou? perechi de persoane îmbr?cate cu mult fast, o pereche de persoane tinere, ?i înc? o pereche de persoane mai în vârst?.
Dar nu atât elegan?a ?i fastul tr?surii îl impresionar? pe Karl, cât chipul tinerei fete din grup, frumoas? ca o prin?es?, cu p?rul ?aten, tuns dup? ultima mod? din Paris, cu hainele ei elegante, ce-i ofereau o aleas? distinc?ie. ?i, ?inuta ei, poate, nu ar fi spus totul, dac? ochii ei, mari ?i expresivi, r?spândind luciri în jur, n-ar fi f?cut-o minunat?, chiar dac? p?rea serioas?, neluând în seam? pe nimeni din jur, în mod deosebit.
De bun? seam?, Karl, care de cinci ani era profesor de literatur? la liceul ora?ului, cuno?tea foarte bine lumea bun? din localitate. Iat?, b?rbatul elegant al perechii mai în vârst? era, nimeni altul, decât avocatul T?t?rescu, al?turi de so?ia sa, o femeie cam plin? la corp, dar volubil? ?i cumsecade.
Din tân?ra pereche îl recunoscu pe Albert, fiul avocatului, de care mai auzise câte ceva. Din câte auzise ?i dup? cum se ?i vedea, nu era cine ?tie ce de capul lui. De?i înalt, arogant ?i zeflemitor, mare risipitor de timp pe la baruri ?i jocuri de noroc, alt? isprav? nu auzise despre el. De prea pu?in? minte, la anii lui, nici nu se apucase s? studieze ceva în mod serios, decât câteva luni la o facultate de drept. Avea o fa?? smead?, priviri idioate, neru?inate chiar, figur? cam diform?, cu nasul ridicat în sus, peste o gur? tras? cam înapoi. Nici musta?a aspr? nu reu?ea s?-i repare estetica spa?iului dintre nas ?i gur?.
Misterul plana îns? asupra frumoasei tinere care-l înso?ea pe Albert, ?inându-l (e drept, superficial) de bra?. Dup? câte ?tia, avocatul nu avea nicio fat? ?i nici nu ar fi fost de imaginat ca el s? aib? o astfel de bijuterie de fat?.
Mintea lui Karl începu s?-?i croiasc? o mul?ime de nelini?ti. Cine era, deci, aceast? zân? superb?? S? fie înc? o metamorfoz? a acelei frumoase profesoare de englez?? Nici de data acesta nu reu?i s? descopere misterul acelei fiin?e sublime care î?i schimba locul ?i înf??i?area, f?r? ca el s? afle mai multe despre ea. Dac? fata ar fi îndreptat spre el o privire doar, ori dac? i-ar fi adresat un singur zâmbet, atunci el ar fi fost deplin convins c? era aceea?i fat? care-l salutase, cu acel angelic surâs, când trecuse prin fa?a casei lui.
Dar ea, la bra?ul îngâmfatului Albert, p??ea maiestuos pe treptele ce urcau spre Oper?. În cele din urm? o pierdu din priviri, când tân?ra pereche disp?ru în mul?imea care se gr?bea s? intre la spectacol.

*

Dac? pân? atunci nu pusese la suflet întâmpl?rile cotidiene, de data aceasta mintea lui fusese cuprins? de o mare tulburare. Deveni pe loc captivat de personalitatea ?i frumuse?ea care îi aparea în cale în diferite ipostaze. ?tia c? nu lui, neap?rat, i se cuvine tot ce e mai frumos pe lume, de?i mintea lui nu accepta decât frumuse?ea absolut?. Dar, mai ales, nu putea consim?i ca o astfel de fat? pur? s? fie asociat? cu neispr?vitul de Albert, cel c?ruia, sub niciun ra?ionament, nu i se cuvenea s-o înso?easc? la bra?.
O nedefinit? umbr? de nemul?umire î?i f?cu loc în inima lui Karl. Avu, totu?i, t?ria de spirit s? nu cad? în ispita de a o urm?ri prin ora?, ca s? afle am?nunte despre ea. A?tepta ca lucrurile s? se dezv?luie la timpul lor. Porni, încet, r?t?citor, prin ora?, impasibil la lume, chiar trist. Ajunsese în dreptul casei sale, urc? sc?rile, sim?ind c? un nedeslu?it sentiment de deziluzie punea st?pânire peste el.

*

Îns?, chiar a doua zi, mergând lini?tit spre cancelaria profesorilor, Karl d?du ochii cu o profesoar? tân?r?, gr?bit?, acum îmbr?cat? într-un costum deschis, demn de o profesoar? model pe care reu?i s-o salute cum se cuvine, iar ea îi r?spunse la salut cu un zâmbet dulce, acela?i zâmbet cuceritor ca ?i prima dat?. Tân?ra profesoar? se gr?bi, con?tiincioas?, s? intre la lec?ie într-o clas? din cap?tul culoarului.
Acum era sigur, avusese de-a face cu ipostaze diferite ale unuia ?i acela?i model feminin, de exceptie, cu ipostaze fugitive, mereu ??galnice ?i totu?i atât de tulbur?toare de fiecare dat?.
În fine, sosise prilejul s-o cunoasc? mai bine, chiar în dup? amiaza aceleia?i zile. Pe când traversa pia?a ora?ului pentru a ajunge la locuin?a sa, Karl se pomeni fa??-n fa?? cu dr?g?la?a profesoar? de englez? care se opri când ajunsese chiar lâng? el, bucuroas? de a-l fi întâlnit.
- Salut colegial tinerilor profesori! rosti el ceremonios, întâmpinându-i îns? privirea cu bucuria revederii.
- Salut gloria precedesorilor! se prinse ?i ea în jocul acela de saluturi folosite în cancelariile de liceu ale vremii.
Karl uit? c? era aproape de cas?, deoarece privirile lui o înv?luiau cu înfl?c?rare ?i admira?ie. Ea, în acela?i timp, se sim?ea de minune sub flac?ra privirilor lui Karl, de?i el o privea prea intens, a?a cum ar privi un copil, cu autoritatea unui om matur. Ea f?cea tot ce-i st?tea în putin??, ca înf??i?area s?-i fie lui pe plac, zâmbind cochet?, ca o fat? care se str?duie?te s? fie cuceritoare cu tot dinadinsul, dând impresia acelei pref?cute supuneri în fa?a unei persoane cu mult? prestan??.
Dup? câteva clipe de studiere reciproc?, în timpul c?rora se duceau adev?rate lupte de atitudine pentru a fi cât mai mult unul pe placul celuilalt, fata a fost prima care a zis:
- Sunte?i profesorul de literatur?, dup? câte-mi dau seama?
- Da, r?spunse Karl. Iar dumneavoastr? sunte?i noua ?i încânt?toarea profesoar? de englez??
- Da, a?i ghicit, domnule profesor! M? numesc Alice!
- Ce nume frumos! ”Alice în ?ara minunilor”!...
- Da, înc? m? simt copil!…
Dup? câ?iva pa?i f?cu?i împreun?, fata remarc?:
- Se pare c? am trecut de locuin?a dumneavoastr??
Karl privi în jur ?i-i r?spunse distrat:
- Da, v?d c? am trecut!... Nici nu mi-am dat seama de acest lucru!...
- Chiar a?a? V-am tulburat, poate? Îmi închipui c? ave?i o mul?ime de treburi de f?cut acas?, ca profesor...
- Am destule! Îns? toate aceste preocup?ri n-ar însemna nimic în via?a mea, pe lâng? pl?cerea de a v? înso?i m?car câteva clipe!...
- Sunt încântat?! Nu v? în?ela?i, totu?i?
- Ah! Îmi pare c? tot ce am f?cut în via?? pân? acum e atât de neînsemnat pe lâng? minunatele clipe pe care mi le-a?i oferit acum!...
Alice, c?reia tulburarea ?i devotamentul lui Karl îi creau o stare cât se poate de pl?cut?, îi zise:
- ?i mie mi-ar pl?cea nespus de mult, de a?i avea timp s? m? însoti?i o parte din drum spre casa mea.
Karl sim?ea inima cuprins? de o bucurie proasp?t?, nem?rginit?, deoarece avea posibilitatea s? fie în preajma ei, putea s?-i vorbeasc?, s?-i asculte cuvintele ei dulci, pl?cute, dar, mai ales, s?-i înt?mpine privirile calde ?i tulbur?toare. Întreb?rile ?i replicile lor erau cât se poate de obi?nuite, copil?re?ti chiar, îns?, pentru ei, toate acestea constituiau o fericire nesfâr?it?, s? poat? s? se aud? vorbind, rostind fraze alese, pline de delicate?e, îmbr?cate cu mult? ging??ie. Discutau despre impresiile primelor zile de ?coal?, despre noile genera?ii de elevi, despre noii profesori din acel ora? de munte, ora? lini?tit, dar pl?cut.
Dar iat?, curând, poate prea curând, ajunseser? la casa în care locuia tân?ra profesoar?. Ea se opri o clip?, cu mâna î?i aranj? bretonul de pe frunte, apoi spuse:
- Am ajuns. Aici e casa mea…
Karl privi roat? în jur ?i exclam?:
- Aici? Dar asta-i casa doctorului Petrescu!...
- A! Îl cunoa?te?i, domnule Karl?
- Sunte?i cumva domni?oara Alice, fiica lui, cea plecat? la studii la Cambridge?
Ea îl înv?lui din nou cu privirea, r?spunzându-i cochet:
- ?i de ce n-a? fi fata doctorului Petrescu?...
- Doamne! Nici n-a? fi visat vreodat? c? doctorul Petrescu are o astfel de comoar? de fat?!...
Porti?a de la casa doctorului se deschise, o deschise însu?i doctorul Petrescu, iar Alice îi zise lui Karl:
- M? ierta?i, domnule profesor, m? a?teapt? tata!...
?i disp?ru dup? porti??, trecând în pas ml?dios pe aleea cur?ii care ducea spre intrarea în cas?, iar doctorul p??ea mai anevoie în urma ei.

*

Seara, în întimitatea camerei sale, Karl retr?ia emo?ia ?i evlavia care-i cuprinsese inima ?i con?tiin?a când î?i reamintea, pas cu pas, acele clipe sublime oferite în dar de minunata Alice. El, de obicei fire meditativ?, contemplativ?, echilibrat?, acum deveni cu totul dominat ?i tulburat de acea personalitate extraordinar?, diafan? în acelasi timp, a profesoarei de englez?, Alice. Cât? m?iestrie în priviri, ce frumuse?e, ce suflet sublim.
În singur?teatea sa Karl rememora, a nu ?tiu câta oar?, acea întreag? istorie a întâlnirii cu Alice, noua minune pentru sufletul s?u. Î?i d?dea seama c? tot ce fusese înainte era atât de meschin, de neînsemnat, pe lâng? str?lucirea clipelor de acum petrecute în compania ei. Era fascinat de multitudinea ipostazelor de care ea era capabil? s? se prezinte în ora?, de fiecare dat? altfel, dar de fiecare dat? superb?, fermec?toare. Acum era sigur c? ?i atunci, la Oper?, fata acea elegant? era tot ea, pref?cându-se c? nu-l cunoa?te, c?ci cine putea fi alta cu un astfel de chip sclipitor.
Dar, amintindu-?i episodul de la Oper?, când o v?zu pe Alice în compania acelui tip insolent ?i îngâmfat, Albert, fiul avocatului T?t?rescu, Karl sim?i din nou o umbr? în suflet, umbr? ce reu?i s?-i tulbure lini?tea spiritului.
Nu sc?p? prea u?or de avalan?a presupunerilor în leg?tur? cu acest fapt, încercând, prin judec??i chinuitoare, s? anticipeze semnifica?ia acelei nedorite împrejur?ri.
Ah! Ce leg?tur? ar putea fi între acest anost Albert ?i aceast? pur? copil?? Erau rude apropiate? N-ar crede a?a ceva, ar fi ?tiut pân? acum acest lucru...
Trebuia s? ia în considerare ?i ceea ce putea fi mai grav, c? Albert ?i Alice sunt logodi?i. Îngrozitor!!... ?i totu?i, era nevoit s? admit? ?i aceast? eventualitate!...
Refuza, îns?, cu înc?p??ânare s? cread? c? Alice, frumoas? precum zâna din poveste, ar putea fi logodit? cu acel barbar Albert. Chiar ?i despre el însu?i Karl era con?tient c? nu ar avea tot dreptul ca Alice s?-l prefere pe el, neap?rat, îns? când o imagina curtat? de Albert, întreaga sa fiin?? se revolta, dorea din tot sufletul ca o astfel de profanare s? nu aib? loc. Se sim?ea în stare s? se bat? chiar ?i cu nesuferitul de Albert, pentru a o putea izb?vi pe Alice de orice sentiment urât de pe lumea aceasta!
Ocazia de a se confrunta cu Albert era cât pe ce s? se produc?! De la o vreme Alice, înso?it? de Karl, î?i f?ceau romanticele lor apari?ii în ora?, în timpul c?rora se sim?eau atât de bine, mergând bra? la bra?. Aceast? stare era o bucurie continu? pentru ea, ?tiindu-se ocrotit? cu atâta aten?ie de delicatul Karl. P??eau încet pe str?zi, cufunda?i în universul propriilor idei ?i sentimente, pentru care lumea de afar? nu era decât un decor pl?cut ?i luminos.
Dar iat?, în timpul unor astfel de plimb?ri, se auzi zgomotul unor ro?i ?i ropot de copite de cai de la o tr?sur? care se apropia ?i care chiar opri la câ?iva pa?i de ei. U?a tr?surii se deschise, din ea coborî de?iratul de Albert, cu urechile ?i vârful nasului ro?ii ca para, de bun? seam?, de mânie ?i n?duf, care strig?:
- Se poate, Alice?!... De ce mergi pe jos?!... Vino în tr?sura mea!...
Dar Alice cuprinzând ?i mai strâns bra?ul lui Karl, ca ?i cum ar c?uta instinctiv ap?rare în el, îi r?spunse lui Albert:
- Merci!... Prefer plimbarea pe jos!
Albert se înro?i ?i mai mult, recep?ionând acest r?spuns calm, dar ferm, din partea lui Alice, pe care n-o b?nuia în stare s?-i dea o replic? atât de curajoas?.
- Cum? M? refuzi?!... Crezi c? ?la pe care-l ?ii de bra? acum e mai breaz ca mine?!...
Alice era pornit? s? reziste atacului, a?a c?-i replic? pe loc:
- Este, nu este, ce-?i pas?? Nu vreau s? mai discut?m în seara asta! fu replica ei.
Iar Karl, ca s-o ajute în aceast? lupt?, rosti ?i el, cu voce sc?zut?, dar ferm?:
- Da! Ar fi bine s?-?i vezi de treab?! Nu tulbura lini?tea discu?iei noastre!...
Albert, furios ca un curcan datorit? insuccesului s?u, urc? în tr?sur?, apoi mai ad?ug? cu mânie:
- Alice, pentru ultima oar?, te poftesc s? urci în tr?sura mea!...
Ea îns? era ferm? în înten?iile ei:
- Po?i pleca singur, ce mai a?tepti? Nu e nicio pagub? dac? nu m? plimb cu tr?sura ta!
Furios de-a binelea, Albert închisese portiera tr?surii, vizitiul struni h??urile ?i tr?sura porni nebun? pe caldarâmurile ora?ului.
- Las?, v? ar?t eu vou?! fuseser? auzite ultimele cuvinte ale lui Albert.

*

Lini?tindu-se cu greu în urma acestui episod foarte nepl?cut, Alice sim?i din nou dorin?a de a fi mai comunicativ? cu Karl. Au stabilit s? discute mai pu?in protocolar decât pân? atunci, adic? s?-?i spun? direct: Alice ?i Karl.
- Karl, nu-i a?a c? te-a intrigat tipul ?sta?
- Foarte mult m-a intrigat. Cu mult? greutate m-am ab?inut. Îl detest, chiar de atunci, de la Oper?!...
Alice zâmbi copil?re?te, apoi inspir? adânc aer proasp?t în piept ?i începu dest?inuirea ei:
- Ah! De-ai ?ti, Karl, ce-i în sufletul meu!... Îmi vine atât de greu s? m? readaptez la atmosfera acestui ora?, categoric provincial, atât prin pozi?ie geografic? dar, mai ales, prin prisma concep?iei oamenilor din a?a zisa lume bun?. ?i asta, în compara?ie cu atmosfera aceea de vis de la Cambridge, în care nu trebuia s? m? feresc de nimeni ?i s? dau socoteal? nim?nui. Nu te alarma, nu am fost o fat? u?uratic?! Aici, îns?, de cum am ap?rut în acest ora? mic, s-au pus rudele ?i cuno?tin?ele pe capul meu s?-mi g?seasc?, cu tot dinadinsul, un rost provincial: ”Cu cine s-o m?rit?m?... A! Uite, i s-ar potrivi v?rul prefectului!” sau: ”De ce nu vrei s? faci o vizit? m?tu?ii avocatului?” ?i a?a mai departe! Nu-i mai suport! Cum pot sc?pa de ei?...
- Te înteleg, Alice! Dar tat?l t?u nu-?i poate impune punctul lui de vedere?
- Tata?! Dac-ai ?ti c? tocmai de la el pornesc toate necazurile! Cândva ?inea foarte mult la mine, m? alinta, îmi îndeplinea toate dorin?ele, c?ci pe mama nici n-am cunoscut-o, a murit pe când eram foarte mic?. Tata a ?inut s? m? dea la studii, la Cambridge. Dar de când am revenit din Anglia, mi-am dat seama c? tata parc? era alt om. Îmb?trânise deodat?, îl n?p?dir? unele idei fixe, dintr-ale lui nu-l mai poate scoate nimeni…
- Bietul de el! S?-l fi schimbat oare, îndelunga lui singur?tate?
- ?i eu b?nuiesc acela?i lucru! De fapt, una din ciud??eniile tatei este înc?p??ânarea cu care urm?re?te s? se pun? bine cu familia avocatului T?t?rescu, îndemnându-m? ?i pe mine s? m? port cât mai frumos cu cei din familia acestuia, inclusiv cu nesuferita lor odrasl?, Albert!...
- De bun? seam?, dup? concep?ia tatei, cumva, Albert ar fi o partid? excelent? pentru fiica lui…
- Oh, las?-m?! Papi?oi înfumurat, pe care nu-l pot suporta în niciun fel! S?-mi leg soarta de el?! A?a de r?u am ajuns?! De parc? n-a? mai fi v?zut eu tineri pe lumea asta!...
- Lini?te?te-te, frumoasa mea Alice! Îmi dau seama cât de injuste pot fi prejudec??ile b?trânilor…
- Cele mai multe greut??i vin de la tata, întrucâtva incon?tient, c?ci el vede viitorul meu asigurat al?turi de Albert, care va mo?teni toat? averea avocatului, iar avocatul a fost prieten cu tata din tinere?e! De fapt, tata, preocupat de clien?ii s?i, care-l mai solicit? ?i acum, în virtutea iner?iei, a pierdut luciditatea de a fi atent la aspira?iile fiicei sale. La el, totul se rezum? acum la avere, siguran?a material? a zilei de mâine. Spune-mi, a?a-i c? te-am dezam?git când m-ai v?zut înso?it? de fiul avocatului?...
- Se putea altfel? De?i înc? nu ?tiam cine e?ti, v?zând o fat? atât de frumoas? în compania unui insolent, cum e Albert, începusem s? urzesc planuri de eliberarea ta de sub influen?a lui, ?tiam c? ?i tu trebuia s? fii nemul?umit? de situa?ia în care ai ajuns!...
- Esti înc? copil, Karl! Prezen?a mea al?turi de Albert se explic? doar într-un singur fel: mi-era mil? de ”babacul” meu, care m? implora s?-i acord o cât de mic? aten?ie lui Albert, precum ?i familiei sale. A?a c?, de voie de nevoie, am consim?it, datorit? insisten?elor disperate ale tatei…
- Vai, ce situa?ie complicat?!...
- De fapt, acum, totul mi-e clar. De când te-am cunoscut, am început s?-mi reg?sesc lini?tea sufletului ?i s? m? acomodez cu via?a lini?tit? din acest ora?!...
- E adev?rat oare? ?tii cât? noutate ?i fericire îmi produc aceste cuvinte ale tale?
Alice îi r?spunse mul?umit?, cu un zâmbet cochet. Amândoi erau nespus de ferici?i, c?ci toate îndoielile lor se risipir? ?i se puteau bucura unul de prezen?a celuilalt.
- A? zbura cu tine ?i la cap?tul lumii! zise ea. Numai s? pot sc?pa de poftele lacome ?i reci ale familiilor a?a-zise bune, din acest or??el de munte...
?i pe când Karl, divinizând-o, o mâng?ia p?rinte?te pe umeri, Alice sim?ea o bucurie tinereasc? speran?e infinite, ceea ce o îndemn? s?-i spun?:
- Te-ai gândit, Karl, la viitorul t?u? La viitorul nostru?
Surprins de con?inutul nea?teptat de direct al acestei întreb?ri, Karl se opri o clip? din mers, lu? mâinile ei într-ale sale apoi, privind-o cu duio?ie în ochii, îi zise:
- Alice! Tu realizezi cât de important? este întrebarea pe care mi-ai pus-o?
- A?tept cu ner?bdare r?spunsul t?u, Karl...
- Alice! M? supui la cea mai mare emo?ie! Ce a? putea s?-mi doresc mai mult în toat? via?a mea decât s? fiu, pe veci, al?turi de tine, oriunde ne-am duce, orice-am face!...
El continua s? se joace cu mâinile ei, ce-i p?reau cele mai de pre? din lume. Mâinile delicate ale acestei f?pturi feminine îi p?reau des?vâr?ite, de origine divin?.
- Karl, nici eu nu mi-a? dori altceva decât s? am parte de bucuria unei vie?i al?turi de tine! Parc? uitasem o clip? ?i de principiile cele ciudate ale ”babacului”!...
- Oh, se poate, oare, s? nu reu?im s? înduplecam un om cum e tat?l t?u s? fie de partea noastr?, s? ajung? s?-?i în?eleag? copilul?
Cu surâsul ei dulce, cu vagi urme de nelini?te pe chip, Alice îi r?spunse:
- Mai ?tii unde-l poate duce ambi?ia sa de p?rinte? Vom vedea în curând!

*

În ceea ce-l prive?te pe doctor, chiar a?a se petrecur? lucrurile cum le presim?ise Alice: de cum aflase ce gânduri are fiica sa începu s? bomb?ne ?i s? spumege furios, certând-o ori de câte ori o întâlnea prin cas?. Iar când ea pleca în ora?, el st?tea ?i o a?tepta prin preajma clan?ei de la poart?, sufocându-se, înecânduse de obid?, pân? deslu?ea pa?ii ei întorcându-se pe strad?. Atunci se gr?bea s?-i deschid? poarta iar apoi s-o închid? repede în urma ei, rev?rsând potop de nemul?umiri asupra ei.
- Iar îmi umbli f?r? rost prin ora??! Te pomene?ti c? ai pierdut din nou timpul cu pârlitul ?la de neam?!... Ce g?se?ti tu la el? Nu vezi c? n-are nici m?car o cas? ca oamenii? Dar?mite tr?sur?, bani! Ce vrei, s-ajungi servitoare în propria ta cas?? Cum dau eu acum ochii cu prietenii mei ?i cu stimabilul avocat?!...
- Of, mai înceteaz?, tat?, cu lament?ri dintr-astea. Vrei s? te las balt? ?i s? plec în lumea mea? Crezi c? eu nu sunt st?pân? pe ceea ce fac?
- Cum s? fie bine ce faci tu?!... Crezi c? e bine s? faci doar ce-?i trece prin cap, s? nesocote?ti sfaturile mele bune? De-aia te-am trimis la studii la Cambridge? Vrei s? r?mâi s?rac? toat? via?a?
- Ce-?i faci atâtea griji în privin?a mea? Oare nu ai destui bani ?i pentru mine când voi fi la casa mea? Oare nu m? ai decât pe mine?
- S? nu crezi c? sunt un prost, s-arunc banii a?a cum î?i închipui tu! Dac? nu vrei s?-mi respec?i sfaturile s? ?tii c? nu prime?ti niciun ?fant din averea mea! Mai bine îi iau cu mine pe lumea cealalt?!...
Nu te puteai în?elege cu doctorul, î?i vedea întruna numai ?i numai de p?rerile lui. O ?inea mor?is, c? cel mai bun pretendent la mâna fiicei sale este fiul avocatului T?t?rescu.
Karl se convinsese de înd?r?tnicia doctorului atunci când, într-o sear?, o condusese pe Alice acas? pân? la poart?. Ea se hot?râse s?-l învite în cas?, s? discute deschis cu doctorul. Îns? doctorul, de cum îl z?ri pe Karl la poart? se repezi ?i închise poarta înapoi, adresându-i cuvinte grele:
- Pleac? de aici! Te-am chemat eu la mine acas?? S? nu te mai prind pe-aici, c? pun jandarmii pe urmele tale! Iar tu, nesocotit-o, ai face mai bine s? te pui bine cu m?tu?ile lui Albert, în loc s?-?i pierzi vremea ?i s?-?i strici reputa?ia cu acest ”nimeni” ce se crede filozof!...
Lui Karl îi ajunseser? asemenea cuvinte. Sim?i c? trebuie s? p?r?seasc? locuin?a doctorului.
- Alice, iart?-m?, trebuie s? plec, nu pot ignora starea de spirit a stimabilului doctor! Cu bine, Alice!...
- A?teapt?-m?, vin ?i eu! îi zise ea, ie?ind în strad?, ca semn de solidaritate cu neîndrept??itul Karl.
Plimbarea nocturn? în lini?tea str?zilor luminate de bolta cerului înstelat le-a fost de bun augur, având darul s? calmeze spiritele ?i s? readuc? pacea ?i senin?tatea gândurilor celor doi tineri.
- Dar, de fapt, oare de ce m? contest? atât de dur doctorul? C? nu-s român get-beget, ori c? n-am avere? zise Karl, înc? tulburat de cele întâmplate.
- S-ar putea s? fie ?i una ?i alta. Cred, îns?, c? motivul cel mai de seam? este lipsa averii... Parc? un om n-ar putea duce o via?? frumoas?, demn?, chiar dac? n-are cine ?tie ce avere. Sau, poate, ”babacul” prea mult î?i cultivase în mintea sa ideea c? averea avocatului T?t?rescu mi se cuvine mie!...
De la o vreme Karl, cu chipu-i frumos, armonios, având p?r negru ?i lucios, p??ea meditativ al?turi de Alice, f?r? s? scoat? prea multe vorbe. P?rea chiar înnegurat.
- Alice, îi zise el dup? o lung? t?cere, ai fi în stare s? fugi cu mine în lumea larg?, s? zicem... în America, s? tr?im singuri, st?pâni pe destinele noastre, într-o lume nou?, lipsit? de prejudec??i?...
De data aceasta întrebarea lui Karl, atât de clar?, atât de direct?, o f?cu s? cad? pe gânduri. În cele din urm?, îi r?spunse:
- Te iubesc, Karl, cum nu po?i spera mai mult! A? fugi cu tine pân? la marginile p?mântului! A? îndura orice al?turi de tine! Totu?i, un gând m? nelini?teste, gândul c? o asemenea decizie de-a mea l-ar putea ucide suflete?te pe tat?l meu. Îl iubesc ?i pe el foarte mult, în ciuda necazurilor pe care mi le face!... ?ocul unui asemenea afront deschis din partea mea i-ar putea fi chiar fatal, el care a ?inut la mine o via?? întreag?...
Karl, v?zând atât? bun? credin?? la acest copil de treab? al doctorului, î?i stinse pe loc oprobiul fa?? de doctor, ?i-i r?spunse ei, cu duio?ie:
- Alice, admir echilibrul spiritului t?u, dorin?a ta de perfec?iune. Ai mare dreptate s? nu r?spl?te?ti cu nerecuno?-tin?? sentimentele unui tat?, care ?ine la tine mai mult ca la el însu?i. Admir c? vrei s? creezi doar armonie în jurul t?u, atâta cât? se poate în lumea aceasta!...
- Karl, e?ti admirabil, e?ti generos! Te iubesc!
- Trebuie s? admitem situa?ia a?a cum este, s? ne bucur?m de via?a aceasta frumoas?. Dar vom continua s? lupt?m pentru cauza noastr?. Poate, într-o zi, doctorul va fi ?i el de partea noastr?...
Karl, în ciuda întâmpl?rilor din acea sear?, îndr?zni s-o conduc? pe Alice pân? aproape de casa ei, în timp ce stelele de pe cer indicau deja miezul nop?ii. El r?m?sese în strad?, urm?rind-o, când ea intr? pe poarta deja deschis?, vegheat? ?i acum de doctorul nelini?tit, apoi auzi poarta închizându-se de zor în urma ei.

*

A mai trebuit s? îndure Karl un nou afront, de data acesta din partea lui Albert, pe care-l întâlni într-o cafenea. Albert, de cum îl z?ri, se ridic? din grupul de cheflii ?i se n?pusti asupra lui Karl, cu aceste insolite vorbe:
- Ha, ha, s? vedem cine învinge dintre noi doi! Ai s? vezi cum s-o s?tura Alice de s?r?cia ta ?i va ajunge s? tânjeasc? iar??i dup? faima ?i averea familiei mele!...
Karl turba de-a binelea de mânie, a?a c?, renun?ând s? mai caute un loc în cafenea, ie?i îndignat pe u??, strigându-i, înapoi, lui Albert:
- Te omor, nenorocitule! Atâta î?i trebuie, s? încerci doar s? te atingi de Alice!
Karl avu, totu?i, mul?umirea c? Alice a fost scutit? s? asiste la acest nepl?cut incident. Spera ca nici el s? nu fie influen?at indefinit de aceast? lupt? care începu s? escaladeze pe zi ce trecea.

*

Alice, care-l iubea pe Karl cu toat? pasiunea spiritului ei, începu s? intuiasc? tragismul situa?iei în care se aflau. La rândul lui, Karl o iubea cu o venera?ie demn? de toat? frumuse?ea ei. Pentru el, Alice era totul, era singura ra?iune de a tr?i.
Soarta avea îns? resurse s? complice ?i mai mult prietenia celor doi tineri, în ziua când Karl arat? lui Alice o scrisoare din Austria, scrisoare din partea unei m?tu?i de-a lui care î?i aduse subit aminte de nepotul ei din Bucovina. El nu mai ?tia nimic de ani de zile de soarta acestei m?tu?i. Acum îns?, m?tu?a îi scria: ”Nu o duc prea bine cu s?n?tatea. Vino degrab? la mine, la Graz. Îmi trece prin minte s?-?i las mo?tenire tot ce am. Te implor, Karl, e?ti singura mea n?dejde! Nu întârzia mult! Te a?tept...”
Nu se ?tie de ce, Alice sim?i lacrimi în ochi când el sfâr?i de citit scrisoarea. Ceva o nelini?tea, ceva care se interpunea între ea ?i Karl. Dac? ar fi putut s?-?i exprime liber gândurile din acel moment, ea ar fi îndemnat pe Karl s? r?mân? în acest ora? de munte a?a cum era, cu venituri mici, cele din meseria de profesor de liceu. Prin urmare, perspectiva plec?rii lui Karl la m?tu?a sa din Austria nu-i prevestea nimic bun.
- De ce e?ti atât de melancolic? ?i t?cut?, îngerul meu, Alice? o întreb? el, intrigat de sclipirile de durere din ochii ei.
- Nu ?tiu nici eu ce se întâmpl? în sufletul meu! Mi-a pierit îns? senin?tatea cu care te a?teptam, zi de zi, a?a s?rac cum pretindeai c? e?ti. Iar faptul c? po?i deveni, dintr-odat?, un om bogat, dar cu pre?ul plec?rii temporare de lâng? mine, nu-mi aduce bucurie nicicum!...
- Scumpa mea Alice, nu-?i face griji din orice! Ce lucru r?u poate ie?i dintr-o mo?tenire nea?teptat??
Analizând obiectiv toate datele problemei, Karl nu întrez?rea niciun impediment în a intra în posesia mo?tenirii m?tu?ii sale. Deabia în acest fel ar putea intra în rând cu oamenii cu stare din ora?, s? nu mai fie desconsiderat, vorbit de r?u, în lumea cea ”bun?” a urbei. Mai ales s? nu mai fie ?inta ironiilor din partea T?t?re?tilor, sau din partea doctorului. Se în?elege, nu pentru el dorea averea, ci ar fi vrut s? închine totul fiin?ei sale cele mai dragi, Alice.
Îns? Alice vedea cu totul altfel perspectiva plec?rii lui Karl. Sim?ea o nelini?te anscenstral?, neexplicabil?, în sufletul ei. În cele din urm?, v?zându-l pe el mereu melancolic, îi zise:
- Karl, la ce te gândesti acum? Ce se întâmpl? cu tine?
El îns? r?mânea îngândurat, ofta des ?i nu zicea nimic. Deodat?, o privi drept în ochi, o mâng?ie pe p?r, apoi îi zise, încurajând-o:
- Vei vedea, Alice, totul va ie?i bine! Voi mo?teni averea m?tu?ii mele ?i atunci tat?l t?u nu va mai avea nimic de obiectat în privin?a alegerii tale în via??!...

*

R?mânând singur? pe peronul g?rii din ora?, dup? ce Karl plec? cu trenul spre Austria, ca urmare a unei noi scrisori sosite de la m?tu?a sa din Graz, Alice se porni pe plâns ca un copil mic, cu durere ?i dezn?dejde, cu toate asigur?rile lui Karl c? nu va lipsi mult, c? el voia doar s? vad? care-i situa?ia m?tu?ii sale, iar apoi s? se întoarc? degrab? în ?ar?. Karl era decis s? fac? astfel, atunci când el o saluta, prin fereastra deschis? a vagonului de tren, asigurând-o de o nespus? dragoste, în timp ce trenul se urnise ?i se îndep?rta din gar?.
Dup? ce ?i ultimul vagon al trenului disp?ru la un viraj al drumului de fier, Alice r?m?sese singur?, cutremurat? de nelini?ti dintre cele mai rele. Pentru prima dat?, se sim?i singur? ?i neajutorat? pe lume.
Dar nu avea de ales. ?tergându-?i lacrimile, se întoarse, cu team? ?i dezgust, la casa tat?lui ei. Închisese cu ciud? poarta la care ?i acum a?tepta r?bd?tor doctorul, ca în cele din urm? s? se refugieze în camera ei, în care spera s?-?i reg?seasc? lini?tea. Dar pentru asta v?rs? lacrimi amare, lacrimi de dezn?dejde ?i durere.
Doctorul, trezit în fiin?a lui amor?it? de starea îngrozitoare a fiicei sale, parc? începu s?-?i revin? din intransigen?a malefic? în care c?zuse în ultima vreme. Începu, în fine, s? fie con?tient de drama dezl?n?uit? în inima fiicei sale. Acum, dintr-odat?, î?i d?dea seama de cele întâmplate, v?zu unde duseser? ambi?iile sale proste?ti. Deabia acum începea s? fie capabil s? vad? c? pe lumea aceast? sunt lucruri cu mult mai importante decât averea sau stima concet??enilor.

*

Reac?ia de triste?e, disperare chiar, a lui Alice, doar de la o simpl? plecare a lui Karl în Austria, se datora, poate, capacit??ii ei de anticipare a tragediilor viitoare care urmau s? se abat? asupra ei, doar câteva zile mai târziu...
Când primise vestea cea crunt? din îndep?rtata Austrie, de la m?tu?a lui Karl, precum c? nepotul ei suferise un accident de automobil, Alice era deja sfâr?it? de nelini?ti ?i lacrimi. Încât aceast? veste îi confirm? tragedia unui destin aflat deja într-un iremediabil declin...
Accidentat foarte grav, Karl, dup? ce fusese internat câteva zile într-un spital din Viena, a închis ochii pentru totdeauna. Dup? o s?pt?mân?, Alice primi cutremur?toarea veste, care consfin?i tragedia tr?it? de ea cu mult? anticipa?ie ?i care pusese cap?t tuturor n?zuin?elor ei din via??...